miercuri, 24 iulie 2013

Trei la leu

Exista foarte multi oameni care traiesc cu anumite idei preconcepute si se simt foarte bine asa – n-ar accepta sa renunte la ele sau macar sa le nuanteze pentru nimic in lume. Una dintre aceste idei este cea care spune ca de indata ce un barbat face o afirmatie de genul „femeile parcheaza prost lateral cu spatele”, acel barbat este misogin.
Misogin inseamna, conform dictionarului, un barbat care uraste femeile, care le evita, nu vrea sa aiba de-a face cu ele etc. Dar cum poti spune ca un barbat insurat, cu copii, cu amanta(e) este misogin? Si mai ales cum poti pretinde ca milioane si milioane de barbati sunt misogini doar pentru ca au observat ca femeile au probleme cu parcarea laterala in marsarier?
        Femeile care pun eticheta de misogin oricui face o afirmatie de tipul celei pomenite au, in realitate, o idee preconceputa. Idee preconceputa este cea formata inaintea oricarei verificari. Spre exemplu, ideea ca un ochelarist este obligatoriu un tocilar este preconceputa. O asemenea idee ar putea fi combatuta, simplu, prin contraexemple: „X, Y, Z... sunt ochelaristi, dar nu sunt tocilari”. In general, o idee preconceputa poate fi combatuta prin ratiune, cu conditia ca persoana care are respectiva idee sa fie deschisa unei discutii rationale. Din pacate, foarte multi oameni sunt extrem de atasati de ideile lor preconcepute si nu au niciun fel de disponibilitate catre discutiile rationale, care risca sa le desfiinteze prejudecatile.
Am avut prilejul sa vad in actiune prejudecata respectiva, discutand cu o doamna din Banat – femeie educata si inteligenta de altfel, care, atunci cand i-am pomenit despre chestiunea parcarii, a catalogat-o instantaneu prin sintagma „trei la leu”. Eu tocmai terminasem de citit o carte foarte interesanta a lui Allan Peace, intitulata „De ce barbatii se uita la meci si femeile se uita in oglinda”, si mi-a venit ideea sa-i transmit acelei doamne cateva concluzii obtinute de autor in urma unor investigatii amanuntite. Stiind ca multe doamne impartasesc ideea preconceputa ca barbatii care fac judecati despre felul in care femeile conduc masina sunt misogini, am cautat sa adopt o pozitie rationala si echilibrata. Asadar i-am spus ca femeile si barbatii sunt diferiti prin constructie, lucru dovedit prin studii si experimente, si i-am oferit doua exemple. Unul era cel legat de parcarea laterala in marsarier, la care femeile stau prost, celalalt era legat de faptul ca barbatii nu gasesc un lucru desi el se afla in fata lor – lucru verificat si de mine in nenumarate randuri. I-am mai spus ca exista explicatii foarte serioase pentru aceste diferente, ca s-au facut studii, statistici etc, la care au contribuit savanti recunoscuti, biologi, antropologi etc etc. Dupa ce-am terminat de spus toate astea, am primit surprinzatorul raspuns: „Astea-s trei la leu”.
Apoi, doamna din Banat a inceput sa-mi explice la randul ei cum stau lucrurile. Intai mi-a zis ca a vazut odata, prin anii 70, un studiu (deci tot ceva stiintific!) care tragea concluzia ca femeile nu pot conduce masina din pricini de tipul: au sâni si nu pot folosi centura din cauza lor, poarta tocuri inalte si asta le impiedica sa apese pedalele la timp etc. Asa ca ea s-a lamurit cu studiile stiintifice. Apoi mi-a mai zis ca s-a saturat de chestiile de genul „femeile conduc prost”, „barbatii sunt macho”, „femeile sunt proaste” si inca vreo cateva.
Eu, neavand ce face, am incercat sa readuc dicutia pe un fagas rational. I-am spus ca studiul acela din anii 70 este o imbecilitate si ca nu cred sa fi fost facut de niste oameni de stiinta autentici. Studiile despre care se face vorbire in cartea lui Allan Pease nu sunt de genul ala, ele sunt facute de cercetatori renumiti, universitari seriosi, aparute in reviste serioase, care nu-si permit sa publice tampenii. „Trei la leu”, mi-a raspuns doamna din Banat. Dar eu am insistat: „Nu poti sa spui ca studiile de care-ti vorbesc eu sunt „trei la leu” inainte de a sti macar in ce constau ele; poate ar trebui sa citesti cartea, inainte de a te pronunta”. Raspunsul a venit scurt: „Sunt tot studii stiintifice, ca si alea din anii 70, trei la leu”.
Mi-am dat seama ca n-are sens sa te lupti cu cineva care are o idee preconceputa si e gata sa o apere cu orice pret, asa ca am incercat sa ii atrag atentia asupra unui procedeu incorect de a purta o discutie pe care il folosea. Mai precis, eu nu ma referisem nicio secunda la faptul ca femeile sunt proaste, cum spusese ea. I-am explicat ca denatureaza vorbele mele, punandu-mi in gura afirmatii pe care nu le-am facut, dar care sunt mai usor de combatut (metoda numita, in logica, „om de paie”). Adica eu spun ca femeile parcheaza defectuos cu spatele, si ea incepe sa combata ideea ca femeile sunt proaste.
N-am avut succes nici cu asta, asa ca discutia pe tema respectiva s-a incheiat.
O sa reproduc in continuare cateva pasaje din cartea lui Pease, in speranta ca cititorii, indiferent de sex, vor intelege ca nu e vorba de niciun fel de misoginism si nici de pseudo-stiinta.

           A fost o vreme cînd bărbaţii şi femeile trăiau fericiţi la un loc şi munceau în armonie. Bărbatul se aventura zilnic într-o lume ostilă şi periculoasă, riscîndu-şi viaţa ca vînător, pentru a aduce hrană femeii şi copiilor săi, apărîndu-i împotriva animalelor sălbatice sau a duşmanilor. El şi-a dezvoltat un sistem de orientare în spaţiu pentru a găsi mai uşor hrana şi a o aduce acasă, dar şi îndemînarea necesară pentru a putea nimeri o ţintă în mişcare. Fişa postului său ar fi următoarea: vînarea prînzului — şi asta se şi aştepta de la el.

 Rolul femeii era la fel de limpede. I se încredinţase purtatul copilului în pîntece, acest lucru stabilind felul în care va evolua şi se va specializa pentru îndeplinirea acestui rol. Ea trebuia să fie capabilă să supravegheze exact zona în care se afla pentru a detecta semne ale primejdiei şi avea un excelent simţ de orientare, într-un spaţiu îngust însă, folosind delimitări precise pentru a nu se rătăci şi avînd talentul să sesizeze schimbările mărunte din comportamentul şi aspectul copiilor şi adulţilor. Lucrurile erau foarte simple: el era vînătorul-prînzului, iar ea, apărătoarea-cuibului.



             Dacă vi s-ar cere să vă uitaţi la nişte maşini care au fost parcate cu spatele pe o stradă, aţi putea spune care au fost parcate de bărbaţi şi care de femei? Un studiu comandat de o şcoală de şoferi englezească a arătat că bărbaţii din Marea Britanie reuşesc în proporţie de 82% să parcheze maşina cu spatele cît mai aproape de bordură, în vreme ce 71 % reuşesc asta din prima încercare. Doar 22% dintre femei pot acelaşi lucru, în vreme ce abia 23 % dintre ele reuşesc din prima încercare. Un studiu similar s-a făcut la Singapore, unde rezultatul la bărbaţi a fost de 66%, dintre care doar 68% din prima încercare. La femei rezultatul a fost de 19% şi doar 12% din prima încercare. Cei mai pricepuţi în a parca sunt nemţii, cu 88% din prima încercare. Testele în privinţa parcării făcute în cadrul şcolilor de şoferi arată că femeile se pricep de obicei mai bine la parcarea în marşarier decît bărbaţii în timpul pregătirii propriu-zise, dar statisticile arată că femeile se descurcă mult mai prost în situaţiile de acest gen din viaţa de zi cu zi. Acest lucru este posibil pentru că femeile sunt mai pricepute decît bărbaţii la învăţat şi la repetarea cu succes a lucrurilor învăţate, cu condiţia ca mediul şi condiţiile de desfăşurare să nu se modifice. În plină circulaţie însă, fiecare situaţie în parte reprezintă un nou set de date ce trebuie analizate; capacitatea de orientare în spaţiu tipică bărbatului este mult mai potrivită pentru rezolvarea unei asemenea misiuni.

            Majoritatea femeilor preferă să parcheze maşina într-un spaţiu mai larg în altă parte şi să meargă mai mult pe jos pînă la destinaţie decît să se strecoare cu spatele într-un loc strîmt de parcare.



             

            Un studiu făcut de o firmă de asigurări arată că în anul 2000 s-au înscris 2,3 milioane de şoferi în Marea Britanie, dintre care 25,5% dintre femei au făcut o cerere de despăgubire în ultimii 4 ani comparativ cu 18,6% dintre bărbaţi. De asemenea, se mai arată că 9% dintre femeile şofer nu cer prime de asigurare — ceea ce indică faptul că au avut un accident în ultimele 12 luni — comparativ cu doar 6,5% dintre bărbaţi. De aici s-ar putea trage cu uşurinţă concluzia că femeile sunt şoferi mai puţin pricepuţi decît bărbaţii, dar la o examinare mai atentă, se constată exact contrariul. Femeile sunt mai prudente, le vor trebui cîteva secunde în plus înainte să iasă dintr-un drum lateral pe o şosea aglomerată ori chiar să aştepte cînd nu e nimic de aşteptat. Această prudenţă poate duce la mai multe accidente, pentru că alţi şoferi sînt enervaţi de aparenta lor nehotărîre. Femeile au mai multe accidente, dar sumele rambursate de firmele de asigurări sunt mai mici, pentru că accidentele sunt mai puţin grave, doar tamponări şi zgîrieturi. Sumele mai mari sau, eventual, pierderea carnetului sunt specifice bărbaţilor, care au prea mult testosteron cînd apasă pe acceleraţie. Femeile fac într-adevăr mai multe cereri la firmele de asigurări pentru despăgubiri, dar bărbaţii sunt şoferi mai periculoşi. Studiul a mai constatat şi că femeile divorţate sunt mai predispuse la ciocniri grave decît femeile măritate.



           Femeia, avînd o percepţie periferică mai vastă, reuşeşte să detecteze aproape tot ce este într-un frigider sau într-un dulap fără ca măcar să mişte capul. Hormonii săi de estrogen îi permit să identifice cu uşurinţă obiectele dintr-un sertar, bufet sau dintr-o încăpere şi să-şi amintească de ele ulterior, datorită unui tipar foarte complex de memorie — de exemplu, unde este untul sau gemul în frigider. Noile studii au mai sugerat că de fapt creierul bărbatului caută în frigider cuvîntul UNT. Dacă acesta nu este vizibil, e foarte posibil ca el să nu mai vadă untul. De asta bărbaţii îşi mişcă atîta capul, dintr-o parte într-alta, în sus şi în jos, încercînd să detecteze obiectele „dispărute".

            Aceste diferenţe de percepţie vizuală au o mare importanţă şi implicaţii de-a lungul întregii vieţi. Statisticile făcute de cei de la asigurările de maşini, de exemplu, arată că femeile sînt mai puţin predispuse la accidente pe laterală într-o intersecţie decît bărbaţii. Mai buna percepţie periferică le permite să vadă cînd se apropie o altă maşină dintr-o parte. In schimb, poate fi ciocnită cu uşurinţă în spate sau în faţă, atunci cînd  încearcă o parcare paralelă, pentru că este mai puţin dotată din punct de vedere al orientării în spaţiu.



           În 1978, am făcut o experienţă în cadrul unei emisiuni de televiziune, pentru a scoate în evidenţă capacitatea femeilor de a descifra mai bine limbajul trupului la sugari. La o maternitate, am făcut un montaj cu o selecţie de zece secunde cu copii care plîng şi le-am rugat pe mame să urmărească imaginile fără sunet. Astfel, ele primeau doar informaţii vizuale.

            Majoritatea mamelor au putut detecta cu repeziciune diverse emoţii, de la foame la durere şi de la colici la oboseală.

            Cînd taţii au fost supuşi aceluiaşi test, rezultatul a fost jalnic — sub 10% dintre taţi au fost în stare să detecteze mai mult de două emoţii. Dar şi în această situaţie bănuim că probabil au vorbit la întîmplare. Mulţi taţi anunţau pe un ton triumfător: „Copilul vrea la mămica lui." Majoritatea nu aveau aproape deloc capacitatea să descifreze diferenţele dintre plînsetele copiilor. Am testat şi bunicii, pentru a vedea dacă vîrsta afectează rezultatul. Majoritatea bunicelor au atins între 50 şi 70% din performanţele mamelor, în vreme ce bunicii nici măcar nu şi-au recunoscut nepoţii!

            Studiul nostru cu gemeni identici a arătat că majoritatea bunicilor nu puteau distinge copiii, în vreme ce femeile din familie aveau mult mai puţine probleme în această privinţă. Într-o încăpere în care se află 50 de cupluri, unei femei obişnuite îi trebuie sub zece minute pentru a analiza relaţia din fiecare cuplu. Cînd o femeie intră în încăpere, capacităţile sale senzoriale net superioare îi dau posibilitatea să identifice rapid cuplurile care se înţeleg, care s-au certat, cine cui îi face avansuri şi care sînt femeile care pot fi o concurenţă sau îi pot deveni prietene. Cînd un bărbat intră într-o asemenea încăpere, camerele noastre de filmat au dovedit că situaţia este total diferită. Bărbaţii analizează locul pentru a vedea care sînt ieşirile şi intrările — în virtutea străvechii structuri a creierului lor, ei evaluează de unde ar putea veni un potenţial atac şi pe unde ar putea să scape. Apoi caută chipuri cunoscute sau posibili duşmani, după care îşi fixează felul în care este împărţită camera. Mintea lor logică va înregistra exact lucrurile care trebuie fixate sau reparate, cum ar fi un geam spart sau un bec ars. Între timp, femeile au analizat chipurile din încăpere şi ştiu exact cine cu cine şi ce simte fiecare. 


            Simţul gustativ al femeii precum şi cel olfactiv sînt net superioare în raport cu cele ale bărbaţilor. Există pînă la 10.000 de receptori de gust pentru detectarea a cel puţin patru categorii majore: dulce şi sărat, pe vîrful limbii, acru pe laterale şi amar în cerul gurii. Cercetătorii japonezi fac actualmente diverse experienţe pentru a descoperi un al cincilea gust — cel al grăsimilor. Bărbaţii sînt mai eficienţi în a discerne gustul de sărat şi de amar, de aceea şi beau bere, în vreme ce femeile preferă dulciurile şi gustul de zahăr, de aceea sînt mult mai multe femei dependente de ciocolată. Ca apărătoare ale cuibului şi aducătoare de fructe, ele trebuie să guste hrana şi să verifice dacă este dulce şi coaptă, pentru a fi dată copiilor, ceea ce a reprezentat un avantaj, mai ales că au dovedit că palatul lor gustativ este mult mai rafinat la gustul de zahăr. Aceasta explică de ce femeilor le plac dulciurile şi de ce majoritatea degustătorilor de alimente sînt femei.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!