Mici intamplari cu animale (152)

Stejarul din parc şi-a încheiat deja coroana în frunze fra­gede, verzi-deschise, fiindcă e luna lui iunie. Pe banca de sub el încă nu-i caut răcoarea umbrei; zăbovesc oleacă din plim­bare, pînă se va coborî înserarea, într-o dulce lenevire a trupu­lui şi a gîndului. Prin acest colţ al parcului trecătorii se abat rar. Tufele sunt lăsate să crească în voia lor, fără foarfecele grădinarului, păsările şi-au găsit loc de cuib prin ele şi îşi cîntă ariile de dragoste. Cu o oarecare sforţare a închipuirii cred că sunt departe de frămîntarea oraşului, undeva în margine de pădure. Adaugă iluziei zumzetul care coboară din podoaba copacului. Sunt rădaşte (Lucanus cervus); văd cîte una des­prinzîndu-se din verdele de sus, făcînd prin aer un ocol ca să se piardă iarăşi în bogăţia de frunze.

S-ar părea că îşi duc cu greu povara de coarne - zboară cu trupul oblic. Sau, poate, sunt mîndre că au aşa podoabă şi arme. S-au strîns multe aici; stejarii în parc sunt rari, iar rădaştele fără stejari nu pot trăi, doar ei le dau hrană. Nu tocană de frunze, rădaşca e alegătoare, nu-i place decît seva care se scurge din vreo rană a copacului. Nici n-ar putea să roadă frunza cu gura ei, bună numai ca să lingă mîzga dulce. Dar poate că s-au strîns la nuntă, fiindcă sunt multe cele cu coarne ca ale cerbilor si văd si cîte o femeiuşcă fără coarne, mutîndu-se în zbor. Acestea se văd mai rar; aş­teaptă molcome cavalerii — şi nu-i lipsă de ei, doar la nea­mul ăsta e un surplus mare de bărbătuşi.

Hop! cade la picioarele mele un cocon mare şi frumos. Îl iau de după cap, ca să nu mă strîngă în cleştele pe care şi-l deschide ameninţător. „Ce-ai păţit voinice? În torace ai o gaură, într-una dintre elitre altă gaură. Ce-ai păţit ?" Semne de bătaie, răniri. Îl pun frumos pe coaja copacului şi se trage încet în sus. Tare aş vrea să văd o luptă între aceşti bătăiosi, înarmaţi atît de straşnic. Si iată am văzut, cînd mi-am ridicat ochii spre crengile de deasupra. Cîmpul de bătaie era tocmai creanga groasă care se întindea aproape orizontal, cea mai de jos. Ca să văd mai bine şi mai de aproape m-am suit cu picioarele pe bancă. Cine mă va vedea se va mira şi va rîde de mine. Nu-mi pasă, iar paznicii parcului nu se prea abat prin partea asta. Aici bat luptă groaznică doi viteji!

Iată-i faţă în faţă, cu armele ridicate ameninţător, ca doi cavaleri medievali în turnir. Se cumpănesc din ochi, îşi ju­decă puterea, poate fac la repezeală planuri de atac. Tocmai cum fac în munte cerbii, cînd se bat de la ciute. S-au apropiat şi mai mult, acum mai să-şi atingă armele. Credeam că şi le vor ciocni, aducîndu-mi iarăşi aminte de luptele dintre taurii de cerb. Dar nu. Aceşti cavaleri au metodă şi reguli de luptă proprii. Parcă în bună înţelegere îşi trec coarnele încrucişîndu-le oblic, aşa că fiecare prinde în cleşte, din sus şi din jos, capul şi pieptul împlătoşat al celuilalt. Apoi începe trînta. Se împing înainte şi înapoi, se strîng în foarfecele coarnelor, mi se pare că se străduiesc mai ales să ia de pe picioare pe duşman, învîrtindu-l lateral. Dar amîndoi s-au încleştat bine în scoarţa copacului cu căngile celor şase picioare, niciunul nu se lasă smuls. Şi strîng din fălcile cleştilor; aproape că le aud pîrîi­turile, încep să mă agit ca la un spectacol pugilistic sau de scrimă. Care va învinge, cum va învinge? Unul a ajuns în avantaj. A reuşit să-l desprindă pe celălalt de pe coajă, îl ridică sus în puterea coarnelor şi dă să-l prăbuşească. Nu-l poate; cel în inferioritate de moment se ţine bine încleştat cu coarnele în trupul adversarului — dacă au să cadă, cad amîn­doi. A făcut ce-a făcut cel din aer şi a prins cu o labă coaja, a prins-o şi cu celelalte şi buşiturile şi răsucirile încep din nou. Pesemne au văzut că sunt deopotrivă de tari şi în felul acesta nu se pot învinge. Trebuie altă tactică. S-au desprins, stau vîrf de coarne lîngă vîrf de coarne, înălţate, deschise larg. Hop! Unul a reuşit cu o mişcare şireată. L-a prins pe celălalt dintr-o parte, de scutul pieptului, l-a smucit în aer, o clipă l-a ţinut în coarne şi apoi l-a aruncat de pe creangă la pă­mînt. Învingătorul a stat măreţ, înălţat pe picioare, cu armele biruitoare ridicate cît a putut mai sus. Într-un tîrziu şi-a deschis elitrele negre, a bîzîit din aripile membranoase şi s-a ri­dicat în zbor leneş.

M-am coborît şi eu din observatorul meu, am ridicat de jos pe cel năpăstuit. N-avea urmă de rănire, şi nici istovit şi ruşinat nu părea. Îndată ce l-am aşezat pe o crenguţă şi-a ridicat şi el capacele aripilor, a pîlpîit din ele de cîteva ori şi „bzzz!" dus a fost.

Eram prea bătrîn şi prea greoi ca să mă fi căţărat în stejar să văd şi întîlniri cu frumoasele pentru care cavalerii au coborît în arenă.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor