Somnul de veci (18)

OPTSPREZECE

Ohls se uita în jos la băiat. Băiatul stătea pe sofa, sprijinindu-se cu umărul de perete. Ohls îl pri­vea tăcut, cu sprâncenele lui albe zburlite, ţepene şi rotunde, ca micile perii pe care reprezentantul Casei Fuller Brush le face cadou clienţilor drept reclamă.

— Recunoşti că l-ai împuşcat pe Brody? îl în­trebă Ohls.

Cu o voce înfundată, băiatul repetă înjurătura lui preferată. Ohls suspină şi se uită la mine.

— Nu-i nevoie să recunoască. Am revolverul lui, i-am spus.

— Pentru Dumnezeu, aş vrea să fi primit câte un dolar de fiecare dată când am auzit asta. Ce găseşti aşa de nostim?

— Nici nu ţine să fie nostim, i-am spus.

— Ei, asta-i altceva, zise Ohls. Se întoarse. I-am telefonat lui Wilde. 0 să mergem la el şi-o să-l luăm cu noi şi pe ticălosul ăsta. O să-l iau cu mine în maşină, iar tu n-ai decât să ne urmăreşti, în cazul când încearcă să-mi tragă una în falcă.

— Îţi place ce-ai văzut în dormitor?

— Grozav, spuse Ohls. Într-un fel mă bucur că junele Taylor a căzut de pe chei. Mi-ar îi părut rău să-l trimit la camera de gazare, fiindcă l-a omorât pe împuţitul ăla.

M-am întors în micul dormitor, am stins lumânările negre suflând în ele, şi le-am lăsat să fumege. Când am revenit în salon, Ohls ridicase băiatul în picioare. Băiatul îl privea furios cu ochii lui negri şi pătrunzători şi cu o figură la fel de dură şi de albă ca seul rece.

— Să mergem, zise Ohls, şi-l apucă de braţe, cu oarecare silă.

Am stins lămpile şi i-am urmat afară din casă. Ne-am suit în maşini şi-am urmărit cele două lumini din spatele maşinii lui Ohls pe pantele lungi ale dealului... Speram ca asta să fie ultima mea vizită la Laverne Terrace.

Taggart Wilde, procurorul districtual, locuia la colţul Străzii a Patra cu Parcul Lafayette, într-o casă albă de lemn, de dimensiunile unui hambar imens, cu o poartă mare din piatră roşie într-o parte şi cu vreo două pogoane de peluză moale în faţă. Era una dintre acele case demodate şi solide, din care se obişnuia să te muţi în locuinţe noi în timp ce oraşul se întindea spre apus. Wilde provenea dintr-o veche familie din Los Angeles şi se născuse probabil în acea casă, când ea se afla pe Bulevardul West Adams, Figueira sau Parcul St. James.

Pe alee se găseau două maşini, o mare limuzină particulară şi un automobil al poliţiei, de a cărui apărătoare din spate se sprijinea un şofer în uni­formă, fumând şi admirând luna. Ohls se apropie de el, îi vorbi, iar şoferul se uită la băiatul din maşina lui Ohls.

Am urcat treptele casei şi-am sunat. Un servitor blond, cu părul lipit pe cap, ne deschise, ne conduse prin hol şi printr-un imens salon, cu duşumeaua mai joasă decât în restul odăilor, plin cu mobile grele şi întunecate, apoi printr-un alt hol, în fund de tot. Bătu la o uşă, păşi înăuntru, apoi ne ţinu uşa des­chisă larg până am intrat într-un birou lambrisat, cu un glasvand deschis la capăt, dând asupra unei grădini întunecate şi a unor arbori misterioşi. Un miros de pământ umed şi de flori pătrundea pe geam. Pe pereţi se aflau tablouri masive şi întunecate, în ulei, iar în încăpere fotolii, cărţi, şi un miros de ţigări de foi bune, care se amesteca cu parfumul pământului umed şi al florilor.

Taggart Wilde era aşezat în dosul unui birou – un om de vârstă mijlocie, durduliu, cu ochi albaştri clari, care reuşeau să aibă o expresie prietenească, fără a avea de fapt niciun fel de expresie. În faţa lui se găsea o ceaşcă cu cafea neagră iar între de­getele curate şi îngrijite ale mâinii stângi ţinea o ţigară de foi pestriţă. La marginea biroului, într-un fotoliu de piele albastră, şedea un alt bărbat, cu ochi reci şi o figură ascuţită, slab ca o scoabă şi dur ca directorul unei case de împrumut. Faţa lui netedă şi bine întreţinută părea bărbierită de o oră. Purta un costum cafeniu bine călcat, iar în cravată era înfiptă o perlă neagră. Avea degetele lungi şi ner­voase ale unui om cu mintea agilă. Părea gata de luptă.

Ohls trase un scaun, se aşeză pe el şi spuse:

— Bună seara, Cronjager. Ţi-l prezint pe Philip Marlowe, un detectiv particular intrat într-o în­curcătură.

Ohls rânji.

Cronjager mă privi fără să mă salute. Mă măsură din cap până în picioare, ca şi când s-ar fi uitat la o fotografie. Apoi înclină cu doi centimetri bărbia, în chip de salut. Wilde zise:

— Ia loc, Marlowe. Am să încerc să tratez eu cu căpitanul Cronjager, dar ştii cum stau lucrurile. Trăim într-un oraş mare.

M-am aşezat şi mi-am aprins o ţigară. Ohls se uită la Cronjager şi-l întrebă:

— Ce-ai mai aflat în legătură cu crima de la Randall Place?

Omul cu faţa ascuţită îşi trase un deget până ce încheietura trosni. Vorbi fără să ridice privirea:

— Un cadavru cu două gloanţe în el. Două arme cu care nu s-a tras. Jos în stradă am prins o blondă care încerca să pornească o maşină care nu era a ei. A ei era chiar alături, acelaşi model. Se agita atât de tare, încât băieţii au înşfăcat-o şi-au adus-o sus, iar ea a mărturisit. Se afla în cameră când a fost ucis tipul ăsta, Brody. Pretinde că nu l-a văzut pe criminal.

— Asta-i tot? întrebă Ohls.

Cronjager înălţă mirat din sprâncene.

— Crima s-a petrecut abia acum o oră. Ce v-aşteptaţi... să filmez asasinatul?

— Poate o descriere a asasinului, zise Ohls.

— Un tip înalt, îmbrăcat într-o scurtă de piele dacă asta-i o descriere.

— E afară în maşina mea, spuse Ohls. Încătuşat. Marlowe l-a înhăţat, pentru tine. Uite pistolul lui.

Ohls scoase din buzunar revolverul automat al băiatului şi-l aşeză pe marginea biroului lui Wilde. Cronjager se uită la revolver, fără să întindă mâna după el.

Wilde chicoti. Se lăsă pe spate şi pufăi din ţigara de foi pestriţă, fără s-o scoată din gură. Se aplecă înainte ca să soarbă din ceaşca de cafea. Din buzu­narul de la piept al hainei de seară trase o batistă de mătase, îşi tamponă cu ea buzele şi o vârî la loc.

— Mai sunt şi alte crime la mijloc, zise Ohls, ciupindu-şi vârful moale al bărbiei.

Cronjager se încordă vizibil. Ochii lui aroganţi deveniră două vârfuri de oţel luminoase.

— Ai auzit că azi-dimineaţă a fost pescuită din Oceanul Pacific la cheiul Lido o maşină cu un tip mort înăuntru? întrebă Ohls.

— Nu, răspunse Cronjager, şi continuă să se uite urât.

— Mortul din maşină era şofer la o familie bo­gată, spuse Ohls. Familia era şantajată din pricina uneia dintre fete. Domnul Wilde l-a recomandat familiei pe Marlowe prin intermediul meu. Marlowe a acţionat riscându-şi viaţa.

— Ador detectivii particulari care se ocupă de crime cu riscul vieţii lor, zise Cronjager. Nu-i nevoie să fii atât de sfios, în privinţa asta.

— Mda, zise Ohls. Nu trebuie să fiu atât de sfios în privinţa asta. Să ştii însă că nu mai sunt deloc atât de sfios când am ocazia să dau peste un poliţist din oraş. Îmi pierd mai tot timpul, spunându-le pe unde să calce, ca să nu-şi scrântească gleznele.

Cronjager se făcu alb pe la colţurile nasului său ascuţit. Respiră cu un şuierat moale în liniştea încă­perii. Răspunse foarte calm:

—  Nu-i cazul să-i spui niciunuia dintre oamenii mei pe unde să calce, deşteptule.

— Vom vedea, zise Ohls. Şoferul de care ţi-am pomenit că s-a înecat a împuşcat aseară un cetăţean în teritoriul tău. Un anume Geiger, care făcea comerţ de cărţi obscene într-un magazin de pe Bu­levardul Hollywood. Geiger trăia cu derbedeul pe care-l am afară în maşină. Vreau să spun că trăia de-adevăratelea cu el, dacă pricepi.

Cronjager se uita lung şi liniştit la el.

—  Întreaga poveste promite să se transforme într-o afacere murdară, zise el.

— Din experienţa mea, toate istoriile de poliţie sunt murdare, bombăni Ohls şi se întoarse spre mine, cu sprâncenele zburlite. Ţi-a venit rândul la microfon, Marlowe. Spune-i ce ştii.

I-am spus ce ştiam.

Am omis două lucruri, fără să-mi dau seama în acea clipă de ce-o fac. Am omis să-i pomenesc de vizita lui Carmen acasă la Brody şi de vizita lui Eddie Mars la Geiger în aceeaşi după-amiază. Restul i l-am relatat aşa cum s-a întâmplat.

Cronjager nu-şi ridică o clipă ochii de pe faţa mea, în timp ce faţa lui rămase imobilă cât am vor­bit. Când am încheiat, păstră un minut lung de tăcere. Wilde tăcea şi el, sorbind cafeaua şi pufăind uşor din ţigara de foi pestriţă. Ohls îşi privea cu atenţie unul din degetele mari ale mâinii.

Cronjager se aplecă încet pe spatele scaunului, îşi puse glezna peste genunchiul celuilalt picior şi îşi frecă osul gleznei cu o mână subţire şi nervoasă. Faţa lui uscată se încruntă puternic. Spuse cu o politeţe ucigătoare:

— Aşadar te-ai mulţumit să nu raportezi o crimă comisă aseară şi ţi-ai petrecut toată ziua fâţâindu-te de colo-colo, astfel ca băiatul ăsta al lui Geiger să poată săvârşi o nouă crimă astă-seară.

— Chiar aşa, i-am răspuns. Am intrat într-o belea. Bănuiesc c-am greşit, dar n-am urmărit decât să-mi apăr clientul şi n-am avut niciun motiv să cred că băiatul o să se ducă şi o să-l împuşte pe Brody.

— Astfel de raţionamente sunt treaba poliţiei, Marlowe. Dacă moartea lui Geiger ar fi fost rapor­tată aseară, cărţile n-ar fi putut fi luate din maga­zinul lui şi depozitate acasă la Brody. Băiatul n-ar fi fost condus astfel la Brody şi nu l-ar fi ucis. Să admitem că Brody nu mai avea mult de trăit. Tipii de teapa lui nu prea au mult de trăit. Dar o viaţă rămâne o viaţă.

— Exact, am răspuns. Să spui asta poliţiştilor dumitale când împuşcă mortal vreun găinar speriat care fuge pe o străduţă cu un cauciuc furat.

Wilde îşi trânti amândouă mâinile pe birou cu o plesnitură violentă.

— Ajunge! se răsti el. Ce te face să fii atât de sigur, Marlowe, că acest băiat Taylor l-a împuşcat pe Geiger? Chiar dacă revolverul cu care a fost ucis Geiger a fost găsit asupra cadavrului lui Taylor, sau în maşină, asta nu înseamnă neapărat că el e criminalul. Arma ar fi putut fi pusă acolo intenţionat, să spunem de către Brody, adevăratul asasin.

— Practic e cu putinţă, am spus, dar din punct de vedere psihologic e o imposibilitate. Ar presu­pune prea multe coincidenţe şi nu s-ar potrivi de loc cu caracterul lui Brody şi al prietenei lui, şi nici cu ceea ce încerca să facă. Am discutat pe larg cu Brody. Era un escroc, dar nu un tip de criminal. Avea două arme, dar nu ţinea asupra lui niciuna dintre ele. Tocmai încerca să pună mâna pe combi­naţia lui Geiger, despre care, evident, ştia totul de la fată. Spunea că-l urmărea din când în când pe Geiger ca să vadă dacă n-are sprijinitori puternici. Îl cred. Dacă presupun că el l-a ucis pe Geiger ca să-i ia cărţile, că a fugit apoi cu fotografia nudului, luată lui Carmen Sternwood, lăsând arma asupra lui Owen Taylor şi că i-a făcut vânt lui Owen de pe cheiul Lido în ocean înseamnă să exagerez prea mult. Taylor avea motive, o mânie născută din ge­lozie, şi prilejul de a-l ucide pe Geiger. A plecat cu una din maşinile familiei fără să aibă permisiunea. L-a ucis pe Geiger în faţa fetei, ceea ce Brody n-ar fi făcut niciodată, chiar dacă ar fi fost un asasin. Nu văd pe nimeni care dintr-un motiv pur comer­cial să-l omoare astfel pe Geiger. Doar Taylor ar fi fost în stare. Istoria cu fotografia nudului l-ar fi determinat.

Wilde chicoti şi se uită ironic la Cronjager. Cronjager îşi curăţă gâtlejul, hârâind. Wilde întrebă:

— Ce-i povestea asta cu ascunsul cadavrului? Nu înţeleg ce sens are.

— Băiatul nu ne-a spus, dar trebuie să fie opera lui. Brody n-ar mai fi intrat în casă după ce-a fost împuşcat Geiger. Băiatul s-a întors cu siguranţă în timp ce eu o conduceam pe Carmen acasă. Fireşte, se temea de poliţie, ţinând seama de ce era, şi şi-a închipuit probabil că-i o idee bună să ascundă ca­davrul până îşi lua lucrurile din casă. A târât cada­vrul prin uşa de la intrare, judecând după urmele de pe covor, şi foarte probabil l-a dus în garaj. Apoi şi-a strâns toate lucrurile de acolo şi le-a luat. Mai târziu, cândva în timpul nopţii, şi mai înainte de să se fi înţepenit cadavrul, l-au apucat remuşcările şi s-a gândit că nu s-a purtat foarte frumos cu prietenul mort. Aşa că s-a întors şi l-a aşezat pe pat. Fireşte, toate astea sunt doar presupuneri.

Wilde dădu din cap.

— Apoi azi-dimineaţă se duce la magazin, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi urmăreşte să vadă ce se petrece. Iar când Brody mută cărţile, el le des­coperă destinaţia şi presupune că cel care le ia l-a ucis pe Geiger în acest scop. S-ar fi putut chiar să ştie mai multe despre  Brody şi prietena lui decât bănuiam eu. Ce părere ai, Ohls?

— O să descoperim noi... dar asta nu înlătură necazurile lui Cronjager. Îl frământă că toate acestea s-au petrecut aseară şi că el abia acum a aflat, zise Ohls.

— Cred c-o să găsesc eu o cale să rezolv şi această problemă, spuse Cronjager acru.

Îmi aruncă o privire pătrunzătoare şi imediat se uită în altă parte.

Wilde îşi scutură ţigara de foi şi zise:

— Să vedem dovezile, Marlowe.

Mi-am golit buzunarele şi-am pus pe birou obiec­tele legate de crimă: cele trei note şi cartea de vizită a lui Geiger, trimisă generalului Sternwood, fotografiile lui Carmen, ca şi carnetul albastru cu lista de nume şi de adrese codificate. Dădusem între timp lui Ohls cheile lui Geiger.

Wilde privi exponatele, pufăind uşor din ţigara de foi. Ohls îşi aprinse una din ţigările lui de foi minuscule şi suflă liniştit fumul spre tavan. Cronjager se aplecă pe birou şi se uită la dovezile pe care i le oferisem lui Wilde.

Wilde lovi cu degetul cele trei note semnate de Carmen şi spuse:

— Bănuiesc că nu erau decât o momeală. Dacă generalul le achita, n-ar fi făcut-o decât de frica a ceva şi mai grav. Apoi Geiger ar fi strâns şi mai tare şurubul. Ştii cumva de ce se temea generalul?

Se uită la mine.

Am clătinat din cap.

—  Ai relatat toate amănuntele importante?

— Am omis câteva chestiuni de interes personal. Şi-am intenţia să le omit în continuare, domnule Wilde.

—  Aha, zise Cronjager şi pufni furios.

—  De ce? întrebă Wilde calm.

— Deoarece clientul meu are dreptul să fie apărat în faţa oricui, mai puţin a marelui juriu. Am un permis să lucrez ca detectiv particular. Presupun că acest cuvânt „particular” înseamnă ceva. Poliţia din Hollywood s-a pomenit cu două crime, ambele soluţionate. Au prins ambii criminali. Au găsit motivul şi, în amândouă cazurile, armele crimei. Pro­blema şantajului nu trebuie pomenită, în ce priveşte numele celor interesaţi.

—  De ce? întrebă Wilde din nou.

— E în regulă, răspunse Cronjager sec. Suntem încântaţi să fim marionetele unui detectiv de teapa lui.

—  Am să-ţi arăt, i-am spus.

Am ieşit din casă, m-am dus la maşină şi-am luat dinlăuntru cartea din magazinul lui Geiger. Şoferul de la poliţie, în uniformă, stătea în picioare lângă maşina lui Ohls. Băiatul se afla înăuntru, rezemat într-un colţ.

— A zis ceva? am întrebat.

— A făcut o propunere, răspunse poliţistul şi scuipă. Am trecut-o cu vederea.

M-am înapoiat în casă, am lăsat cartea pe biroul lui Wilde şi-am desfăcut ambalajul. La celălalt capăt al biroului, Cronjager dădea un telefon. Când am intrat, atârnă receptorul în furcă şi se aşeză.

Wilde răsfoi cartea, cu o figură împietrită, o închise şi o împinse spre Cronjager. Cronjager o deschise, se uită la câteva pagini şi o închise repede. Câteva pete roşii, de mărimea unei monede de cinci­zeci de cenţi îi apărură pe pomeţi.

— Uită-te la datele imprimate pe pagina de gardă, i-am spus.

Cronjager deschise din nou cartea şi se uită.

— Ce anume?

— Dacă e nevoie, am spus, am să declar sub jurământ că această carte provine din magazinul lui Geiger. Blonda Agnes va recunoaşte cu ce fel de afaceri se ocupa magazinul. E evident pentru ori­cine are ochi de văzut că magazinul servea de faţadă altor afaceri. Poliţia din Hollywood i-a îngăduit însă să funcţioneze, pentru motive ştiute de ea. Îndrăz­nesc să cred că marele juriu o să vrea să cunoască aceste motive.

Wilde rânji.

— Marele juriu pune într-adevăr uneori între­bări jenante, zise el, într-un efort oarecum inutil de a descoperi de ce sunt administrate unele oraşe aşa cum sunt ele administrate.

Cronjager se ridică brusc în picioare şi îşi puse pălăria.

— Aici sunt unul contra trei, izbucni el. Eu aparţin brigăzii criminale. Dacă acest Geiger se ocupa cu literatură pornografică, nu-i treaba mea. Sunt însă gata să recunosc că n-o să-i facă un serviciu brigăzii mele dacă istoria se întinde în ziare. Ce vreţi!

Wilde îl privi pe Ohls. Ohls spuse calm:

— Vrem să-ţi predăm un prizonier. Hai să ple­căm.

Se ridică. Cronjager îi aruncă o privire furibundă şi ieşi ţanţoş din încăpere. Ohls se ţinu după el. Uşa se închise din nou. Wilde răpăi cu degetele în birou şi se uită lung la mine cu ochii lui albaştri şi limpezi.

— Ar trebui să pricepi ce e în stare să simtă orice poliţist în legătură cu o poveste muşamalizată ca asta. Vei fi silit să faci declaraţii amănunţite... cel puţin pentru dosare. Cred că e posibil să separăm cele două crime şi să omitem din amândouă numele generalului Sternwood. Ştii de ce nu-ţi rup o ureche?

— Nu. Mă aşteptam să mi le rupeţi pe amândouă.

— Cât primeşti pentru toată afacerea asta?

— Douăzeci şi cinci de dolari pe zi plus chel­tuielile.

— Cincizeci de dolari deci şi plata pentru niţică benzină, până acum.

— Cam atât.

Îşi lăsă capul într-o parte şi-şi frecă cu dosul degetului mic de la mâna stângă partea de jos a bărbiei.

— Şi pentru banii ăştia eşti gata să te pui rău cu jumătate din forţele poliţieneşti ale acestui stat?

— Nu-mi place, i-am răspuns. Dar ce dracu să fac? Sunt angajat într-un caz. Vând ce e de vândut ca să pot trăi. Cu puţinul curaj şi cu puţina inteligenţă cu care m-a hărăzit Dumnezeu, sunt gata să suport orice ca să apăr un client. E împotriva prin­cipiilor mele să spun atât de multe câte am spus astă-seară, fără să-l consult în prealabil pe general. În ce priveşte muşamalizarea, am fost şi eu în poliţie, după câte ştiţi. Poliţia muşamalizează zeci de cazuri în oraşele mari. Poliţiştii fac pe nebunii când un particular încearcă să ascundă ceva, deşi ei o practică mai în fiecare zi, ca să-şi oblige prietenii sau pe cineva oarecum influent. Şi n-am terminat. Mă ocup încă de caz. Aş face acelaşi lucru din nou, dac-ar fi nevoie.

— Afară de cazul când Cronjager nu-ţi suspendă permisul, zise Wilde şi rânji. Ai spus c-ai omis câteva chestiuni personale. Despre ce e vorba?

—  Mă ocup încă de caz, i-am răspuns, privindu-l drept în ochi.

Wilde îmi zâmbi. Avea zâmbetul deschis şi pro­vocator al unui irlandez.

— Dă-mi voie să-ţi spun ceva, fiule. Tatăl meu a fost prieten bun cu generalul Sternwood. Am căl­cat toate regulamentele oficiale – şi poate şi multe altele – ca să-l scutesc pe bătrân de necazuri. Dar nu poate să ţină o veşnicie. Fetele alea ale lui au să intre cu siguranţă în încurcături care nu pot fi muşamalizate, mai ales zănatica blondă. N-ar tre­bui lăsate să-şi facă de cap. Bătrânul e vinovat. Bă­nuiesc că nu-şi dă seama de lumea de azi. Şi mai e un lucru pe care aş vrea să-l pomenesc în discuţia noastră sinceră, şi nu-i nevoie să ţip la tine ca să te conving. Pun rămăşag un dolar contra zece cenţi canadieni că generalul se teme că ginerele lui, fostul traficant de alcool, e amestecat pe undeva în afa­cerea asta şi speră într-adevăr c-ai să descoperi că nu e. Ce părere ai?

— Regan nu părea un şantajist, din câte am auzit. Avea un punct nevralgic şi-a plecat din pricina asta.

Wilde pufni:

— Nici tu şi nici eu nu putem aprecia acel punct nevralgic. Dacă era un anume gen de om, n-ar fi avut astfel de puncte nevralgice. Ţi-a spus generalul că-l caută pe Regan?

— Mi-a spus că doreşte să ştie unde se află şi dacă e bine. Ţinea la Regan şi-a fost jignit de ple­carea lui, fără ca măcar să-şi fi luat rămas bun de la el.

Wilde se lăsă pe spate şi se încruntă:

— Înţeleg, zise el cu o voce schimbată. Mişcă exponatele de pe birou, trase de o parte carnetul albastru al lui Geiger şi le împinse pe celelalte spre mine. N-ai decât să le iei înapoi. Nu mai am ne­voie de ele.

Cap17