O poveste a lui Kafka

Colonia penitenciară

„Este un aparat deosebit”, spuse Ofițerul către Explorator și îmbrățișă cu o privire oarecum admirativă aparatul, pe care îl cunoștea, totuși, foarte bine.

Călătorul părea să fi acceptat doar din politețe invitația comandantului de-a asista la execuția unui soldat, condamnat pentru nesupunere și pentru insultă la adresa superiorului. În colonia penitenciară nu exista, pare-se, prea mult interes pentru această execuție. Cel puțin în această mică vale adâncă și împrejmuită de jur-împrejur cu povârnișuri golașe, nu erau de față, în afară de Ofițer și de Explorator, decât Condamnatul – un om fălcos și abrutizat cu părul și fața răvășite – și un Soldat,care ținea în mână un lanț greu ce se continua cu lanțuri mai mici care legau gleznele, mâinile și gâtul Condamnatului, și care erau prinse între ele prin alte lanțuri de legătură. De altfel, Condamnatul manifesta o asemenea supunere de câine, încât aveai impresia că-l poți lăsa să umble liber pe povârnișurile din jur și că, pentru a începe execuția, n-aveai decât să fluieri ca el să vină numaidecât.

 

Exploratorul se preocupa prea puțin de aparat și umbla încolo și încoace în spatele Condamnatului cu vădită lipsă de interes, în timp ce Ofițerul se îngrijea de ultimele pregătiri. Uneori vârându-se sub aparatul îngropat adânc în pământ, alteori urcându-se pe o scară, pentru a cerceta părțile superioare. Era o muncă pe care ar fi putut-o lăsa în seama unui mecanic, dar Ofițerul o îndeplinea cu multă râvnă, fie pentru că era un adept convins al acestui aparat, fie din cauză că munca aceasta nu putea fi încredințată altcuiva.

„Acum totul e gata!” strigă el în sfârșit, coborând de pe scară. Era nespus de istovit, respira greu cu gura larg deschisă și-și vârâse două batiste fine, de damă, între gulerul uniformei și gât.

„Uniformele astea sunt totuși prea greoaie pentru tropice”, spuse Exploratorul în loc să se intereseze de aparat, așa cum s-ar fi așteptat Ofițerul.

„Desigur, răspunse Ofițerul, și-și spălă mâinile murdare de ulei și unsoare într-un hârdău cu apă ce sta la îndemână, dar ele reprezintă patria; nu vrem să ne pierdem patria. Acum priviți la acest aparat, adăugă el numaidecât, ștergându-și mâinile cu o cârpă și arătând totodată spre aparat. Până nu de mult mai era nevoie să facem totul cu mâna, dar acum lucrează aparatul singur.”

Exploratorul dădu din cap, urmărind vorbele Ofițerului. Acesta încercă să ia in calcul și eventualitatea unei incident neprevăzut și spuse în continuare:

„Se întâmplă, firește, și deranjamente; sper, însă, că azi nu va interveni niciunul, totuși, e bine să le prevedem și pe acestea. Aparatul trebuie să funcționeze douăsprezece ore fără întrerupere. Dar chiar dacă intervin unele deranjamente, ele sunt foarte neînsemnate și vor fi înlăturate numaidecât.”

„Poate vreți să vă așezați?” întrebă el în cele din urmă și scoase, dintr-un morman de scaune de trestie, unul pe care-l oferi Exploratorului.

Acesta nu putu refuza. Ședea acum la marginea unei gropi, în care aruncă o privire fugitivă. Nu era adâncă. Pe una din laturile ei, pământul săpat fusese îngrămădit într-un fel de val, pe cealaltă latură se afla aparatul.

„Nu știu, reluă Ofițerul, dacă domnul comandant v-a explicat deja aparatul.”

Exploratorul făcu din mână un gest imprecis; Ofițerul nu aștepta decât atât, pentru a putea începe să explice el însuși aparatul.

„Acest aparat, spuse el și prinse cu mâna o manivelă de care se sprijini, este o invenție a fostului nostru comandant. Am colaborat cu el de la primele experiențe și am luat parte parte la toate lucrările, până când aparatul a fost desăvârșit. Meritul invenției îi aparține numai lui. Ați auzit de fostul nostru comandant? Nu? Ei bine, cred că nu afirm prea mult, dacă spun că organizarea acestei colonii penitenciare este opera sa. Noi, prietenii lui, am știut chiar în clipa când a murit, că organizarea acestei colonii este atât de desăvârșită în sine, încât – cel puțin vreme de mai mulți ani – succesorul nu va putea modifica nimic, chiar dacă ar avea în cap mii de planuri noi. Previziunea noastră s-a și îndeplinit; noul comandant a fost nevoit să-și dea seama de asta. Păcat că nu l-ați cunoscut pe fostul comandant!”

„Dar, se întrerupse singur Ofițerul, eu pălăvrăgesc, iar aparatul lui se află aici, în fața noastră. După cum vedeți, se compune din trei părți. În decursul vremii s-au stabilit, pentru fiecare dintre ele, denumiri întrucâtva populare. Partea de jos se numește patul, cea de sus desenatorul, iar aceasta suspendată, de-aici de la mijloc, se numește grapa.”

„Grapa?” întrebă Exploratorul.

Nici măcar nu ascultase cu atenție, întrucât soarele dogorea nespus de puternic în această vale lipsită de umbră și era greu să-și adune gândurile. Îmbrăcat cu o tunică strânsă pe trup, ca de paradă, încărcată cu epoleți grei și cu fireturi, Ofițerul îi apăru cu atât mai demn de admirație, cu cât explica totul atât de entuziast și, în timp ce vorbea, meșterea cu șurubelnița, ici-colo, la câte un șurub.

Soldatul părea să fie în aceeași stare ca Exploratorul. Își înfășurase lanțul Condamnatului în jurul încheieturilor ambelor mâini, stătea cu o mână pe armă, lăsase capul pe spate și nu se sinchisea de nimic. Exploratorul nu se miră de asta întrucât Ofițerul vorbea franțuzește și nici Soldatul nici Condamnatul nu înțelegeau limba franceză. Cu atât mai surprinzător părea, desigur, faptul că Osânditul se străduia totuși să urmărească explicațiile Ofițerului. Își îndrepta neîncetat privirile, cu un fel de stăruință somnolentă, spre locul către care tocmai arăta Ofițerul, iar când Exploratorul îl întrerupea cu câte o întrebare, se uita, ca și Ofițerul, la acesta.

„Da, grapa, întări Ofițerul, denumirea i se potrivește. Acele ei sunt dispuse ca la o grapă, este mânuită la fel ca aceasta, dar pe un singur loc și cu mai multă măiestrie. De altfel, veți înțelege totul numaidecât. Aici, pe pat, este așezat Condamnatul. Vreau să vă descriu mai întâi aparatul, și numai după aceea vă voi arăta cum lucrează. În felul ăsta, veți putea urmări totul mai bine. Mai ales că o roată dințată a desenatorului s-a tocit cam tare și scârțâie rău când funcționează aparatul, astfel încât aproape nu te mai poți înțelege; din păcate, piesele de schimb nu se pot procura aici decât cu multă greutate. Așadar, acesta e patul, cum am mai spus. Este acoperit complet cu un strat de vată, al cărui rost îl veți afla mai târziu.Pe această vată este așezat cu burta în jos Condamnatul, firește în pielea goală; aici sunt curelele pentru mâini, aici cele pentru picioare, aici cele pentru gât; cu acestea este legat bine. Aici, la capătul patului unde vine fața omului, după cum am mai spus, se află acest căluș de pâslă care poate fi reglat cu ușurință, în așa fel încât să-i intre omului tocmai bine în gură. Rostul lui e să-l împiedice să strige sau să-și muște limba. Firește că omul trebuie să accepte călușul de pâslă, întrucât altfel cureaua de la gât îi frânge grumazul.”

„Asta e vată?” întrebă Exploratorul, aplecându-se înainte.

„Da, desigur, răspunse Ofițerul zâmbind, pipăiți-o singur.”

Apucă mâna Exploratorului și o trecu pe deasupra patului.

„Este o vată preparată special, de aceea e greu s-o recunoașteți; voi mai avea prilejul să vorbesc despre rostul ei.”

Exploratorul începu să capete interes pentru aparat; ducându-și mâna la ochi pentru a-i feri de soare, se uită în sus la aparat. Era o construcție impunătoare. Patul și desenatorul aveau același contur și semănau cu două lăzi întunecoase. Desenatorul se afla cam la doi metri deasupra patului; amândouă erau legate la colțuri prin patru bare de alamă, că sclipeau în lumina soarelui. Între lăzi oscila grapa, atârnată de o bandă de oțel.

Dacă Ofițerul abia observase indiferența de mai înainte a Exploratorului, în schimb observă numaidecât interesul care se trezea acum în el. Își întrerupse explicațiile, pentru ai da răgaz să examineze în liniște aparatul. Osânditul îl imită pe Explorator; deoarece nu-și putea duce mâna deasupra frunții, privi în sus clipind din ochii neumbriți.

„Așadar omul este așezat aici”, spuse Exploratorul, lăsându-se pe spate în fotoliu și punând picior peste picior.

„Da, întări Ofițerul, apoi își împinse șapca pe ceafă și-și trecu mâna peste fața încinsă. Acum, ascultă. Atât patul cât și desenatorul au propria lor baterie electrică; patul are nevoie de ea pentru mișcările proprii, iar desenatorul pentru grapă. De-ndată ce omul este legat bine în curele, patul este pus în mișcare. El vibrează cu trepidații infime, dar foarte rapide, mișcându-se în același timp atât în lateral, cât și în jos. Ați văzut, probabil, asemenea aparate în sanatorii; numai că, la patul nostru, toate mișcările sunt calculate cu precizie; ele trebuie să fie perfect acordate cu mișcările grapei. Executarea propriu-zisă a sentinței revine, de fapt grapei.”

„Care este sentința?” întrebă Exploratorul.

„Nici asta nu știți? spuse Ofițerul uimit, și-și mușcă buzele. Să mă scuzați, dacă explicațiile mele par confuze. Vă cer iertare. Înainte, explicațiile erau date de comandant. Dar noul comandant se sustrage de la această îndatorire de onoare. Faptul că nici măcar nu l-a informat pe un asemenea înalt oaspete – Exploratorul încercă să respingă, cu amândouă mâinile, această onoare, dar Ofițerul insistă asupra expresiei – un asemenea înalt oaspete, cu privire la forma sentinței noastre este iarăși o inovație, care…” Pe buze i se contura o înjurătură, dar se stăpâni și preciză doar: „Eu n-am fost informat. Nu este vina mea. De altfel, sunt cel mai în măsură să vă explic tipurile noastre de sentințe, întrucât am aici – se bătu cu mâna peste buzunarul de la piept – respectivele schițe făcute chiar de mâna fostului comandant.”

„Schițele făcute de mâna comandantului însuși? întrebă Exploratorul. Dar întrunea toate calitățile astea? Era soldat, judecător, constructor, chimist, desenator?”

„Sigur că da”, aprobă Ofițerul dând din cap, cu privirea fixă și pierdut pe gânduri.

Apoi își examină din nou mâinile; i se păru că nu sunt destul de curate pentru a apuca planurile cu ele, de aceea se duse la hârdău și se mai spălă o dată. După aceea scoase la iveală o mică tașcă și spuse:

„Sentința noastră nu e aspră. Condamnatului i se scrie cu grapa, pe trup, porunca pe care a încălcat-o. Acestui Condamnat – Ofițerul arătă spre omul de lângă el – i se va scrie pe trup: «Cinstește-l pe superiorul tău»!”

Exploratorul aruncă o privire furișă spre Condamnat; când Ofițerul arătă spre el, acesta lăsă capul în jos și păru să-și încordeze auzul, pentru a mai prinde câte ceva. Dar mișcările buzelor sale pe care le strângea convulsiv, trădau faptul că nu izbutea să înțeleagă nimic. Exploratorul ar fi vrut să întrebe încă multe lucruri, dar în prezența Osânditului nu mai întrebă decât:

„Își cunoaște sentința?”

„Nu”, răspunse Ofițerul și vru să continue numaidecât cu explicațiile.

Dar Exploratorul îl întrerupse:

„Nu-și cunoaște sentință?”

„Nu”, spuse Ofițerul din nou, apoi se opri o clipă, ca și cum ar fi cerut Exploratorului să-și motiveze mai pe larg întrebarea.

Apoi spuse într-un târziu:

„Ar fi inutil să i se spună, o să afle pe propria-i piele.”

Exploratorul era pe punctul de-a tăcea, dar îl simți pe Condamnat fixându-l cu privirea; părea să-l întrebe dacă poate fi de acord cu procedeul descris. De aceea, deși se rezemase comod de spătar se aplecă din nou înainte și întrebă mai departe:

„Dar știe măcar că a fost, de fapt, Condamnat?”

„Nici asta”, spuse Ofițerul și-i zâmbi Exploratorului, părând să mai aștepte și alte întrebări ciudate.

„Nu se poate, reluă Exploratorul, trecându-și mâna peste frunte, atunci omul ăsta nu știe nici măcar acum rezultatele apărării sale?”

„N-a avut ocazia să se apere”, ripostă Ofițerul privind într-o parte, ca și cum ar fi vorbit pentru sine, nevrând să-l jignească pe Explorator prin relatarea unor lucruri de la sine înțelese.

„Dar trebuia să i se ofere prilejul să se apere”, insistă Exploratorul ridicându-se din fotoliu.

Ofițerul își dădu seama că risca să fie împiedicat, pentru multă vreme, de a mai explica aparatul. De aceea se duse lângă Explorator, se atârnă de brațul lui și arătă cu mâna spre Condamnat care, văzând că atenția este vădit îndreptată asupra lui, luă poziția de drepți – totodată și Soldatul trăgea de lanț – apoi Ofițerul începu:

„Lucrurile stau astfel. Aici, în colonia penitenciară, am fost desemnat judecător, în ciuda faptului că sunt atât de tânăr, și anume, pentru motivul că îl asistam și pe fostul comandant în toate chestiunile penale și că, dintre toți, cunosc cel mai bine aparatul. Principiul după care iau hotărârile este următorul: vina e întotdeauna mai presus de orice îndoială. Alte tribunale nu pot urma acest principiu, întrucât sunt alcătuite din mai multe capete și mai au și alte instanțe superioare. La noi, însă, nu e așa, sau cel puțin nu era pe vremea vechiului comandant. Cel nou, firește că și-a manifestat dorința de a se amesteca în judecata mea, dar am izbutit să-l țin deoparte, și voi izbuti și pe viitor. Doriți să vă explic cazul? Este la fel de simplu ca și celelalte, un căpitan a reclamat azi-dimineață că acest om care i-a fost repartizat ca servitor, în fața ușii lui, și a ațipit în timpul serviciului. Datoria lui era să se scoale la fiecare oră, când bate ceasul, și să salute în fața ușii căpitanului. Desigur, îndatorirea asta nu e grea, dar este necesară, întrucât omul trebuie să rămână treaz atât pentru a face de pază, cât și pentru a putea sluji la nevoie. Noaptea trecută, căpitanul a vrut să vadă dacă servitorul își îndeplinește datoria. A deschis ușa când ceasul bătea ora două și l-a găsit dormind încovrigat. Și-a luat cravașa și l-a plesnit peste față. În loc să se scoale și să ceară iertare, omul l-a apucat pe stăpân de picioare, l-a scuturat bine și i-a strigat: «Aruncă-ți cravașa, că de nu te mănânc de viu!» Acestea sunt faptele. Căpitanul a venit la mine acum o oră, eu am scris declarațiile lui și, imediat după aceea, sentința. Apoi am poruncit ca omul să fie pus în lanțuri. Totul a mers foarte simplu. Dacă l-aș fi chemat mai întâi pe omul acesta înaintea mea și l-aș fi interogat, s-ar fi născut tot felul de încurcături. M-ar fi mințit și, dacă aș fi izbutit să dovedesc că e mincinos, ar fi venit cu alte minciuni și așa mai departe. Astfel, însă, îl am în mână și nu-i dau drumul. Acum e totul limpede? Dar timpul trece. Execuția ar fi trebuit să înceapă de mult și eu nici n-am terminat cu explicarea aparatului.”

Îl sili pe Explorator să se așeze din nou în fotoliu, trecu lângă aparat și reluă:

„După cum vedeți, grapa corespunde conformației omului. Aici e grapa pentru partea superioară a trupului, acestea sunt grapele pentru picioare. Pentru cap nu e destinat decât acest piron. Vă e totul limpede?”

Se plecă prietenos către Explorator, părând dispus să dea explicații cât mai amănunțite.

Exploratorul privi grapa, încrețindu-și fruntea. Relatările referitoare la procedura judecătorească nu-l satisfăcuseră. Dar oricum – fu nevoit să admită – aici era vorba de o colonie penitenciară, unde erau necesare măsuri speciale și, până la urmă, trebuia procedat militărește. În afară de aceasta, își punea speranțele în noul comandant, care – după cât se părea – intenționa să introducă, încetul cu încetul, noi măsuri ce nu puteau fi înțelese de mintea mărginită a acestui Ofițer. Furat de asemenea gânduri, Exploratorul se pomeni întrebând:

„Va asista și comandantul la execuție?

„Nu știu, răspunse Ofițerul, neplăcut impresionat de întrebarea neașteptată, apoi, deodată, mutra lui prietenoasă se crispă: „Tocmai de aceea trebuie să ne grăbim. Ba chiar va trebui să-mi scurtez explicațiile, oricât îmi va părea de rău. Dar aș putea să le completez mai amănunțit mâine când aparatul va fi din nou curățit – singurul lui cusur este că se murdărește foarte tare. Așadar, acum doar strictul necesar. Când omul se află lungit pe pat, iar acesta începe să vibreze, se lasă și grapa în jos, pe corpul lui. Ea se reglează automat, așa fel încât abia să atingă corpul omului cu vârfurile acelor; de îndată ce reglarea s-a făcut, această bandă de oțel se întinde și devine rigidă ca o bară. Și acum începe jocul. Un neinițiat nu poate observa nicio deosebire exterioară între diferitele pedepse. Grapa pare să acționeze uniform. Vibrând continuu, ea își înfige vârfurile în corp, care vibrează și el o dată cu patul. Pentru a da oricui posibilitatea să urmărească execuția grapa a fost confecționată din sticlă. Ne-am izbit de multe dificultăți tehnice la fixarea acelor în ea, dar, după multe încercări, totul a reușit perfect. N-am cruțat nicio osteneală. Și acum, oricine poate vedea prin sticlă cum se execută inscripția pe trup. Nu vreți să vă apropiați și să priviți acele?”

Exploratorul se ridică încet, se apropie și se aplecă deasupra grapei.

„Vedeți aici, continuă Ofițerul, două feluri de ace, rânduite în diferite moduri. Lângă fiecare ac lung este unul scurt, cel lung scrie, iar cel scurt stropește cu apă, pentru a spăla sângele și a menține scrisul vizibil în permanență. Apa amestecată cu sânge este condusă în mici jgheaburi și din ele curge într-un jgheab principal, a cărui țeava de scurgere se termină în groapă.”

Ofițerul arătă cu degetul drumul exact, pe care trebuia să-l parcurgă apa cu sângele. Căutând să reprezinte cât mai concret procesul, ținu mâinile căuș la gura țevii de scurgere ca și cum ar fi adunat în ele un sânge ipotetic. Și atunci Exploratorul își ridică în sus capul și vru să se tragă de-a-ndăratelea spre fotoliu, căutând sprijin cu mâna în spate. Deodată văzu, cu nespusă groază, că și Condamnatul acceptase invitația Ofițerului de a privi grapa mai de-aproape. Îl trăsese puțin după el, de lanț, și pe Soldatul adormit și stătea aplecat deasupra grapei de sticlă. Se vedea cum căuta și el să deslușească, cu ochi nesiguri, ceea ce priveau cei doi domni. Dar nu izbutea să înțeleagă nimic, întrucât îi lipseau explicațiile. Se apleca ba într-o parte, ba în cealaltă. Și cerceta sticla necontenit, cu privirea, de la un capăt la altul. Exploratorul schiță gestul să-l gonească de acolo, întrucât ceea ce făcea Osânditul era probabil interzis sub pedeapsă. Dar Ofițerul îl opri pe Explorator, apucându-l cu o mână, în timp ce cu cealaltă luă un bulgăre de pământ din valul de lângă groapă și-l aruncă în Soldat. Acesta deschise ochii speriat, văzu îndrăzneala Condamnatului, dădu drumul armei să cadă și se propti cu călcâiele în pământ, smucind de lanț astfel încât Osânditul căzu numaidecât grămadă. Apoi privi la el cum se zvârcolea pe jos zornăindu-și lanțurile.

„Ridică-l în picioare!” strigă Ofițerul, văzând că Osânditul abătuse prea mult atenția Exploratorului. Atenția acestuia fusese deviată de la grapa, dorea să vadă ce se întâmplă cu Condamnatul.

„Fii mai atent cu el!” strigă Ofițerul din nou. Apoi ocoli aparatul, îl prinse pe Condamnat de subsuori și, în timp ce acestuia îi fugiră de mai multe ori picioarele de sub el, îl ridică în sus cu ajutorul Soldatului.

„Acum știu totul”, spuse Exploratorul când Ofițerul reveni lângă el.

„În afară de ceea ce e mai important”, ripostă acesta, prinzându-l pe Explorator de braț și arătându-i în sus: „În desenator, se află angrenajul de roți care imprimă mișcarea grapei, și acest angrenaj se reglează după schița făcută pentru pedeapsa respectivă. Folosesc încă schițele fostului comandant. Iată-le – scoase câteva foi din tașca de piele – dar nu pot să vi le dau în mână, sunt tot ce am mai scump. Luați loc, am să vi le arăt de la distantă și veți putea vedea totul foarte bine.”

Arătă prima foaie.

Exploratorul ar fi vrut să-și exprime într-un fel admirația, dar nu văzu decât niște linii ce se încrucișau în toate felurile, ca un labirint. Erau atât de dese, încât acopereau toată hârtia și nu mai puteai deosebi decât anevoie spațiile albe dintre ele.

„Citiți!” spuse Ofițerul.

„Nu pot”, răspunse Exploratorul.

„Dar e foarte limpede”, ripostă Ofițerul.

„Este foarte artistic, continuă Exploratorul evaziv, dar nu pot să descifrez.”

„Da, vorbi Ofițerul râzând și vârî tașca de piele la loc, nu este un text caligrafic pentru copii de școală. Trebuie să-l studiezi îndelung. Dar și dumneavoastră v-ați descurca în el, până la urmă. Firește, nu poate să fie un text simplu. Nu trebuie să ucidă imediat, ci – în medie – abia după un interval de douăsprezece ore. Ora a șasea este calculată să fie momentul culminant. De aceea porunca încălcată, adică textul propriu-zis, trebuie să fie înconjurat de multe, multe ornamente. El trebuie să acopere trupul numai ca un brâu îngust, restul corpului este rezervat pentru înflorituri. Puteți să apreciați acum felul în care lucrează grapa și întregul aparat? Ia uitați-vă!”

Ofițerul sări pe scară, învârti o roată și strigă de sus:

„Atenție, dați-vă la o parte!”

După care totul se puse în mișcare. Dacă n-ar fi scârțâit roata, ar fi fost minunat. Ca și cum ar fi fost surprins de zgomotul stânjenitor al roții, Ofițerul o amenință cu pumnul, apoi făcu un gest de neputință cu mâinile, în chip de scuză față de Explorator, și coborî iute pentru a supraveghea de jos mersul aparatului. Mai era încă ceva în neregulă, pe care-l observă numai el. Se cățără din nou pe scară, apucă apoi cu amândouă mâinile ceva dinăuntrul desenatorului după care, pentru a ajunge mai repede jos, nu se mai folosi de scară, ci alunecă de-a lungul uneia din bare, și strigă cât putu de tare, la urechea Exploratorului pentru a se face înțeles:

„Pricepeți cum funcționează? Grapa începe să scrie. Când este gata prima serie de caractere de pe spinarea omului, stratul de vată se răsucește și rostogolește încet corpul pe-o parte, pentru a oferi grapei o suprafață nouă pentru scris. Între timp, părțile rănite prin scriere ajung în contact cu vata – care oprește sângerarea datorită compoziției ei speciale – și sunt pregătite pentru adâncirea în continuare a scrisului. Acești dinți de aici, de la marginea grapei, smulg vata de pe răni, atunci când corpul este răsucit mai departe, și o aruncă în groapă. Iar grapa are apoi din nou pe ce lucra. Și astfel scrie din ce în ce mai adânc vreme de douăsprezece ore. Primele șase ore, Condamnatul trăiește aproape la fel ca înainte, numai că simte dureri. După două ore i se scoate călușul de pâslă din gură, întrucât Osânditul nu mai are putere să strige. Aici, în acest castron încălzit electric, așezat la marginea unde se află capul Condamnatului, se pune orez fiert, iar omul, dacă are poftă, poate lua din el, atât cât prinde cu limba. Niciunul nu pierde prilejul. Cel puțin eu nu știu vreunul, și am o experiență vastă. Abia după ceasul al șaselea își pierde pofta de a mai mânca. De obicei, în momentul acela îngenunchez aici și observ fenomenul. Rareori mai înghite ultima îmbucătură, o învârte în gură, de colo până colo, și o scuipă apoi în groapă. Atunci trebuie să mă aplec, altfel mi-o aruncă în față. Cât de liniștit devine omul după ceasul al șaselea! Până și în cel mai idiot dintre ei se trezește inteligența. Începe de la ochi, apoi cuprinde totul. O priveliște care mai-mai că te ispitește să te așezi singur sub grapă. În rest nu se întâmplă, de fapt nimic deosebit, doar atât că omul începe să descifreze scrisul și-și țuguie buzele de parcă ar asculta ceva atent. Ați văzut, nu e ușor să descifrezi scrisul cu ochii. Omul nostru îl descifrează însă cu rănile sale. Firește că e necesară o muncă imensă pentru aceasta, este nevoie de șase ceasuri pentru desăvârșirea ei. Apoi, grapa îl străpunge complet și-l aruncă în groapă, unde cade plescăind în apa amestecată cu sânge și cu vată. În clipa aceasta judecata s-a sfârșit, iar noi – eu și Soldatul – îl îngropăm.”

Exploratorul plecase urechea către Ofițer și privea cu mâinile vârâte în buzunarele vestonului, cum lucra mașina. Condamnatul se uita și el, fără să priceapă însă ceva. Tocmai se aplecase puțin înainte, urmărind trepidațiile acelor când, deodată, la un semn al Ofițerului, Soldatul îi tăie pe la spate cămașa și pantalonii, cu un cuțit, în așa fel încât căzură jos. Osânditul schiță gestul de a apuca straiele ce cădeau, vrând să-și acopere goliciunea, dar Soldatul îl ridică în sus și scutură de pe el ultimele zdrențe. Ofițerul opri mașina și, în liniștea care se lăsă, Osânditul fu așezat sub grapă. I se desfăcură cătușele și în locul lor fură prinse strâns curelele. În primul moment, Condamnatul păru să resimtă schimbarea aproape ca o ușurare. Apoi grapa fu lăsată mai jos întrucât omul era cam costeliv. Când îl atinseră vârfurile acelor, i se înfiora pielea pe trup. În timp ce Soldatul era ocupat cu mâna dreaptă a omului, acesta o întinse pe cea stângă fără să știe însă încotro s-o ducă, dar o întinse chiar în direcția unde se afla Exploratorul. Ofițerul privea necontenit pieziș spre Explorator, de parcă ar fi vrut să-i citească pe față impresia ce i-o făcea această execuție, despre care până acum, cel puțin, îi dăduse explicații superficiale.

Cureaua destinată încheieturii mâinii se rupse. Poate că Soldatul întinsese prea tare de ea. Fu nevoie să intervină Ofițerul, Soldatul îi arătă bucata de curea ruptă. Într-adevăr, Ofițerul se și duse lângă el și explică, întorcând fața spre Explorator:

„Mașina este tare cârpăcită, din când în când nu se poate să nu se rupă sau să nu se frângă câte ceva; dar asta nu trebuie să influențeze în rău impresia generală. De altfel, vom face rost numaidecât de ceva, ca să înlocuim cureaua; am să folosesc lanțul; firește că acesta va reduce din delicatețea vibrațiilor în ceea ce privește brațul drept.” În timp ce fixa lanțul, mai adăugă: „Mijloacele de întreținere a mașinii sunt acum foarte restrânse. Pe vremea vechiului comandant exista un fond alocat numai în acest scop și puteam dispune și eu de el. Exista aici o magazie, în care se păstrau tot felul de piese de schimb. Mărturisesc că aproape făceam risipă, dar numai înainte vreme, nu și acum, după cum pretinde noul comandant, care se slujește de orice pretext, pentru a combate vechile instituții. Acum administrează personal fondul pentru mașină și, când cer o curea nouă, îmi pretinde s-o aduc pe cea veche drept dovadă; iar cea nouă sosește abia după zece zile și, pe deasupra, e de cea mai proastă calitate, nu-i bună de nimic. Nimeni nu se sinchisește, cum aș putea utiliza mașina între timp.”

Exploratorul chibzui: nu e indicat niciodată să te amesteci cu hotărâre în probleme străine. El nu era nici cetățean al coloniei penitenciare, nici cetățean al statului căreia îi aparținea aceasta. Dacă ar fi încercat să dezaprobe chiar să zădărnicească execuția, i s-ar fi putut spune: Ești străin, astâmpără-te. La una ca asta n-ar fi putut să replice nimic, ci doar să adauge că, în acest caz, nu se mai înțelege nici el singur, întrucât călătorește doar cu intenția de a vedea și nicidecum de-a modifica legile de organizare a tribunalelor unor țări străine. Dar, în cazul în speță, lucrurile erau ispititoare. Injustețea procedurii și caracterul inuman al execuției erau neîndoioase. Nimeni n-ar fi putut presupune un interes egoist din partea Exploratorului, întrucât Condamnatul îi era străin, nu era un compatriot și niciun om care să suscite compătimirea.

Exploratorul dispunea de recomandația unor înalte foruri și fusese primit aici cu cea mai mare politețe; iar faptul că fusese invitat să asist la această execuție părea chiar să însemne că i se cerea părerea cu privire la asemenea judecată Acest lucru era cu atât mai verosimil, cu cât comandantul – după cum aflase mai mult decât limpede, acum – nu era un partizan al acestui procedeu și avea o atitudine aproape ostilă față de Ofițer.

Deodată, Exploratorul îl auzi pe Ofițer strigând de furie. Tocmai izbutise să vâre, cu destulă trudă, călușul de pâslă în gura Condamnatului, când acesta închise ochii, cuprins de o greață imposibil de stăpânit, și începu să vomeze. Ofițerul îl smuci degrabă în sus, scoțându-i călușul și vru să-l întoarcă repede cu fața spre groapă; dar prea târziu – murdăria curse pe mașină în jos.

„Totul e numai din vina comandantului, strigă Ofițerul, zguduind barele de alamă ca scos din minți, îmi murdărește mașina și mi-o face ca o cocină!”

Și arătă Exploratorului, cu mâini tremurătoare, ce se întâmplase.

„Ore întregi m-am străduit să-l fac pe comandant să înțeleagă, că nu trebuie să li se mai dea de mâncare în ziua dinaintea execuției. Dar noua direcție, mai blândă, este de altă părere. Cucoanele comandantului îl îndoapă pe Osândit cu tot felul de zaharicale înainte de-a fi dus la locul execuției. Toată viața lui n-a mâncat decât pește împuțit și acum îi dau să mănânce dulciuri! Dar și asta ar mai fi cum ar mai fi, n-aș avea nimic de zis, însă de ce nu mi se procură un nou căluș de pâslă, așa cum cer de mai bine de trei luni? Cum să nu ți se facă greață când iei în gură acest căluș, pe care l-au supt și l-au ros mai bine de o sută de oameni, în timp ce-și dădeau duhul?”

Osânditul revenise cu capul la loc și părea să se fi liniștit, în timp ce Soldatul era ocupat să șteargă mașina cu cămașa de care-l dezbrăcase. Ofițerul veni lângă Explorator; presimțind ceva, acesta făcu un pas îndărăt, dar Ofițerul îl apucă de mână și-l trase de-o parte.

„Vreau să vă spun ceva confidențial, vorbi el, îmi dați voie?”

„Desigur”, răspunse Exploratorul, și-l ascultă cu ochii plecați în jos.

„Această procedură și acest fel de execuție, pe care aveți prilejul să le admirați acum, nu mai au în prezent niciun partizan fățiș în colonia noastră. Eu sunt singurul susținător și în același timp și singurul reprezentant al moștenirii vechiului comandant. De gândit la o perfecționare departe a procedeului, nici vorbă, toate eforturile mele se îndreaptă către păstrarea a ceea ce există. Când trăia fostul comandant, colonia era plină de partizanii săi; și eu am în parte forța de convingere a fostului comandant, dar îmi lipsește cu totul puterea de care dispunea el; în consecință, adepții lui s-au dat la fund – există încă foarte mulți, dar niciunul, nu o mărturisește deschis. Dacă v-ați duce astăzi în ziua execuției, la o ceainărie și ați trage cu urechea, ați putea auzi cel mult aluzii cu două înțelesuri. Toți aceștia sunt adepți ai procedeului, dar nu-mi folosesc la nimic, sub actualul comandant, date fiind concepțiile actuale ale acestuia. Și acum vă întreb: Oare, din cauza acestui comandant și a cucoanelor lui, care-l influențează, trebuie să se ducă de râpă asemenea operă a unei vieți întregi? spuse el arătând cu mâna spre mașină. Puteți îngădui una ca asta? Chiar dacă nu sunteți decât un străin care petrece doar câteva zile pe insula noastră? Dar nu mai e timp de pierdut, se pregătește ceva împotriva jurisdicției mele; se și țin consfătuiri la comandament, la care nu sunt chemat să iau parte; până și vizita dumneavoastră de astăzi este semnificativă pentru întreaga situație; sunt lași și vă trimit pe dumneavoastră, un străin, ca avangardă. Ehei, pe vremuri, erau cu totul altfel execuțiile! Încă înainte de ziua execuției, valea se umplea de oameni până la refuz; toți veneau numai pentru a privi; dimineața, în zori, își făcea apariția comandantul cu doamnele lui; fanfarele trezeau întreaga tabără; eu dădeam raportul, arătând că totul e gata; asistența – din care nu era permis să lipsească niciun funcționar superior – se rânduia în jurul mașinii; această grămadă de scaune de trestie este doar o mizeră rămășiță a acelor vremuri. Mașina strălucea, era proaspăt curățată. Aproape la fiecare execuție luam piese de schimb nou-nouțe. Privitorii stăteau în vârful picioarelor până acolo, sus, pe înălțimi și, în fața sutelor de ochi, Condamnatul era așezat sub grapă de către însuși comandant. Ceea ce îi este îngăduit astăzi unui soldat de rând, era pe atunci sarcina mea, a președintelui tribunalului, și munca asta mă onora. Apoi începea execuția! Niciun zgomot nepermis nu tulbura funcționarea mașinii. Mulți nici nu mai priveau spre ea, ci ședeau pe nisip, cu ochii închiși; toți știau că acum se face dreptate. În tăcerea ce domnea se auzea doar oftatul Condamnatului, înăbușit de pâslă. Astăzi mașina nu mai e în stare să-i smulgă Condamnatului nici măcar un geamăt mai sonor pe care să nu-l poată înăbuși pâsla; pe-atunci acele care scriau picurau o soluție caustică, pe care azi nu mai avem voie s-o folosim. Ei, și-apoi venea ceasul al șaselea! Era cu neputință să împlinești rugămințile tuturor celor ce voiau să privească de-aproape. În înțelepciunea lui, comandantul dispunea ca, în primul rând, să se dea voie copiilor; eu puteam sta totdeauna în față, firește, având în vedere funcția mea; de multe ori ședeam acolo ghemuit, cu doi copii mici de-a dreapta și de-a stânga, pe brațe. Cum mai sorbeam cu toții expresia de transfigurare de pe chipul martirizat, cum ne mai scăldam obrazul în razele acestei dreptăți abia realizate și pe cale să dispară! Ce mai vremuri, camarade!”

Ofițerul uitase, pesemne, pe cine avea în față; îl îmbrățișă pe Explorator și-și lăsă capul pe umărul lui. Exploratorul era nespus de încurcat și privea, nerăbdător, pe deasupra Ofițerului. Soldatul terminase curățatul mașinii și acum turna orez dintr-o cutie de tablă în castron. De-abia observă aceasta Condamnatul, care-și revenise cu totul, că și începu să întindă limba pentru a hălpăi din orez. Soldatul îl tot împingea îndărăt, întrucât orezul era sortit pentru un moment ulterior. Era totuși un lucru revoltător, să ia cu mâinile murdare orez din castron și să mănânce în fața Condamnatului, care poftea și el.

Ofițerul se reculese numaidecât.

„Să nu credeți că am vrut să vă înduioșez, spuse el, știu prea bine, că e imposibil să mai faci astăzi pe cineva să înțeleagă acele timpuri. De altfel, mașina încă mai lucrează și impresionează prin ea însăși. Impresionează prin ea însăși, chiar dacă stă singură în această vale. Iar cadavrul cade la urmă în groapă, într-un fel de zbor inimaginabil de aerian, chiar dacă în jurul gropii nu se mai adună oamenii cu sutele, ca muștele, cum se întâmpla, odinioară. Pe atunci a trebuit să construim o balustradă trainică în jurul gropii, dar acum s-a distrus de mult.”

Exploratorul vru să scape de privirile Ofițerului și privea în jur fără țintă. Ofițerul își închipui că străinul contemplă pustietatea văii; de aceea îl prinse de mâini și-l întoarse cu fața spre el, pentru a-l privi în ochi, apoi întrebă:

„Vă dați seama ce rușine trăim?”

Iar Exploratorul tăcu. Ofițerul îi lăsă pentru o clipă mâinile; sta tăcut, cu picioarele depărtate, cu mâinile în șold, și privea în pământ. Apoi îi zâmbi încurajator Exploratorului și spuse:

„Ieri am fost în apropierea dumneavoastră, când v-a invitat comandantul. Am auzit invitația. Îl știu bine pe comandant. Am înțeles numaidecât ce urmărea cu invitația. Deși are suficientă putere pentru a lua măsuri împotriva mea, totuși încă nu îndrăznește; în schimb, vrea să mă supună aprecierii dumneavoastră, a unui străin cu vază. A calculat totul cu multă grijă; sunteți abia de două zile pe insulă, nu l-ați cunoscut pe fostul comandant și nici lumea lui de idei, sunteți încătușat de concepțiile europene; poate sunteți din principiu chiar un adversar al pedepsei cu moartea, în general, și al unui asemenea mod de execuție mecanică, în special; în afară de asta, veți vedea execuția desfășurându-se trist, fără participare publică, pe o mașină cam deteriorată. Deci n-ar fi oare foarte probabil (așa își închipuie comandantul) ca, ținând seama de toate astea, să considerați nepotrivită metoda mea? Iar dacă o s-o considerați nepotrivită, atunci nu veți tăcea (vorbesc încă în spiritul comandantului), căci aveți încredere, desigur, în convingerile dumneavoastră verificate. Ați văzut, fără îndoială, multe ciudățenii ale multor popoare și ați învățat sa le respectați, de aceea probabil că nu veți interveni cu toată energia împotriva acestei metode, cum ați face-o în țara dumneavoastră. Dar comandantului nu îi trebuie atât de mult. Un simplu cuvânt imprudent, rostit în treacăt, este de-ajuns. Nici măcar nu e nevoie să concorde cu convingerea dumneavoastră, dacă în mod aparent vine în sprijinul dorinței lui. Sunt sigur că vă va descoase cu toată abilitatea. Iar cucoanele lui vor face cerc în jur și-și vor ascuți auzul. Veți spune cam așa: «La noi procedura judiciară este alta», sau «La noi acuzatul este interogat înainte de-a se da sentința» sau «La noi nu existau torturi decât în evul mediu». Toate acestea sunt observații perfect juste, care vi se par foarte firești, observații nevinovate, care nu lezează procedeul meu. Dar cum le va interpreta comandantul? Îl și văd pe bunul comandant împingând numaidecât scaunul într-o parte, și ieșind grăbit în balcon, le văd pe cucoanele sale dând năvală după el, îi aud glasul – cucoanele îl numesc glas tunător – cum spune: «Un mare Explorator din Occident, desemnat să cerceteze procedurile judiciare din toate țările, a spus că metoda noastră de modă veche este inumană. După această părere a unei asemenea personalități nu-mi mai este îngăduit, firește, să tolerez o astfel de metodă. Așadar, începând de astăzi dispun… și așa mai departe.» Dumneavoastră veți vrea atunci să interveniți, cum că n-ați fi spus ceea ce afirmă el, că n-ați fi calificat metoda mea drept inumană, ci că, dimpotrivă, adânca dumneavoastră pricepere o consideră drept cea mai umană și mai demnă de a fi aplicată oamenilor și că admirați mașina aceasta. Dar va fi prea târziu. De altfel, nici n-ați putea răzbate până la balconul înțesat de cucoane; veți căuta să atrageți atenția asupra dumneavoastră; veți încerca să strigați; dar o mână de cucoană vă va astupa gura – iar eu și opera fostului comandant vom fi pierduți.”

Exploratorul fu nevoit să-și înăbușe un zâmbet; așadar, atât de ușoară era îndatorirea pe care el o considerase nespus de grea!

Răspunse evaziv:

„Îmi supraapreciați influența; comandantul a citit scrisoarea mea de recomandație și știe că nu sunt un specialist în materie de proceduri judiciare. Dacă mi-aș spune părerea, ar fi doar aceea a unui particular, o părere cu nimic mai presus de a oricărui altul și, în orice caz, mult mai fără importanță decât părerea comandantului, care după câte știu, are putere aproape nelimitată în această colonie penitenciară. Dacă părerea lui referitoare la această procedură este atât de strict delimitată, așa cum credeți dumneavoastră, atunci mă tem că a sosit, firește, clipa sfârșitului acestui procedeu, fără a mai fi nevoie de modesta mea contribuție.”

Înțelegea oare Ofițerul acest lucru? Nu, încă nu-l înțelegea. El clătină hotărât din cap, privi în urmă spre Condamnatul și Soldatul, care tresăriră încetând să se mai preocupe de orez, apoi se apropie de Explorator fără să se uite în ochii lui, ci fixând ceva nedefinit, pe veston, și vorbi mai încetișor decât înainte:

„Nu-l cunoașteți pe comandant; dumneavoastră aveți față de el și față de noi toți – iertați-mi expresia – o atitudine plină de rezervă; dar influența dumneavoastră, credeți-mă, e mai puternică decât vă închipuiți. Am fost fericit când am auzit că veți asista singur la execuție. Această dispoziție a comandantului trebuia să fie îndreptată împotriva mea, dar acum o voi întoarce în favoarea mea. Ferit de influența șoaptelor răuvoitoare spuse la ureche și de privirile disprețuitoare – ceea ce n-ar fi fost posibil în cazul unei asistențe mai numeroase – ați putut asculta explicațiile mele, ați văzut mașina și sunteți pe punctul de-a asista la execuție. Părerea dumneavoastră este desigur formată; dacă mai persistă cumva unele îndoieli, ele vor fi înlăturate de priveliștea execuției. Și acum vă adresez rugămintea: ajutați-mă împotriva comandantului!”

Exploratorul nu-l lăsă să continue.

„Cum aș putea-o face, exclamă el, e imposibil. Nu vă pot ajuta cu nimic, la fel cum nu vă pot dăuna cu nimic!”

„Ba puteți”, sări Ofițerul.

Cu oarecare îngrijorare, Exploratorul îl văzu strângând pumnii.

„Puteți, repetă Ofițerul și mai insistent. Am un plan care trebuie să izbutească. Dumneavoastră credeți că influența pe care-o aveți nu este suficientă. Eu știu bine, însă, că este. Dar să admitem că aveți dreptate! N-ar fi atunci necesar să încercăm orice, chiar și ceea ce pare să n-aibă șanse de succes, numai să putem salva această procedură? Ascultați, deci, planul meu. Pentru punerea lui în aplicare este necesar, în primul rând, ca dumneavoastră să fiți astăzi foarte reținut în exprimarea părerii ce-o aveți despre metoda mea. Dacă nu veți fi întrebat direct, nu trebuie, în niciun caz, să vă spuneți părerea. Dar declarațiile dumneavoastră trebuie să fie scurte și ambigue; lăsați să se observe că vă e greu să vorbiți despre asta, că sunteți revoltat, că – dacă ar fi să vă exprimați deschis – ar trebui să izbucniți în blesteme. Nu vă cer să mințiți, câtuși de puțin, să răspundeți doar scurt, cam așa: «Da, am asistat la execuție» sau, «Da, am ascultat toate explicațiile». Doar atât, nimic altceva. Pentru amărăciunea, care trebuie să apară vizibil pe chipul dumneavoastră, aveți destule motive, chiar dacă nu sunt în spiritul comandantului. El va înțelege totul pe dos, firește, în spiritul lui. Pe aceasta se întemeiază planul meu. Mâine, are loc, la comandament, o mare reuniune prezidată de comandant, la care iau parte toți funcționarii administrativi superiori. Comandantului îi place, firește, să facă un adevărat spectacol din aceste ședințe. A construit în sala respectivă o galerie, care este totdeauna înțesată de spectatori. Chiar și eu sunt nevoit să iau parte la aceste consfătuiri, dar mă cuprinde dezgustul. De data acesta, veți fi invitat la reuniune; dacă vă comportați conform planului meu, atunci invitația comandantului se va transforma într-o rugăminte insistentă. Dar dacă, din vreun motiv neprevizibil, s-ar întâmpla totuși să nu fiți invitat, atunci va trebui desigur să cereți dumneavoastră o invitație și nu încape nicio îndoială că o veți căpăta. Așadar, să zicem că mâine vă aflați în loja comandantului împreună cu doamnele; el privește deseori în sus, pentru a se asigura că sunteți acolo. După diferite subiecte de discuție fără importanță, ridicole, destinate doar asistenței – în general e vorba de construcții portuare, mereu numai construcții portuare! — va veni în dezbatere procedura judiciară. Dacă el nu va aduce destul de curând sau chiar de loc vorba despre această procedură, voi avea grijă eu. Mă voi scula și voi prezenta raportul cu privire la execuția de azi. Foarte pe scurt, doar raportul acesta, De fapt nu se obișnuiește să se prezinte un asemenea raport, dar eu totuși am s-o fac. Comandantul îmi va mulțumi, ca totdeauna, cu un zâmbet prietenos, apoi nu se va putea abține să nu folosească binevenitul prilej ivit. «Tocmai s-a prezentat raportul – așa va spune, sau ceva asemănător – despre execuție. Aș vrea să mai adaug la raport, că la această execuție a asistat marele Explorator, despre a cărui vizită, cu care se onorează în mod deosebit colonia, ați aflat cu toții. Iar ședința noastră de astăzi capătă o semnificație mai înaltă, datorită prezenței sale. Nu credeți că ar fi bine să întrebăm pe acest mare Explorator cum apreciază execuția aceasta de modă veche și procedura care o precedă?» Firește, vor izbucni de pretutindeni aplauze, asentimentul general, iar eu voi fi cel mai entuziast. Comandantul se va înclina în fața dumneavoastră și va spune: «Atunci, pun în numele tuturor întrebarea». Iar dumneavoastră veți trece în față, lângă balustradă. Să așezați mâinile pe ea așa, ca să le vadă toată lumea, altfel vi le vor lua cucoanele, ca să se joace cu degetele. Și va urma, în sfârșit, cuvântul dumneavoastră. Nu știu cum voi suporta încordarea orelor ce le mai am de așteptat. În cuvântarea dumneavoastră nu trebuie să vă rețineți; faceți gălăgie în jurul adevărului, aplecați-vă peste balustradă; urlați, da, da, urlați-i comandantului în față părerea dumneavoastră, părerea dumneavoastră de nezdruncinat. Dar poate că nu vreți acest lucru, că nu corespunde caracterului dumneavoastră, poate că în patria dumneavoastră se adoptă altă atitudine în asemenea situații – și așa e bine, este întru totul satisfăcător. Nu vă ridicați în picioare, spuneți doar câteva cuvinte, murmurați-le doar atât cât să fie auzite de funcționarii așezați dedesubt; este destul. Dumneavoastră nici nu trebuie să vorbiți despre lipsa publicului la execuție, despre roata care scârțâie, despre cureaua ruptă și despre dezgustătorul căluș de pâslă. Nu, toate astea rămân în seama mea, și vă rog să mă credeți, că dacă nu-l voi face, cu spusele mele, să fugă din sală, măcar îl voi sili pe comandant să cadă în genunchi și să recunoască: «Mă plec în fața ta, bătrâne comandant». Asta e planul meu; vreți să mă ajutați să-l aduc la îndeplinire? Bineînțeles că vreți. Ba mai mult de-atât: trebuie!”

 Ofițerul îl prinse pe Explorator de amândouă brațele și-l privi în ochi, respirând greu. Ultimele fraze le urlase atât de tare, încât și Soldatul și Deținutul deveniseră atenți; cu toate că nu înțelegeau nimic, se opriseră din mâncat și priveau, mestecând, spre Explorator.

Răspunsul ce trebuia dat îi era limpede Exploratorului de la bun început; trecuse prin prea multe în viață, pentru a mai putea șovăi în cazul de față. În fond era cinstit și nu cunoștea teama. Totuși, văzându-l pe Soldat și pe Osândit, șovăi atât cât respiră o dată. În cele din urmă spuse, așa cum trebuia:

„Nu!”

Ofițerul clipi de mai multe ori, fără a-l slăbi din ochi.

„Vreți neapărat o declarație?” întrebă Exploratorul.

Ofițerul aprobă din cap, fără un cuvânt.

„Sunt un adversar al acestei proceduri, continuă Exploratorul, încă înainte de a-mi fi făcut confidențe – de care, firește, nu voi abuza, în niciun caz – am chibzuit, dacă am dreptul să intervin împotriva acestei proceduri și dacă intervenția mea ar putea avea vreo șansă, cât de mică, de succes. Mi-am dat seama limpede cui trebuie să mă adresez: bineînțeles comandantului. Dumneavoastră m-ați ajutat să-mi lămuresc calea de urmat, fără însă a mă fi întărit și mai mult în hotărârea mea; dimpotrivă, convingerea dumneavoastră sinceră m-a emoționat, chiar dacă nu m-a putut atrage pe o cale greșită.”

Ofițerul rămase mut, se întoarse apoi spre mașină, se apucă de una din barele de alamă și privi în sus, la desenator, puțin aplecat înainte, ca și cum ar fi verificat dacă totul este în ordine. Soldatul părea să se fi împrietenit cu Osânditul. Acesta îi făcu un semn, oricât îi era de greu din cauza curelelor strâns legate, și Soldatul se aplecă spre el. Condamnatul îi șopti ceva, iar Soldatul dădu din cap.

Exploratorul se duse după Ofițer și-i vorbi:

„Incă nu știți tot ce vreau să fac. Voi spune comandantului părerea mea asupra procedeului, dar nu în cadrul unei ședințe, ci între patru ochi; de altfel, nici nu mai rămân atâta vreme aici, încât să mai pot fi invitat la o ședință; plec chiar mâine dimineață sau, în orice caz, mă îmbarc în zori.”

Ofițerul părea să nu-l fi auzit.

„Așadar, procedeul nu v-a convins, vorbi el ca pentru sine și zâmbi cum zâmbește un bătrân asupra neroziei unui copil, ascunzându-și îndărătul zâmbetului absent propriile sale gânduri. Atunci a sosit vremea”, spuse el într-un târziu și își ridică spre Explorator ochii limpezi, în care se deslușea un fel de invitație, de apel la participare.

„A sosit vremea pentru ce?” întrebă Exploratorul neliniștit, dar nu primi niciun răspuns.

„Ești liber”, se adresă Ofițerul Condamnatului, în limba lui.

Acesta nu crezu la început.

„Ei, ești liber”, repetă Ofițerul.

Pentru prima oară, chipul Condamnatului prinse să se însuflețească. Era oare adevărat? Nu era doar o toană trecătoare de-a Ofițerului? Obținuse Călătorul străin îndurare pentru el? Ce se-ntâmpla? Acestea erau întrebările ce se citiră pe fața lui. Dar nu pentru multă vreme. Fie ce-o fi, Condamnatul voia să fie liber, dacă i se îngăduia, și începu să se smucească, atât cât îi permitea grapa.

„Îmi rupi curelele, strigă Ofițerul, stai liniștit! Îți dau drumul îndată!”

Apoi făcu semn Soldatului și se apucară de treabă. Condamnatul râdea singur în tăcere, întorcând fața când la stânga, spre Ofițer, când la dreapta, către Soldat: nu-l, uită nici pe Explorator.

„Scoate-l afară! porunci Ofițerul Soldatului. Trebuie să fii însă cu oarecare băgare de seamă din pricina grapei.”

Datorită nerăbdării, Condamnatul se alese cu câteva zgârieturi pe spinare.

Din clipa aceasta, Ofițerul nu-i mai acordă aproape nicio atenție. Se îndreptă spre Explorator, scoase din nou la iveală mica tașcă de piele, răsfoi în ea, găsi în cele din urmă foaia căutată și i-o arătă.

„Citiți”, zise el.

„Nu pot, răspunse Călătorul, am spus doar că nu pot citi aceste file.”

„Uitați-vă bine la foaia asta”, ripostă Ofițerul și veni alături de Explorator, pentru a citi împreună cu el.

Când nici acest lucru nu fu de niciun folos, Ofițerul își trecu degetul mic la oarecare distanță pe deasupra hârtiei, de parcă n-ar fi trebuit atinsă câtuși de puțin, și încercă să-i ușureze astfel Exploratorului cititul. Exploratorul își dădu toată silința, pentru a-i fi măcar în felul acesta agreabil Ofițerului, dar nu izbuti să citească. Atunci Ofițerul începu să silabisească scrisul, apoi citi totul încă o data, curgător:

„Fii drept! așa zice aici, vorbi Ofițerul, acum puteți citi fără-ndoială.”

Exploratorul se aplecă atât de mult deasupra hârtiei, încât Ofițerul o depărtă repede, de teama de-a nu fi atinsă; Exploratorul nu mai spuse nimic, dar se vedea limpede că încă nu izbutise să descifreze nimic.

„Fii drept, așa zice aici”, repetă Ofițerul.

„Așa o fi, răspunse Exploratorul, cred că asta scrie.”

„Bine”, vorbi Ofițerul satisfăcut măcar în parte.

Apoi se urcă pe scară cu foaia în mână; așeză foaia cu multă grijă în desenator și păru să modifice complet dispozitivul angrenajului; fu o muncă anevoioasă – probabil că era vorba de rotițe mici de tot. Uneori capul Ofițerului dispărea cu totul în desenator, atât de minuțios trebuia verificat mecanismul.

Exploratorul urmări munca aceasta neîntrerupt, de jos, astfel încât îi înțepeni gâtul, iar ochii începură să-l doară din cauza luminii soarelui, ce se revărsa din cer. Soldatul și Condamnatul aveau de lucru unul cu altul. Cămașa și pantalonii Osânditului, care se și aflau în groapă, fură pescuite de Soldat cu vârful baionetei. Cămașa era îngrozitor de murdară și Condamnatul o spălă în hârdău. Când se îmbrăcă cu pantalonii și cămașa, râseră cu poftă, și Soldatul și Osânditul, întrucât îmbrăcămintea fusese spintecată la spate de sus până jos. Probabil că Osânditul se simțea obligat să-l distreze, întrucât se rotea în cerc, cu hainele spintecate, în fața Soldatului care ședea ghemuit pe pământ și râdea bătându-se cu palmele pe genunchi. Oricum, ceva-ceva se mai stăpâneau, ținând seama de prezența domnilor.

În sfârșit, după ce termină sus, Ofițerul îmbrățișă totul încă o dată în amănunt cu privirea zâmbind. După aceea închise capacul desenatorului, care fusese deschis până atunci, coborî, se uită în groapă, apoi la Condamnat, și constată cu mulțumire că acesta își luase hainele de-acolo; pe urmă se duse la hârdău pentru a-și spăla mâinile, observă prea târziu murdăria respingătoare a apei, se întristă că nu-și poate curăța mâinile, după care le vârî în nisip – soluție ce nu-l satisfăcea, dar n-avea încotro. Apoi se ridică în picioare și începu să-și descheie nasturii de la tunică. Cu această ocazie îi căzură în mână, mai întâi, cele două batiste de damă pe care le vârâse sub guler.

„Uite-ți batistele”, spuse el și le aruncă Osânditului. Apoi se adresă Exploratorului, explicând: „Cadouri de la femei”.

În ciuda grabei cu care-și scoase tunica și cu care se dezbrăcă apoi complet, el împături cu deosebită grijă fiecare obiect de îmbrăcăminte, ba chiar mângâie cu degetele fireturile tunicii și îndreptă un eghilet. Firește, se potrivea prea puțin această grijă cu faptul că, de îndată ce termina împăturitul unui obiect, îl arunca numaidecât în groapă cu un gest nerăbdător. Ultimul lucru care-i rămase fu sabia scurtă, cu centironul. Scoase sabia din teacă, o frânse, adună laolaltă – frânturile săbiei, teaca și centironul – și le aruncă atât de violent, încât zăngăniră jos, pe fundul gropii.

Acum era gol pușcă. Exploratorul își mușcă buzele, dar nu spuse nimic. De fapt știa ce va urma, dar n-avea niciun drept să-l împiedice pe Ofițer  în intențiile sale. Dacă procedura judiciară, la care ținea atât de mult era pe punctul de a fi abolită – probabil ca urmare a intervenției, pe care Exploratorul se simțea obligat s-o facă – atunci Ofițerul acționa acum așa cum trebuia; nici Exploratorul n-ar fi reacționat altfel, în locul lui.

Soldatul și Osânditul nu pricepură mai întâi nimic, de altfel la început nici măcar nu priviră într-acolo. Condamnatul era nespus de bucuros că-și recăpătase batistele, bucuria lui însă nu fu de lungă durată, întrucât Soldatul i le înhață cu un gest iute, neprevăzut. Condamnatul încerca acum să și le reia de sub centurionul unde le pusese Soldatul la păstrare, dar acesta era vigilent. Se luptară astfel, mai mult în glumă. Abia când Ofițerul rămase gol de tot, deveniră și ei atenți. În special Condamnatul părea pătruns de presimțirea unei mari întorsături. Ceea ce i se întâmplase lui, se petrecea acum cu Ofițerul. Călătorul străin dăduse probabil ordin în acest sens. Aceasta era așadar răzbunarea. Fără să fi pătimit el însuși până la capăt, era răzbunat, în schimb, până la capăt. Pe chipul lui se înfiripă un râs tăcut, cu gura până la urechi, care nu se mai stinse.

Ofițerul se îndreptă spre mașină. Dacă înainte de aceasta se vădise destul de limpede cât de bine se pricepe s-o mânuiască, acuma rămâneai aproape consternat de felul cum o manevra și cum de felul in care ea reacționa la comenzile sale. Doar apropie mâna de grapă, și aceasta se ridică și se lăsă de mai multe ori, până când atinse înălțimea potrivită, pentru a-i face loc dedesubt. Abia atinse marginea patului, și acesta începu numaidecât să vibreze; călușul de pâslă i se apropie de gură; se văzu bine cum Ofițerul nu voia să-l accepte, dar șovăiala dură doar o clipă, după care se supuse numaidecât și îl prinse cu dinții. Totul era pregătit dar curelele atârnau în părți, desfăcute, se părea că sunt inutile; nu era nevoie ca Ofițerul fie legat cu ele. Deodată Condamnatul văzu curele libere și, după cum socotea el, execuția nu putea fi desăvârșită dacă acestea nu erau strâns legate, așa că-i făcu semn grăbit Soldatului și alergară într-acolo să-l încătărămeze pe Ofițer. Acesta apucase să întindă un picior pentru a împinge manivela ce trebuia să pună în mișcare desenatorul; când îi văzu pe cei doi venind, își trase piciorul îndărăt și se lăsă legat cu curelele. Firește că nu mai putea ajunge până la manivelă. Nici Soldatul, nici Osânditul n-ar fi descoperit care este, iar Exploratorul era decis să nu se clintească din loc. De altfel nici nu fu nevoie; de-abia fură prinse curelele în catarame, că mașina începu să lucreze; patul trepida, acele dansau pe pielea Ofițerului, grapa oscila în sus și în jos. Exploratorul privea de o bună bucată de vreme, când își aduse deodată aminte că o roată a desenatorului ar fi trebuit să scârțâie; dar totul funcționa în liniște, nu se auzea niciun zumzăit.

Lucrând atât de liniștit, mașina dispăru din atenția celor trei. Exploratorul privea spre Soldatul și Condamnatul care se aflau de cealaltă parte a mașinii. Condamnatul părea cel însuflețit, totul îl interesa la mașină; aci se lăsa în jos, pe vine, aci se ridica în vârful picioarelor, mereu cu degetul arătător întins, pentru a-i arăta ceva Soldatului. Exploratorul fu cuprins de un sentiment penibil. Era hotărât să rămână de față până la urmă, dar nu mai putea îndura multă vreme să-i privească pe cei doi.

„Duceți-vă acasă”, le spuse el.

Poate că Soldatul ar fi fost gata s-o facă, dar Condamnatului i se păru ordinul acesta ca un fel de pedeapsă. Se rugă, implorând cu mâinile împreunate, să-l lase de față. Iar când Exploratorul rezistă, dând hotărât din cap, căzu chiar în genunchi. Exploratorul văzu că ordinele nu aveau niciun efect și vru să se ducă dincolo, la cei doi, pentru a-i lua la goană. Deodată auzi un zgomot sus, în desenator. Privi într-acolo. Așadar totuși era deranjată o roată? Era altceva, însă. Capacul desenatorului se ridică încet, apoi se deschise de tot. Dinții unei roți se iviră, săltându-se în sus; în curând apăru roata întreagă, ca și cum o forță uriașă contractase întreg desenatorul și nu mai rămăsese niciun loc pentru această roată. Roata se învârti până la marginea desenatorului, căzu jos, se duse de-a dura o porțiune pe nisip, după care rămase culcată pe lat. Între timp ieșise la iveală încă o roată, după care urmară multe altele, mari și mici abia deosebindu-se între ele; cu fiecare se repeta același lucru, de fiecare dată credeai că desenatorul s-a golit complet, dar deodată apărea altă grupă de roți, deosebit de numeroasă, care se ridicau în sus, cădeau și se rostogoleau pe nisip, pentru a se culca apoi pe lat. Privind la ceea ce se petrecea, Condamnatul uitase de-a binelea de ordinul Exploratorului. Roțile îl vrăjeau cu totul și voia, de fiecare dată, să prindă una, ba chiar îl îndemna și pe Soldat să-l ajute, dar trăgea mâna îndărăt înspăimântat, întrucât urma numaidecât altă roată, care-l speria când începea să se rostogolească.

În schimb, Exploratorul era îngrijorat; se părea că mașina avea să se năruie toată; mersul ei liniștit era o simplă iluzie; avea sentimentul că acum trebuie să se ocupe de Ofițer, întrucât acesta nu se mai putea îngriji de el însuși. Dar, în timp ce căderea roților îi acapara atenția cu totul, uită să mai supravegheze restul mașinii; când totuși se aplecă spre grapă, după ce ultima roată părăsi desenatorul, avu o surpriză nouă, supărătoare, grapa nu mai scria, ci doar înțepa, iar patul nu răsucea corpul, ci îl împingea doar în sus și-l înfigea în ace, vibrând. Exploratorul vru să intervină; dacă ar fi putut, ar fi oprit totul, întrucât aceasta nu mai era o tortură, așa cum urmărea Ofițerul, ci de-a dreptul un asasinat. Întinse mâinile înainte. Deodată grapa se deplasă lateral, cu trupul Ofițerului înfipt în ace, cum se întâmpla de obicei abia în ceasul al doisprezecelea. Sângele curgea în mii de șiroaie, dar nu era amestecat cu apă, întrucât de rândul acesta țevișoarele de apă nu funcționaseră. Apoi dădu greș și ultimul act; trupul Ofițerului nu se desprinse din acele lungi, ci rămase atârnat deasupra gropii, fără să cadă în ea, lăsând doar să i se scurgă sângele. Grapa vru să revină la locul ei, dar, ca și cum ar fi simțit ea însăși că nu s-a eliberat de povară, rămase mai departe atârnată deasupra gropii.

„Puneți mâna odată și ajutați-mă!” strigă Exploratorul Soldatului și Osânditului, pe deasupra gropii, și apucă el însuși de picioarele Ofițerului.

Voia să apuce de picioare, ceilalți doi trebuiau să-i ia capul, pe partea cealaltă, și astfel să desprindă trupul, încet, din ace. Dar cei doi nu se puteau hotărî. Condamnatul întoarse chiar spatele. Exploratorul trebui să se ducă la ei, dincolo, și să-i împingă cu sila până la capul Ofițerului. Cu acest prilej văzu, aproape fără voia lui, chipul mortului. Era așa cum fusese și-n viață; nu se citea pe el niciun semn al izbăvirii făgăduite. Ofițerul nu găsise în mașină ceea ce aflaseră toți ceilalți; buzele erau contractate, ochii deschiși parcă erau vii, privirea era liniștită și plină de convingere, prin frunte îi ieșise vârful pironului cel mare de fier.

 

Când Călătorul, urmat de Soldat și de Osândit, ajunse la primele case din colonie, Soldatul arătă spre una dintre ele și spuse:

„Aici e ceainăria”.

La parterul casei se afla o încăpere scobită în pământ, joasă ca o speluncă, cu tavanul și pereții afumați. Înspre stradă era deschisă pe toată lățimea ei. Deși ceainăria se deosebea prea puțin de restul caselor din colonie, care erau toate dărăpănate, în afară de palatul comandantului, ea făcu totuși asupra Exploratorului impresia unei amintiri istorice, evocându-i forța vremurilor trecute. Se apropie, trecu – urmat de însoțitorii săi – printre mesele neocupate, ce se înșirau pe stradă în fața ceainăriei, și respiră aerul rece, îmbâcsit, care răzbătea dinăuntru.

„Bătrânul este îngropat aici, spuse Soldatul, preotul a refuzat să-i dea un loc în cimitir. O vreme lumea nu s-a putut hotărî unde să-l îngroape; în cele din urmă l-au aruncat aici. Cu siguranță că Ofițerul nu v-a povestit nimic despre asta, căci îi era nespus de rușine. A încercat chiar de câteva ori, noaptea, să-l dezgroape pe bătrân, dar a fost întotdeauna luat la goană.”

„Unde e mormântul?” întrebă Exploratorul, căruia nu-i venea să-l creadă pe Soldat.

Alergară numaidecât amândoi – Soldatul și Osânditul – înaintea lui și-i arătară, cu mâinile întinse, locul unde trebuia să fie mormântul. Îl conduseră pe Explorator până lângă peretele din fund, unde ședeau clienții la câteva mese. Erau pesemne muncitori din port, bărbați zdraveni cu bărbi scurte, de un negru lucitor. Toți erau fără surtucuri, aveau cămăși zdrențuite, erau oameni sărmani, umiliți. Când se apropie Exploratorul, câțiva dintre ei se ridicară și se lipiră de perete, privind spre el.

„E un străin, se auziră șoapte în jurul Exploratorului, vrea să vadă mormântul.”

Împinseră într-o parte mesele, sub care se afla într-adevăr o lespede de mormânt. Era o piatră simplă, destul de scundă pentru a putea fi ascunsă sub o masă. Avea o inscripție cu litere foarte mici, așa încât Exploratorul fu nevoit să îngenuncheze pentru a o citi. Pe ea scria:

«Aici odihnește fostul comandant. Partizanii lui, care nu pot avea astăzi niciun nume, l-au așezat în mormânt și i-au pus o lespede. Dăinuie profeția că, după un anumit număr de ani, comandantul va învia și va porni din această casă, în fruntea partizanilor săi, la recucerirea coloniei. Credeți și așteptați!»

După ce termină de citit și se ridică, Exploratorul îi văzu pe oameni stând în jurul lui și hlizindu-se, de parcă ar fi citit și ei inscripția, ar fi găsit-o ridicolă și l-ar fi invitat să se alăture părerii lor. Exploratorul se făcu că nu observă, le împărți câțiva bănuți, apoi mai așteptă până ce masa fu împinsă la loc deasupra lespezii, și ieși din ceainărie, îndreptându-se spre port.

Soldatul și Osânditul găsiră în ceainărie cunoscuți, care-i opriră acolo. Dar probabil că se descotorosiră repede de ei, întrucât Călătorul abia ajunsese la mijlocul lungii scări ce ducea jos, la bărci, când cei doi porniră în fugă după el. Se vede treaba că voiau să-l silească pe Explorator, în ultima clipă, să-i ia cu el.

În timp ce Exploratorul se tocmea jos cu un barcagiu, ca să-l ducă până la vapor, cei doi veneau în goană pe scară, în tăcere, întrucât nu îndrăzneau să strige. Când ajunseră jos, Exploratorul se și afla în luntre, iar barcagiul tocmai o desprindea de mal. Ar mai fi putut încă să sară în barcă, dar Exploratorul ridică de pe fundul ei un odgon greu, cu noduri, și-i amenință cu el, împiedicându-i astfel să facă saltul.