vineri, 23 august 2013

In casa bunicilor (17)

Nănoaia
A venit Nănoaia — cea cu gutuile — în vizită la bunici. Nănoaia e mai bătrână decât bătrâneţea. De aceea, sania Nă­noaiei intră în ogradă, ca dricul, şi trage la scară.
— Nănoaia, — zice bunica către bunicul.
— Lasă că-ţi mai ţine de urât, Elencule, — zice bunicul, şi se duce la birou, închizând uşa după el.
— Da' tu unde-mi pleci, potaie?
— Mă duc să-mi fac lecţiile, bunică.

— Ia, mă rog, nu-mi mai umbla cu tertipuri. Stai şi deschide Nănoaiei. Deprinde-te să te porţi ca lumea. Hait!
Trece timp până când servitoarea Nănoaiei s-o dee jos din sa­nie şi s-o urce pe scară.
— Iaca, am mai venit pe la tine, Elencule — zice Nănoaia.
Ţoc. Ţoc.
Ţoc. Ţoc.
Se pupă cu răsunet una pe alta, pe fiecare obraz.
Nepotul sărută mâna Nănoaiei, care e mai cu piele decât a moaştelor Sfintei Paraschiva, şi vânoasă.
— Aista care-i? zice Nănoaia privindu-l cu ochi de curcă, spălăciţi, lăcrămoşi şi clipicioşi.
— Cel mijlociu, — răspunde bunica.
— Aha, cel mare, — zice Nănoaia. Da parcă era mai mare? Ce-o păţit?
Bunica dă din cap. Nu zâmbeşte.
— Ha? zice Nănoaia.
Bunica o ia de mînă şi o conduce — ferind-o la prag — în etac, aşezând-o în fotoliul ei, după ce i-a potrivit pernuţa la scobi­tura mijlocului. Suferă de ficat Nănoaia.
— Mersi. Şăd bini.
Îşi potriveşte sacul de catifea pe genunchi, ia din el o hârtiuţă de mătasă, îşi scoate din fiecare ureche câte-un ghemotoc de vată şi le înfăşoară în hârtiuţă cu grijă ca pe nişte nestemate.
— Elencule, să-mi aduci aminte să nu uit vata. Da' aista care-i?
— Cel mijlociu.
— Ahaaa! Acuma ştiu. Când l-o făcut mă-sa, eu eram cu că­rămidă caldă pentru maiu meu. Of! tare mă mai dure! Da' cum învaţă?
— Bine, — zice bunica.
— Da' nu-i ştrengar?
— Nu, — zice bunica.
— Da' ce cată la tine?
Stă la bunicii lui.
— Da di ci?
— S-au îmbolnăvit fraţii lui.
— Aşaa! Şi di ci s-o îmbolnăvit numai ii?
— Răceală.
— N-au astâmpăr, zise Nănoaia. Aista-i mai cuminte.
— Aşa-s copiii, zice bunica.
— Îi strică părinţii, zice Nănoaia. Iaca i-am prins zvârlind cu chetre în gutuili meli.
— I-auzi! zice bunica. Da' matale ce să-ţi dau, coană Catincă?
— Ce mi-i da, dă-mi, da' moale şi bun să fie. Auzi, Elencu?
— O cafeluţă?
— Da, o ceaşcă mare, şi cu dulceaţă de caise, şi c-o linguriţa de rom, da di cel bun, Elencu, nu di cel cu zahăr ars.
A dracului Nănoaia!
Bunica se duce la cămară. Nepotul rămâne singur cu Nănoaia. Dar Nănoaia l-a uitat. Îşi ia ochelarii din sacul de catifea, mai scoate un colţun de lână cu andrele în el, se pune la împletit, murmurând nu ştiu ce; nume? numere? rugăciuni?
Când se întoarce bunica, Nănoaia n-a murit cu bărbia în piept: doarme galben.
Bunica numai se uită la ea, face cafeaua, o toarnă, acoperă c-o farfurioară filigeana Nănoaiei, îşi pune ochelarii şi deschide Vieţile Sfinţilor.
— Şi tu de ce stai! Adu-ţi buchile şi pune-te la învăţat.
Vorbeşte numai ceasul din părete.
Ninge. Ninge. Ninge.
Parcă nici n-ar fi Nănoaia, dacă n-ar fi atât de galben som­nul ei.
De la o vreme se trezeşte. Îşi ia dulceaţa cu lăcomie, o rumegă cu toată faţa, bea cafeaua — o fi având rom? şi de care? — stă ce mai stă, îl descoperă pe nepot, şi-ncepe:
— Da' aista care-i?
Noroc că-i iarnă, şi noaptea vine mai degrabă. Soseşte şi ser­vitoarea Nănoaiei, cu sania.
La despărţire, nepotul sărută mâna Nănoaiei.
— Da' parcă erai mai mare?
N-a uitat să-şi puie vata în urechi.
Ţoc. Ţoc.
Ţoc. Ţoc.
— Mersi. Tari bini am petrecut. Am să mai vin, Elencu.
După ce pleacă Nănoaia, bunica face o cruce mare.
— Fereşte-mă, Doamne...
Nepotul zâmbeşte.
Dar gândul lui spune la fel: Fereşte-o, Doamne...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!