Mici intamplari cu animale (157)

Înainte cu cîţiva ani m-am pomenit că o pereche de rîndu­nele şi-a făcut cuib în casa mea într-un loc cu totul neobişnuit. În încăperile de la subsol se intra printr-un pridvor cu tavan destul de scund. În această intrare se găsea un bec electric sim­plu, dintre cele obişnuite în asemenea locuri, deasupra cu abajur de tinichea în formă de farfurie. Pe această farfurie şi-a făcut cuibul perechea de rîndunele.

Cuib curios şi el: în locul obişnuitei pungi de lut au clădit numai o împrejmuire circulară, înaltă de abia doi centimetri. O dovadă că şi aceste păsări harnice se feresc să facă un lucru inutil şi îşi modifică planul de construcţie potrivit împrejurărilor. Aşa era de scund tavanul şi deci şi aşezarea cuibului, încît vedeam bine ce se întîmplă acolo, mai ales stînd pe scările care duceau la subsol. Şi puteam să observ liniştit, eu şi ceilalţi ai casei, fiindcă pă­sările cele bătrîne, şi pe urmă şi puii, se obişnuiseră cu noi, încît nu se sfiau nici dacă ne urcam pe un scaun şi le priveam de foarte aproape. E lesne de înţeles cîtă desfătare aveam privind cum vînează rîndunelele după insecte pe deasupra curţii şi a grădiniţei şi cum îşi hrănesc puii. Cînd s-a apropiat toamna, cu toţii aşteptam cu strîngere de inimă ziua cînd oaspeţii noştri dragi vor trebui să plece şi ne întrebam dacă vor reveni la primăvară.

A trecut iarna şi, cînd a venit sorocul, într-o dimineaţă ne-a trezit ciripit dulce de rîndunică. Sosiseră şi îndată şi-au luat în primire locul vechi. Erau oare cele din anul trecut ? Erau oare cele bătrîne sau vreunul dintre pui, cu soţie sau cu soţ tînăr ? Perechea a scos două rînduri de pui, dar înainte de a pleca din nou, într-o seară, am prins binişor pe una dintre bătrîne şi i-am legat de picioruşul drept un fir de mătase roşie. În cealaltă primăvară rîndunică însemnată a revenit. Aceeaşi rîndunică venea de-a dreptul la cuibul ei, între cele dintîi care soseau la noi. Se aşeza împreună cu perechea în cuibul vechi, îl lua în seamă, îl curăţa, îl dregea şi începea clocitul.

Desigur că şi alţii vor fi făcut asemenea experienţă. Dar în cazul de faţă este de remarcat şi extraordinara lipsă de sfii­ciune a acestor păsări, pe care le puteam lua în mînă şi aşeza apoi în cuibul lor. Nu le deranja nici lumina becului, care ar­dea toată noaptea. Am făcut însă o greşeală : am însemnat numai pe una dintre păsări şi astfel nu ştiu dacă revenea aceeaşi pereche.

*

Sub streaşina casei vecinului meu şi-au instalat cuiburile mai multe perechi de rîndunele. Le-am observat cu multă plăcere în săptămînile de muncă grea, aducînd de dimineaţa şi pînă seara hrană puilor. Binoclul îmi apropia aceste familii şi le vedeam ca de la un pas. Într-o seară, zarvă mare. Pricina era nenorocirea atît de obişnuită: un pui a căzut din cuib şi de­sigur că e pierdut, bietul de el. O mîţa, făcută atentă tocmai de ţipetele bătrînilor, a prins prada uşoară şi a plecat cu ea, lăsînd încă un timp colonia în mare fierbere.

A doua zi văd un lucru ciudat. La unul dintre cuiburi rîn­dunelele cele bătrîne nu mai aduceau mîncare, ci lut, pe care îl clădeau aşa cum fac primăvara. Observînd mai bine, văd că acest cuib nu era lipit şi de streaşina de deasupra, ci avea numai pereţii laterali. Acum, după o zi de muncă, era desă­vîrşit: pereţii duşi pînă sus şi lipiţi de streaşină, avînd numai intrarea obişnuită de la alte cuiburi.

Cum cuibul avea şi înainte pui, care stăteau comod în jurul balustradei, iar acum îşi scoteau capetele înghesuiţi în uşa strîmtă, mi se pare că am fost martor al unei dovezi a inventi­vităţii acestor păsări. Cred că puiul despre care vorbeam a căzut din acest cuib neacoperit. Păsările bătrîne şi-au dat seama de pricina accidentului şi n-au întîrziat să ia măsuri, completîndu-şi locuinţa în aşa fel încît puii să nu poată cădea peste... balcon.

N-am văzut ca puiul să fi căzut tocmai din acest cuib. Dar cele două întîmplări urmînd nemijlocit una după cealaltă şi avînd între ele o legătură logică, socot că nu greşesc în presu­punerea mea. Mai ales că n-am mai auzit ca rîndunelele să-şi completeze cuibul în vreme ce au atîta treabă cu hrănirea pui­lor. Prin urmare, numai o nevoie mare şi urgentă le-a putut face să-l modifice. Or, aceasta ce putea să fie decît nevoia de a evita repetarea accidentului ?

*

 Întîmplarea e cam veche, s-a petrecut în aprilie 1935, dar îşi păstrează valoarea documentară, mai ales că ea s-a des­făşurat sub ochii mai multor martori.

Rîndunelele revenite de curînd îşi refăceau cuiburile vechi de sub streaşina unui pavilion al spitalului epidemic din Cluj. Forfoteau harnice, cărînd material, dregînd, lipind. Deodată, mecanicul dezinfector, trecînd pe acolo, a fost surprins de gă­lăgia mare pe care o făceau rîndunelele. Cauza era uşor de des­coperit. O vrabie hoaţă s-a instalat într-unul dintre cuiburi, ocupîndu-1 pe seama ei. S-au strîns toate rîndunelele vecine în ajutorul perechii năpăstuite, zburătăceau în jur, ţipau, făceau ce puteau ca să alunge pe locatarul intrus. Vrabia se instalase însă de-a binelea; numai din cînd în cînd îşi scotea capul pe uşiţă ca să respingă cîte un atac prea îndrăzneţ. Era în cetate, era mai tare, mai obraznică; bietele rîndunele se frămîntau în zadar.

S-au mai alăturat mecanicului cîţiva inşi din personalul spi­talului, privind cu interes spectacolul neobişnuit şi sfătuindu-se cum ar putea să vină în ajutorul celor nedreptăţite. Atunci s-a întîmplat ceva ce i-a mirat pe toţi.      

Ca şi cînd s-ar fi înţeles între ele, rîndunelele au oprit de­odată atacurile zadarnice si s-au răspîndit. Dar nu peste mult au revenit pe rînd, aducînd în cioc bulgăraşi de lut, şi au început să zidească intrarea cuibului. Munca a mers cu spor şi cu hărnicie, si cum lucrătoarele erau multe, în cîteva minute ușa era încuiată, lipită de toate părţile. Se pare că vrabia nu-şi dădea seama ce se întîmplă, stătea chitic în casa cucerită. După lucrul bine făcut, rîndunelele s-au împrăştiat, fiecare la treaba ei.

După cîtva timp mecanicul s-a suit cu o scară la cuib și l-a dărîmat, curios să vadă ce s-a întîmplat cu vrabia. Era moartă, asfixiată.

Asemenea întîmplări au mai fost relatate, dar mulţi ornitologi şi biologi le-au contestat, trecîndu-le în domeniul născo­cirilor atît de frecvente în ce priveşte viaţa animalelor. Iată însă un caz autentic, care exclude orice îndoială.
Ionel Pop - Instantanee din viața animalelor