vineri, 16 august 2013

Despre datorie (2)

CRITON(2)
SOCRATE Admitem oare că nu trebuie în niciun fel să săvîrşim cu bună ştiinţă o nedreptate? Sau putem crede că într-un anume fel ne e îngăduit s-o săvîrşim, iar în altul nu? Ori poate admitem — aşa cum am căzut de acord adesea, că săvîrşirea unei nedreptăţi nu este, în niciun fel, nici ceva bun, nici ceva frumos? Să se fi spulberat oare în aceste puţine zile toate vechile noastre convingeri dobîndite împreună? Am putut noi, Criton, la anii noştri, bătrîni cum suntem, să ne amăgim atîta vreme cu credinţa că discutăm serios, cînd de fapt noi eram aidoma unor copii? Sau poate totuşi ce ne spuneam noi pe atunci rămîne adevărat mai presus de orice, indiferent dacă mulţimea spune aşa sau altfel şi indiferent dacă trebuie să trecem prin încercări mai grele sau mai uşoare ca aceea de acum, şi anume că pentru acela care săvîrşeşte o nedreptate aceasta este, fără excepţie, ceva rău şi înjositor? Ce crezi, admitem acest lucru sau nu?
CRITON Îl admitem.
SOCRATE Aşadar, nedreptatea nu trebuie săvîrşită cu niciun chip.
CRITON Nu, cu nici un chip.
SOCRATE Atunci trebuie să admitem că dacă cineva a fost nedreptăţit, nu se cuvine ca el să răspundă printr-o nedreptate, aşa cum cred cei mulţi, de vreme ce nedrep­tatea nu trebuie săvîrşită cu nici un chip.
CRITON Aşa se pare.                                                                            
SOCRATE Dar răul, ce crezi, Criton, trebuie să-1 săvîrşim sau nu?
CRITON Fără îndoială nu, Socrate.
SOCRATE Dar să răspunzi la rău prin rău, aşa cum cred cei mulţi, de vreme ce răul nu trebuie făcut cu nici un chip, este oare un lucru drept sau nu?
CRITON Nu este deloc drept.
SOCRATE De bună seamă, fiindcă între a face rău cuiva şi a săvîrşi o nedreptate nu este, pare-se, nicio deosebire.
CRITON Aşa e.
SOCRATE Prin urmare nu trebuie să răspunzi la o ne­dreptate cu alta, nici la rău cu rău, orice ţi-ar face cineva. Dar ia seama, Criton, să nu accepţi aceste principii dacă nu crezi cu adevărat în ele. Ştiu bine că sunt şi vor rămîne mereu puțini oamenii care să gîndească în felul acesta. Iar cei care gîndesc aşa nu iau aceleaşi hotărîri cu cei care gîndesc altfel, ba chiar, uitîndu-se unii la hotărîrile celor­lalţi, ajung în mod inevitabil să se dispreţuiască reciproc. De aceea, gîndeşte-te bine dacă eşti de acord cu mine, dacă crezi şi tu ceea ce cred eu şi dacă admitem ca principiu al discuţiei noastre faptul că este la fel de nelegitim să săvîrşeşti o nedreptate, să răspunzi printr-o nedreptate celui care te-a nedreptăţit sau să faci rău din răzbunare celui ce ţi-a făcut rău. Or, poate eşti şi tu de altă părere şi nu admitem acelaşi principiu? Eu cred în acest principiu şi cred în el acum la fel ca altădată. Tu însă, dacă nu-1 mai accepţi, spune-mi, lămureşte-mă; iar dacă da, atunci ascultă ce decurge din el.
CRITON Îl accept, desigur, şi sunt de acord cu tine; te ascult.
SOCRATE Iată deci ce decurge; sau mai bine nu, să te întreb: cînd ai recunoscut faţă de cineva că un lucru este drept, trebuie să faci acel lucru sau trebuie, înşelînd, să te porţi altfel?
CRITON Trebuie să-1 faci.
SOCRATE Atunci ia seama ce urmează de aici. Dacă plecăm de aici fără consimţămîntul Cetăţii, oare nu cumva facem rău tocmai cui s-ar cuveni mai puţin? Mai suntem oare consecvenţi cu ceea ce am admis că e drept? Sau nu?
CRITON Sunt întrebări la care nu pot să-ţi răspund, Socrate, nu le înţeleg.
SOCRATE Ia gîndeşte-te aşa. închipuie-ţi că, în clipa în care am fi gata să evadăm de aici (n-are importanţă cum numim fapta), ni s-ar înfăţişa Legile şi Cetatea, şi ne-ar întreba: „Spune-ne, Socrate, ce ai de gînd să faci? Prin fapta pe care o pui la cale, crezi tu că faci altceva decît să lucrezi, atît cît atîrnă de tine, la pieirea noastră, a Legilor şi a întregii Cetăţi? Sau îţi închipui cumva că mai poate dăinui fără să se prăbuşească o cetate în care sentinţele date nu mai au nicio putere, ci îşi pierd autori­tatea şi efectul prin voinţa unor persoane private?". Ce vom răspunde, Criton, la aceste întrebări şi la altele ca acestea? Căci s-ar putea invoca, mai ales de către apărătorul ei oficial26, o mulţime de argumente în apărarea acestei legi pe care noi o încălcăm şi care cere ca hotărîrile date -şi păstreze întreaga lor putere. Ce le vom spune? Le vom răspunde oare: „Cetatea ne-a făcut o nedreptate, a dat o sentinţă greşită?"
CRITON Da, Socrate, sigur că aşa le vom răspun­de!
SOCRATE Dar dacă legile ar spune: „Bine Socrate, asta ne-a fost înţelegerea? N-am căzut noi de acord să respecţi orice hotărîre a Cetăţii?". Iar dacă, la vorbele acestea, ne-am arăta miraţi, s-ar putea preabine să stăruie aşa: „Nu te mira, Socrate, de ce-auzi, ci mai bine răspunde-ne, că doar e obiceiul tău să pui întrebări şi să aştepţi răspun­suri. Ia spune, cu ce ne-am făcut vinovate, noi şi Cetatea, faţă de tine, de cauţi să ne pierzi? Nu noi te-am adus pe lume? Nu prin mijlocirea noastră a luat tatăl tău pe mama ta şi ţi-au dat viaţă? Spune-ne desluşit: au vreun cusur în ochii tăi acelea dintre noi care consfinţesc căsătoria?". „Niciun cusur", ar fi răspunsul meu. „Atunci poate nu eşti mulţumit de legile după care ai fost şi tu crescut, pri­vitoare la creşterea şi educaţia copiilor? Oare nu stator­niceau ele un lucru bun poruncindu-i tatălui tău să te înveţe muzica şi gimnastica?". — „Ba da, le-aş spune eu". — „Atunci, după ce te-am adus pe lume, după ce te-am crescut şi te-am instruit, poţi tu pretinde că nu eşti, laolaltă cu părinţii şi străbunii tăi, odrasla şi supusul nostru? Şi dacă e aşa, crezi oare că ai aceleaşi drepturi faţă de noi ca şi noi faţă de tine, că eşti îndreptăţit să te porţi cu noi cum ne purtăm noi cu tine? Vasăzică n-aveai aceleaşi drepturi cu tatăl tău sau cu stăpînul tău, dacă ai avut vreunul; nu puteai să-i faci ceea ce-ţi făcea el, nici să-i răspunzi cînd te ocăra, nici să-1 loveşti cînd te lovea şi aşa mai departe. Şi să-ţi fie îngăduite toate acestea faţă de ţara ta şi de legile ei? Astfel, cînd noi vrem să te dăm pieirii, socotind că aşa este drept, te crezi îndreptăţit la rîndul tău să ne dai pieirii, atît cît atîrnă de tine, pe noi, legile, şi ţara ta? Şi poţi susţine, sub pretext că eşti un om cu adevărat dedicat binelui, că, făcînd aşa, faci un lucru drept? Oare ai ajuns atît de înţelept încît să nu-ţi dai seama că ţara este mai presus de tatăl tău, şi de mama ta, şi de toţi străbunii tăi: mai vrednică de respect, mai augustă şi mai sfîntă? Că ea cîntăreşte mai greu atît în ochii zeilor, cît şi în ochii oamenilor cu judecată bună? Că trebuie, mai mult decît pe tatăl tău, să o respecţi, să n-o înfrunţi şi să-i faci pe plac chiar cînd e aspră cu tine; înduplecînd-o dacă poţi şi, dacă nu, făcînd ce-ţi porunceşte, răbdînd fără murmur orice suferinţă: să fii bătut, să fii închis, să pleci la război, unde te aşteaptă rănile sau moar­tea? Da, toate acestea trebuie făcute, căci binele constă în săvîrşirea lor: să nu te dai bătut, să nu te retragi, să nu-ţi părăseşti rîndul, ci în război, la tribunal, pretutindeni, să faci ceea ce îţi porunceşte cetatea şi patria. Iar dacă nu, să-i arăţi, convingînd-o, unde stă dreptatea. Căci nu e oare o nelegiuire să foloseşti violenţa faţă de mama sau de tatăl tău şi cu atît mai mult faţă de patria ta?" Ce vom răspunde la aceste vorbe, Criton? Vom da dreptate Legilor sau nu?
CRITON Eu cred că le vom da dreptate.
SOCRATE „Deci, Socrate" — ar putea continua Legile — „dacă spusele noastre sunt adevărate, gîndeşte-te că nu e drept să te porţi cu noi aşa cum eşti pe cale s-o faci. Căci noi, care te-am adus pe lume, te-am crescut şi te-am educat, care v-am făcut părtaşi, pe tine şi pe toţi ceilalţi cetăţeni, la tot binele de care suntem în stare, tot noi proclamăm că orice atenian este liber ca — după ce a intrat în rîndul cetăţenilor şi ne-a cunoscut pe noi, Legile, precum şi rînduielile cetăţii — să plece oriunde, cu tot ce are, dacă nu îi suntem pe plac. Nici una dintre noi, Legile, nu stă în calea nimănui şi nu opreşte pe nimeni să se ducă unde vrea: dacă vreunul dintre voi, cetăţenii, nu se împacă cu noi şi cu Cetatea, e liber să plece într-o colonie sau să se strămute ca metec(1) în altă cetate, luînd cu sine tot ce e al său. Pe acela însă care, văzînd în ce chip împărţim dreptatea şi, îndeobşte, cum gospodărim Cetatea, rămîne aici, îl considerăm obligat, prin însuşi faptul rămînerii lui, să asculte toate poruncile noastre, iar dacă nu li se supune, îl socotim de trei ori vinovat: pentru că ne nesocoteşte pe noi, care i-am dat viaţă, pe noi care l-am crescut şi, în sfîrşit, pentru că, deşi a acceptat de bună voie autoritatea noastră, el nici nu i se supune, nici nu se străduieşte să ne convingă că s-ar putea să fi greşit. Şi asta cu toate că noi nu-i impunem cu brutalitate hotărîrile noastre, ci doar i le propunem, lăsîndu-i libertatea să aleagă între a ne în­dupleca prin convingere sau a ne da ascultare: dar el nu face nici una, nici alta. Iată la ce învinuiri te expui, Socrate, dacă duci la capăt ceea ce ai de gînd; şi tu mai mult decît oricare altul" — „Dar pentru ce?", ar fi să întreb eu. Iar ele mi-ar răspunde cu asprime — şi pe drept cuvînt — spunîndu-mi că eu, mai mult decît orice alt atenian, sunt legat prin înţelegerea încheiată cu ele. Şi probabil că ar continua: „Avem dovezi temeinice, Socrate, că şi noi şi Cetatea îţi eram pe plac; căci tu, mai mult decît toţi ceilalţi atenieni, nu ai fi rămas neclintit în Atena, dacă nu ţi-ar fi plăcut aici mai mult decît oriunde; tu nu ai plecat din cetate nici măcar pentru a asista la jocuri — ai fost o singură dată la Istm, lipsind de aici doar cînd a trebuit să iei parte la campanii militare; şi nici n-ai călă­torit, aşa cum face toată lumea, nu te-a împins curiozi­tatea să cunoşti alte cetăţi sau alte legi, ci te-ai mulţumit cu noi, legile de aici, şi cu Cetatea asta, care ţi-a fost atît de dragă încît noi, Legile ei, îţi păream minunate şi ai consimţit să trăieşti ca cetăţean sub autoritatea noastră şi ai trăit aici şi ai făcut copii. Şi încă ceva: în timpul procesului aveai putinţa, dacă ai fi vrut, să obţii o condamnare la exil şi să faci atunci, cu voia Cetăţii, ceea ce te pregăteşti să faci acuma fără voia ei. Numai că pe atunci te lăudai că nu te superi dacă trebuie să mori şi, sunt chiar cuvintele tale, că preferi exilului moartea. Iar acum vorbele rostite atunci nu te fac să roşeşti, nu-ţi mai pasă de noi, încerci să ne dai pieirii, purtîndu-te ca sclavul cel mai nemernic. Acuma vrei să fugi, nesocotind învoiala dintre noi şi legămîntul de a trăi potrivit rînduielilor noastre. Mai ales la aceasta să ne răspunzi: spunem sau nu adevărul cînd afir­măm că ai consimţit, în faptă, nu în vorbă, să trăieşti potrivit rînduielilor noastre?" Ce am putea răspun­de, Criton, la asta? Ce altceva decît că au drep­tate?
CRITON Suntem siliţi, Socrate, să le dăm dreptate.
SOCRATE „Ce altceva faci tu acum", vor spune ele mai departe, „decît să calci învoiala dintre noi şi legămîntul tău de a ne respecta? Un legămînt pe care l-ai făcut fără să fii silit, nici înşelat, nici nevoit să iei o hotărîre în pripă. Doar ai avut un răgaz de şaptezeci de ani în care erai liber să pleci de-aici dacă nu-ţi eram pe plac şi dacă învoiala noastră ţi se părea strîmbă. Dar tu n-ai preferat nici Lacedemona, nici Creta, despre care nu pierdeai nici un prilej să spui că au legi foarte bune, şi nicio altă cetate greacă sau barbară, şi n-ai ieşit din Atena nici cît ies şchiopii, orbii sau ceilalţi infirmi; într-atît ţie, mai mult decît ori­cărui alt atenian, ţi-a fost pe plac această cetate şi, nu încape îndoială, şi legile ei. Căci poate să-i fie pe plac cuiva o cetate, dar nu şi legile ei? Iar acum să nu mai respecţi învoielile noastre? Nu, Socrate, le vei respecta dacă vrei să ne dai ascultare, şi nu te vei face de rîs plecînd din Cetate. Gîndeşte-te bine: dacă îţi calci legămîntul şi te abaţi de la una din prescripţiile noastre, îţi vei aduce ţie vreun folos sau prietenilor tăi? În ce-i priveşte, ei vor risca să fie exilaţi, pierzîndu-şi şi ei Cetatea, sau să-şi piardă averea; asta e destul de sigur. Cît despre tine, să presupu­nem mai întîi că te vei adăposti într-una din cetăţile vecine, Teba sau Megara (care au, amândouă, legi foarte bune); pentru cei de acolo sosirea ta va însemna sosirea unui duşman al constituţiei lor şi toţi cei ce veghează asupra cetăţii te vor privi cu neîncredere, socotindu-te un stricător de legi; iar judecătorilor de aici le vei întări convingerea că te-au condamnat pe drept, căci cel care strică legile poate cu atît mai mult să-i strice atît pe tineri, cît şi pe oamenii cu slabă judecată. Şi ce-ai să faci atunci? Ai să fugi de cetăţile care au legi drepte şi de oamenii care duc o viaţă bine orînduită? Dar va mai fi aceea pentru tine o viaţă vrednică de-a fi trăită? Sau poate totuşi te vei duce la ei şi vei avea obrazul să le vorbeşti. . . dar ce să le spui oare? Ce spuneai şi aici, că pentru oameni lucrul cel mai preţios este virtutea, dreptatea, ordinea şi legea? Şi nu crezi oare că, din partea lui Socrate, o astfel de purtare va părea mai mult decît urîtă? Nu se poate să nu crezi. Dar nu, să zicem că, ducîndu-te departe de locuri ca acestea, ai să ajungi tocmai în Tesalia, la prietenii lui Criton; acolo înfloreşte neorînduiala, stricăciunea şi poate-or să te-asculte cu plăcere cînd le vei povesti ce caraghioasă a fost fuga ta din închisoare, cum ţi-ai schimbat înfăţişarea, punînd pe tine o sarică de piele sau cine ştie ce alte straie de fugar. Şi crezi că n-o să se găsească nici acolo nimeni care să te mustre că tu, un bătrîn cu zile numărate, te-ai încu­metat să te agăţi cu-atîta ruşinoasă lăcomie de viaţă încît să încalci legile cele mai înalte? Ori, poate, dacă nu vei supăra pe nimeni, o să fii lăsat în pace; dar dacă totuşi ai s-o faci, Socrate, cîte vorbe umilitoare pentru un om ca tine îţi va fi dat să auzi? Cum vei trăi? Te vei băga sub pielea unuia şi-a altuia, răbdîndu-i bunul plac? Şi ce-ai să faci acolo, în Tesalia, decît să stai pe la ospeţe, ca şi cum de asta te-ai fi dus pînă acolo: să iei masa? Şi-atuncea cum rămîne cu vestitele-ţi vorbiri despre dreptate, despre virtute în întregul ei? Dar poate ai să zici că vrei să trăieşti de dragul copiilor, ca să-i creşti şi să-i educi. Dar cum? Îi vei lua cu tine în Tesalia, să-i creşti şi să-i educi acolo, nelipsindu-i nici de marele folos de-a fi făcut din ei nişte străini? Sau poate n-o să-i iei cu tine; şi atunci, rămaşi aici, crezi că vor fi crescuţi şi educaţi mai bine, chiar dacă tu nu eşti lîngă ei, dar eşti încă în viaţă? Căci de bună seamă prietenii tăi se vor îngriji de ei. Şi crezi că o vor face doar dacă pleci în Tesalia, iar dacă pleci la Hades nu? Ba da, nu-ncape îndoială, dacă e ceva de capul celor care-şi zic prietenii tăi. Haide, Socrate, ascultă de noi, sub ocrotirea cărora ai crescut şi nu pune nici pe copii, nici viaţa, nici altceva nimic mai presus de ceea ce e drept; numai aşa vei putea, odată ajuns la Hades, să te aperi în faţa celor ce cîrmuiesc acolo. Căci ceea ce vrei tu să faci nu este lucrul cel mai bun, mai drept sau mai legiuit pentru tine sau pentru ai tăi, nici aici, nici dincolo. Iar dacă părăseşti acum viaţa, nu o părăseşti vitregit de noi, Legile, ci de oameni; în schimb, dacă vei fugi din închisoare, răspunzînd, înjositor, cu nedreptate la nedreptate şi cu rău la rău, nesocotind învoielile şi legămintele noastre şi aducînd rău cui se cădea mai puţin, adică ţie, alor tăi, ţării tale şi nouă, atunci mînia noastră te va urmări cît timp trăieşti, iar dincolo, surorile noastre, Legile lui Hades, nu te vor primi cu blîndeţe, ştiind că tu, atît cît atîrna de tine, ai încercat să ne duci la pieire. Aşadar, te rugăm, nu asculta de Criton, ci de noi".
Fii încredinţat, Criton, dragul meu prieten, că toate acestea le aud parcă aievea, aşa cum cei cuprinşi de extazul coribantic(2) aud zvonuri de flaut; ecoul acestor cuvinte răsună puternic în mine şi mă împiedică să mai aud şi altceva; aşadar, dacă vrei să spui ceva potrivnic lor, fii sigur că vorbeşti zadarnic. Totuşi, dacă vrei să stărui, te ascult.
CRITON Nu, Socrate, nu mai am nimic de spus.
SOCRATE Atunci rămînă-aşa, iubite Criton, şi să facem cum am spus, pentru că Zeul ne călăuzeşte pe această cale.
(1) Metec - Nume dat la Atena, în Grecia Antică, străinilor stabiliți în acest oraș, care nu aveau nici un fel de drepturi politice.
(2) Coribant - Preot al zeiței grecești Cibela, socotit ființă supraumană, care executa un dans ritual frenetic în acompaniament muzical strident, încheiat printr-o cădere în extaz.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!