Lumea pierduta (7)

Da, mâine vom dispărea în necunoscut...

Nu vreau să-i plictisesc pe cei cărora le va parveni această povestire cu o dare de seamă a luxosului nostru voiaj pe vaporul companiei Booth, nici nu vreau să vorbesc despre popasul nostru de o săptămână la Para (afară de faptul că aş dori să-mi arăt recunoştinţa faţă de Compania Pereira da Pinta, pentru preţiosul concurs pe care ni l-a dat în ce priveşte completarea echipamentului). Ţin totuşi să spun, în treacăt doar, câteva cuvinte despre călătoria noastră fluvială pe o apă înceată, largă, de culoarea argilei, pe un vapor cu aburi care era ceva mai mic decât cel care ne purtase peste Atlantic... 

Într-o bună zi ne-am pomenit, trecând prin strâmtorile de la Obidos, că am ajuns în oraşul Manaos. Aici am fost salvaţi de domnul Shortman, reprezentantul companiei comerciale anglo-braziliene, de a gusta din farmecul discutabil al hotelului din localitate. În fazenda lui primitoare ne-am petrecut timpul până s-a împlinit termenul la care eram autorizaţi să deschidem scrisoarea cu instrucţiunile profesorului Challenger. Înainte de a ajunge la evenimentele surprinzătoare pe care ni le rezerva acea dată, aş dori să întocmesc o descriere mai amănunţită a tovarăşilor mei antrenaţi în această aventură, precum şi a însoţitorilor pe care i-am putut recruta în America de Sud. Vorbesc deschis şi las la aprecierea dumneavoastră, domnule McArdle, folosirea materialului pe care l-am adunat, dat fiind că acest raport, înainte de a-l cunoaşte o lume întreagă, trebuie să treacă prin mâinile dumneavoastră.

Cunoştinţele ştiinţifice ale profesorului Summerlee sunt prea bine cunoscute ca să le mai reamintesc. El e mai bine pregătit decât s-ar putea crede la prima vedere, pentru o expediţie inconfortabilă ca aceasta. Făptura lui înaltă, uscată şi noduroasă e insensibilă la oboseală. Iar felul lui de a fi, uscat, mai mult sau mai puţin sarcastic şi de multe ori cu totul antipatic, rămâne neschimbat oricâte modificări ar surveni în anturajul lui. Deşi în vârstă de 66 de ani, nu l-am auzit niciodată arătându-şi vreo nemulţumire cu prilejul neplăcerilor cărora a trebuit să le facem faţă de atâtea ori. Socoteam prezenţa lui drept un balast pentru expediţie, dar acum sunt, fără îndoială, încredinţat că facultatea de a îndura e tot atât de mare la el ca şi la mine. Ca temperament, e acru din fire şi sceptic. De la început nu şi-a ascuns convingerea că profesorul Challenger e un mistificator sută la sută, că ne-am îmbarcat într-o absurdă vânătoare de gâşte sălbatice şi că probabil nu vom recolta nimic în America de Sud afară de decepţii şi primejdii, iar în Anglia, corespunzătorul ridicol. Iată părerile cu care, cu multe strâmbături ale făpturii lui uscate şi cu nesfârşite tresăriri din barbişonul lui de ţap, ne-a împuiat urechile de-a lungul întregului drum de la Southampton la Manaos. Dar, când a coborât de pe vapor, şi-a găsit o consolare în frumuseţea şi în diversitatea vieţii insectelor şi a păsărilor din jur — pentru că e un om perfect sincer în pasiunea pe care o nutreşte faţă de ştiinţă. Îşi petrece zilele colindând pădurile cu puşca şi cu plasa de fluturi, iar serile clasând şi aşezând specimenele capturate. Printre originalităţile lui de mai mică importanţă e şi neglijenţa în ce priveşte îmbrăcămintea. Nu e din cale-afară de curat, e cât se poate de distrat în purtări şi obişnuieşte să fumeze cu o lulea scurtă de lemn, pe care n-o lasă decât rareori din gură. În tinereţe a luat parte la mai multe expediţii ştiinţifice (a fost cu Robertson în Papua), şi viaţa în aer liber, ca şi barca, nu reprezintă nimic nou pentru el.

 Lord John Roxton are unele puncte comune cu profesorul Summerlee şi altele în care e în cea mai totală opoziţie cu el. Deşi cu douăzeci de ani mai tânăr, totuşi păstrează ceva din făptura osoasă şi sfrijită a profesorului. În ce priveşte înfăţişarea, l-am descris, dacă nu mă înşel, în partea aceea a povestirii pe care am lăsat-o în urma mea, la Londra. E excesiv de curat şi de îngrijit în felul lui de a fi, poartă cu multă atenţie haine de dril alb şi cizme înalte, făcute special împotriva ţânţarilor, şi se bărbiereşte cel puţin odată pe zi. Ca şi atâţia oameni de acţiune, e scurt la vorbă şi se adânceşte repede în propriile lui gânduri. E totdeauna gata să răspundă la o întrebare ori să ia parte la o discuţie şi vorbeşte într-un chip ciudat şi destul de cu haz. Cunoştinţele lui asupra lumii, în special asupra Americii de Sud, sunt surprinzătoare. Are o credinţă nestrămutată în succesul călătoriei noastre, credinţă pe care n-o poate micşora nici măcar rânjetul profesorului Summerlee. Lordul are o voce plăcută şi un ton liniştit, dar în adâncul ochilor lui albaştri se ascund latenţe nebănuite de mânie nestăpânită şi de hotărâre implacabilă, cu atât mai primejdioase cu cât sunt mai bine ţinute în frâu. Vorbeşte rar despre propriile lui isprăvi din Brazilia şi Peru şi a fost o revelaţie pentru mine când am descoperit ce agitaţie a stârnit simpla lui prezenţă printre indigenii de pe malul fluviului, care-l consideră drept campionul şi apărătorul lor. Isprăvile căpeteniei roşii, cum îi zic ei, s-au prefăcut în adevărate legende, iar faptele adevărate, atât cât am putut afla, au fost într-adevăr extraordinare.

 Iată care erau aceste fapte. Lord John fusese cu câţiva ani în urmă în ţara nimănui, care e mărginită de graniţele trasate numai pe jumătate între Peru, Brazilia şi Columbia. În aceste ţinuturi se dezvoltă, fără intervenţia omului, arborii de cauciuc, care ajunseseră, ca şi în Congo, un adevărat blestem pentru indigeni. Soarta lor nu putea fi comparată decât cu munca silnică pe care le-o impuneau spaniolii în minele de argint din Darien. O mână de tâlhari metişi stăpânea regiunea, înarmând indienii care-i sprijineau, prefăcându-i în sclavi pe ceilalţi şi terorizându-i ca să-i silească să recolteze cauciucul, care era trimis apoi pe fluviu în jos, spre Para. Lord John Roxton luptase o vreme pentru nefericitele victime, dar nu primise drept răsplată decât ameninţări şi insulte. Atunci declarase război pe faţă metisului Pedro Lopez, şeful traficanţilor de sclavi, înrolase o bandă de sclavi fugiţi de la stăpân, îi înarmase şi condusese o campanie care se încheiase în acelaşi timp cu uciderea, cu propria lui mână a celebrului metis şi, ca urmare, cu prăbuşirea sistemului al cărui exponent era acela.

 Nu e de mirare că omul cu părul roşu, cu vorba catifelată şi cu felul de a fi liber şi degajat era privit acum cu adânc interes pe malurile marelui fluviu sud-american. Sentimentele pe care le inspira erau, în chip firesc, foarte amestecate, deoarece recunoştinţa indigenilor era ţinută în cumpănă de ura celor care doreau să-i exploateze. Un rezultat util al ultimei lui expediţii era că putea vorbi fără greutate Lingoa Geral, limba aceea specială, o treime portugheză şi două treimi indiană, care se vorbeşte curent în toată Brazilia.

 Am spus altădată că lord John Roxton avea un fel de obsesie a sud-americanismului. Nu putea vorbi fără pasiune despre această ţară întinsă, iar pasiunea lui s-a dovedit contagioasă, deoarece, aşa neştiutor cum eram, mi-a captivat atenţia şi mi-a trezit curiozitatea. Ce n-aş da să pot reproduce puterea de sugestie care se desprindea din vorba lui, acel amestec special de cunoştinţe adevărate şi de pură imaginaţie care-l făcea atât de fascinant, încât, în cele din urmă, până şi zâmbetul sceptic al profesorului dispărea încetul cu încetul de pe faţa lui trasă când îl asculta. Lord John ar putea spune povestea acestui fluviu puternic, atât de repede explorat (deoarece unii dintre primii cuceritori ai Perului de azi au străbătut întregul continent pe apele lui) şi totuşi atât de necunoscut în ce priveşte tot ce se află dincolo de malurile lui veşnic schimbătoare.

 — Ce e acolo? striga el, arătând spre nord. Păduri, mlaştini şi junglă de nepătruns. Cine ştie ce pot ele să ascundă? Şi dincolo, spre sud? O întindere sălbatică de păduri mlăştinoase, în care niciun alb n-a pătruns vreodată. Necunoscutul ne înconjoară din toate părţile. Ce mai putem şti dincolo de această linie îngustă a fluviului? Cine ar îndrăzni să spună ce se poate petrece într-o regiune ca aceasta? De ce n-ar avea dreptate bătrânul Challenger?

 La o provocare directă ca aceasta, rânjetul încăpăţânat apărea din nou pe faţa profesorului Summerlee, în timp ce stătea, dând din cap a batjocură, tăcut şi antipatic, după norul de fum al lulelei lui de lemn.

 Cam asta aş avea de spus, deocamdată, despre cei doi tovarăşi albi, al căror caracter şi ale căror scăderi se vor vedea mai departe, aşa cum se va vedea şi caracterul meu, pe măsură ce se va desfăşura această povestire. Trebuie să spun că am înrolat şi câţiva indigeni, care vor juca în cele ce urmează un rol destul de important. În primul rând, un negru uriaş, pe nume Zambo, un adevărat Hercule negru, nărăvaş ca un cal şi aproape tot atât de inteligent. L-am înrolat la Para, recomandat de Compania de navigaţie, pe ale cărei vase învăţase să vorbească o englezească pocită.

 Tot la Para am mai angajat pe Gomez şi pe Manuel, doi metişi de prin părţile de sus ale fluviului, care tocmai coborâseră cu o încărcătură de lemn roşu. Erau tuciurii, bărboşi şi cruzi, îndemânatici şi iuţi ca două pantere. Amândoi îşi petrecuseră viaţa prin părţile de sus ale Amazonului, pe care tocmai ne pregăteam să le explorăm, lucru care l-a şi făcut pe lord John să-i angajeze. Unul din ei, Gomez, mai avea şi avantajul că vorbea perfect englezeşte. Oamenii aceştia se arătau dispuşi să muncească pentru noi personal, să ne facă de mâncare, să vâslească şi să facă orice pentru suma de l5 dolari pe lună. Pe lângă ei am mai angajat trei indieni Mojo din Bolivia, dintr-un trib mai priceput ca oricare altul la pescuit şi la construit bărci. Şefului lor i-am zis Mojo, după numele tribului, iar celorlalţi Jose şi Fernando.

 Prin urmare: trei albi, doi metişi, un negru şi trei indieni alcătuiau personalul micii noastre expediţii, care aştepta instrucţiuni la Manaos înainte de a porni în ciudata ei aventură.

 În sfârşit, după o săptămână de plictiseală, a sosit ziua şi ora aşteptată. Închipuiţi-vă sala întunecoasă a fazendei Santo Ignacio, situată la două mile mai departe de oraşul Manaos. Afară domnea strălucirea galbenă ca bronzul a apusului de soare, cu umbrele palmierilor tot atât de negre şi de bine conturate ca şi copacii înşişi. Atmosfera era liniştită şi plină de veşnicul freamăt al gângăniilor - acel cor tropical ce se întinde pe mai multe octave, de la zumzetul adânc al albinelor, până la bâzâitul subţire şi ascuţit al ţânţarilor. De jur-împrejurul verandei se întindea o grădiniţă curată, împrejmuită cu cactuşi şi împodobită cu boschete de arbuşti înfloriţi, pe deasupra cărora fluturii mari, ca şi măruntele păsări-muscă pluteau şi săgetau aidoma unor semilune sclipitoare. Noi stăteam în casă, în jurul mesei de rafie împletită pe care aştepta plicul sigilat. Pe plic erau scrise, cu scrisul dantelat al profesorului Challenger, următoarele cuvinte:

 "Instrucţiuni adresate lordului John Roxton şi tovarăşilor săi. A se deschide la l5 iulie, ora l2 fix."

 Lord John îşi pusese ceasul pe masă, lângă el.

 — Mai avem şapte minute, a zis el. Bătrânul meu ceas e foarte exact.

 Profesorul Summerlee a zâmbit acru în clipa când a luat plicul în mâna lui uscată.

 — Ce importanţă poate avea dacă-l deschidem acum sau peste şapte minute? a întrebat. Peste tot şi în fiecare amănunt se vădeşte acea înclinare spre şarlatanie şi absurditate de care, îmi pare rău că trebuie s-o spun, e stăpânit în orice clipă autorul acestei scrisori.

 — Lasă, domnule, trebuie să jucăm jocul după toate regulile, i-a răspuns lordul John. Asta e ideea bătrânului Challenger, iar noi nu suntem aici decât prin bunăvoinţa lui. Ar fi foarte supărat dacă nu i-am respecta instrucţiunile cu privire la scrisoare.

 — Frumoasă poveste! a strigat atunci profesorul Summerlee cu străşnicie. Şi la Londra m-a izbit absurditatea lui, dar fie-mi îngăduit să mărturisesc că mi se pare şi mai absurd după o mai amănunţită cercetare. Nu ştiu ce se găseşte în acest plic. Dar afară de cazul când am găsi în el ceva destul de precis, aş fi foarte tentat să iau vaporul care coboară fluviul şi să mă duc în Bolivia, la Para. În definitiv, mai am şi altceva de făcut pe lume decât să dovedesc netemeinicia afirmaţiilor unui nebun. Acum, Roxton, a sosit fără îndoială momentul.

 — A sosit, a zis lordul John. Putem începe.

 A luat plicul şi l-a deschis cu briceagul. Apoi a scos din plic o foaie de hârtie împăturită, pe care a desfăcut-o şi a aşezat-o cu grijă pe masă. Foaia era albă. A întors-o. Şi pe dos era tot albă. Ne-am uitat unul la altul într-o tăcere tulburătoare, pe care a rupt-o, cu o explozie ascuţită de râs batjocoritor, profesorul Summerlee.

 — Iată o dovadă evidentă, a strigat el. Ce mai doriţi? Recunoaşte el însuşi că-i un şarlatan. N-avem altceva de făcut decât să ne întoarcem acasă şi să-l demascăm ca pe un impostor neruşinat.

 — Cerneală simpatica?... am sugerat.

 — Nu cred, a răspuns lord Roxton, îndreptând foaia spre lumină. Nu, tinere, nu e cazul să te înşeli singur. Îţi garantez că pe hârtia asta n-a fost scris niciodată nimic.

 — Pot să intru? s-a auzit un glas dinspre verandă.

 Şi umbra unei făpturi încovoiate s-a strecurat prin pata de lumină pe care o făcea soarele. O, glasul acesta! Această lărgime monstruoasă de umeri! Şi am sărit toţi în picioare cu un strigăt de surprindere, în clipa când Challenger — purtând pe cap o pălărie copilărească de pai, rotundă şi cu panglică colorată, cu mâinile vârâte în buzunarul hainei şi cu ghetele de pâslă care se profilau ascuţit în timp ce înainta — a apărut în faţa noastră. Şi-a lăsat capul pe spate şi a rămas aşa în lumina aurie, cu toată strălucirea bărbii lui de bătrân asirian, cu toată insolenţa inerentă a pleoapelor lui căzute şi a ochilor lui necruţători.

 — Mă tem, a început el, scoţându-şi ceasul, că am ajuns cu câteva minute mai târziu. Trebuie să vă mărturisesc că atunci când v-am încredinţat plicul acesta nici nu mi-a trecut prin minte să vă las să-l deschideţi, deoarece eram sigur că o să fiu alături de dumneavoastră înainte de ora fixată. Această nefericită întârziere poate fi atribuită în parte unei călăuze nepricepute, în parte unui inoportun banc de nisip. Mă tem că i-am oferit colegului meu, profesorul Summerlee, prilejul să spună blestemăţii pe seama mea...

 — Mă simt dator să declar, domnule, i-a răspuns lordul John, cu un glas destul de aspru, că schimbarea dumneavoastră de atitudine înseamnă o mare uşurare pentru noi, deoarece misiunea noastră avea aerul că se îndreaptă spre un sfârşit prematur. Nici acum nu pot să înţeleg, cu nici un preţ, de ce aţi procedat într-un chip atât de neobişnuit.

 În loc să răspundă, profesorul Challenger ne-a strâns mâna lui lord John şi mie, s-a aplecat cu o gravă aroganţă în faţa profesorului Summerlee şi s-a lăsat să cadă într-un fotoliu de trestie, care a trosnit şi a gemut sub greutatea lui.

 — E pregătit totul pentru călătoria noastră?

 — Putem pleca chiar mâine.

 — Atunci aşa o să şi facem. Nu mai aveţi nevoie de nicio hartă care să vă orienteze, de vreme ce vă bucuraţi de nepreţuitul avantaj de-a vă călăuzi eu însumi. Chiar din primul moment eram hotărât să conduc personal cercetările. Cele mai amănunţite hărţi n-ar fi, după cum uşor veţi conveni, decât nişte biete surogate în comparaţie cu luminile propriei mele inteligenţe şi cu sfaturile mele. Iar în ce priveşte gluma nevinovată pe care am făcut-o cu plicul sigilat, e clar că, dacă v-aş fi mărturisit toate intenţiile mele, aş fi fost nevoit să rezist insistenţelor neplăcute de a mă alătura domniilor voastre în această călătorie...

 — Aceste insistenţe nu erau să vină din partea mea, domnule! a strigat spontan profesorul Summerlee — atâta timp cât mai exista şi alt vapor pe Atlantic!

 Challenger l-a dat la o parte cu un gest al mâinii lui mari şi păroase:

 — Bunul dumneavoastră simţ va sprijini, sunt sigur, argumentele mele şi vă va face să înţelegeţi că a fost mai bine să fiu stăpân eu însumi pe propriile mele mişcări şi să apar tocmai la momentul potrivit, atunci când prezenţa mea va fi devenit necesară. Momentul acesta a sosit. Sunteţi în mâini bune. N-o să greşiţi ţinta. De aci înainte eu iau conducerea acestei expediţii şi trebuie să vă cer să terminaţi pregătirile dumneavoastră la noapte, ca să putem pleca devreme mâine dimineaţă. Timpul meu e preţios, şi acelaşi lucru l-am putea spune, într-o măsură mai mică, şi despre al dumneavoastră. Propun prin urmare să înaintăm cât mai repede, ca să vă pot arăta ceea ce aţi venit să constataţi.

 Lord John Roxton închiriase un mare vapor, Esmeralda, care trebuia să ne ducă în susul fluviului. Întrucât priveşte climatul, era fără importanţă ce timp am fi ales pentru expediţia noastră, deoarece variaţiile de temperatură, de la 75 la 90 grade Farenheit, nu însemnau o diferenţă prea mare. În ce priveşte umezeala însă, lucrurile nu stăteau tocmai aşa: din decembrie şi până în mai ţine sezonul ploilor, şi în acest timp fluviul creşte cu încetul, până atinge o înălţime de aproape 40 de picioare deasupra nivelului lui cel mai scăzut. Apoi se revarsă peste maluri, acoperind cu lagune mari o uriaşă suprafaţă de pământ şi formând o vastă întindere, numită de localnici Gapo, o întindere care e prea mlăştinoasă pentru a fi străbătută cu piciorul, dar prea puţin adâncă pentru navigaţie. Începând de prin iunie, apele încep să se retragă, şi în octombrie sau noiembrie ajung la nivelul lor cel mai scăzut. În felul acesta, expediţia noastră trebuia să aibă loc în sezonul secetos, când marele fluviu şi afluenţii lui erau, mai mult sau mai puţin, în starea lor normală.

 Curentul era slab, pentru că panta nu prezenta decât o înclinaţie de opt ţoli la milă. Nicio apă curgătoare nu putea fi mai potrivită pentru navigaţie, deoarece vântul dominant bătea dinspre sud-est şi vasele cu pânze făceau mereu călătorii spre frontiera peruviană, coborând apoi cu curentul. În cazul nostru, maşinile excelente ale Esmeraldei puteau să nu ţină seama de curentul leneş al fluviului şi ne îngăduiau să înaintăm tot atât de repede ca pe un lac cu apă stătătoare. Timp de trei zile ne-am îndreptat spre nord-vest în sus, pe fluviul care chiar aici, la o mie de mile de locul unde se varsă în ocean, era totuşi atât de larg, încât din mijlocul lui cele două maluri păreau doar simple umbre la orizont. În ziua a patra de la plecarea noastră din Manaos ne-am angajat pe un afluent care, la punctul de confluenţă e doar ceva mai îngust decât fluviul principal. Totuşi afluentul s-a îngustat repede şi, după alte două zile de călătorie, am atins un sat indian, unde profesorul a stăruit să coborâm pe pământ şi a propus s-o trimitem pe Esmeralda îndărăt la Manaos. In curând, zicea el, o să întâlnim porţiuni unde curentul e foarte rapid şi vasul n-ar mai putea fi folosit. A mai adăugat, în secret, că ne găseam aproape de porţile regiunii necunoscute şi că, cu cât vor fi mai puţini cei informaţi de acest lucru, cu atât va fi mai bine. Tot în acest scop ne-a cerut să ne dăm cuvântul de onoare că n-o să publicăm sau să spunem nimic care ar putea să dea vreo indicaţie exactă asupra locului către care ne îndreptăm. La rândul lor, slujitorii au fost puşi să jure acelaşi lucru. Din această cauză sunt silit să nu precizez nimic în povestirea mea şi aş dori să-mi previn cititorii că, pe orice hartă sau plan ar aşeza indicaţiile pe care le voi da, distanţa de la un punct la altul va fi exactă, dar longitudinea şi latitudinea vor fi dinadins neclare, aşa fel încât să nu poată fi luate drept îndrumări utile cu privire la acea regiune. Motivele pentru care profesorul Challenger dorea acest secret puteau să fie sau să nu fie întemeiate. Noi însă nu aveam posibilitatea să hotărâm dacă era sau nu cazul să ne conformăm dorinţelor lui, deoarece el se arăta dispus să renunţe mai curând la întreaga expediţie decât să modifice condiţiile în care ne călăuzea.

 În ziua de 2 august, când ne-am luat rămas bun de la Esmeralda, am rupt cea din urmă verigă a lanţului ce ne mai lega cu lumea dinafară. Au trecut de atunci patru zile, în care timp am închiriat de la indieni două bărci mari, făcute dintr-un material atât de uşor (piele întinsă pe un schelet de bambus), încât le puteam trece peste orice obstacol. Ne-am îmbarcat în ele împreună cu toate lucrurile noastre, după ce am mai angajat încă doi indieni ca să ajute la vâslit. Am înţeles că erau cei doi, pe nume Ataca şi Ipetu, care-l însoţiseră pe profesorul Challenger în precedenta lui călătorie. Păreau îngroziţi la gândul că vor face încă odată drumul, dar şeful lor avea puteri discreţionare în această regiune şi, dacă afacerea i se părea bună, oamenii clanului nu mai puteau spune nimic.

Şi aşa, într-o dimineaţă, am dispărut în necunoscut. Trimit această dare de seamă cu una dintre bărcile care coboară fluviul şi poate că va fi ultimul nostru cuvânt adresat celor care se interesează de soarta noastră. Conform înţelegerii, ţi-o adresez, iubite McArdle, şi las la aprecierea dumitale dreptul de a o răspândi, de a o modifica sau de a face cu ea ceea ce vei crede de cuviinţă. După siguranţa care se desprinde din felul de a fi al profesorului Challenger şi în ciuda nedezminţitului scepticism al profesorului Summerlee — nu mai am nicio îndoială că acela care ne conduce va dovedi exactitatea spuselor lui şi că ne aflăm într-adevăr în pragul unei experienţe cât se poate de remarcabile.

Cap6