Gelsomino in tara mincinosilor(10)

Sub ochii lui Domisol, mîhnitul maestru, Gelsomino cîntă pe scenă măiestru

 Trezindu-se, cetăţenii găsiră lipite pe la toate colţurile de stradă afişe cu următorul cuprins:

"In această dimineaţă, (dar nu la orele 48 fix) cel mai slab tenor, Gelsomino, cîine între cîini, reîntors după nereuşita şi după eşecurile obţinute pe scenele celor mai de seamă teatre din Europa şi America, nu va cînta deloc la Teatrul Comunal. Cetăţenii sunt rugaţi să nu vină. Biletele de intrare nu costă nimic."

     Fireşte, conţinutul afişului urma să fie citit pe de-a-ndoaselea şi toţi cetăţenii pricepură exact contrariul a ceea ce era scris acolo. În loc de „nereuşită" urma să se înţeleagă „triumf", iar acel „nu va cînta de loc" însemna, dimpotrivă, că Gelsomino o să cînte chiar la orele 48, adică la 2l fix.

Aluzia la America, la drept vorbind, Gelsomino n-ar fi prea voit-o:

Eu, protestă el, n-am fost în America.

— Reclama, îi replică însă maestrul Domisol, e o minciună, deci prinde foarte bine. Căci dacă ai fost în America, noi ar fi trebuit să anunţăm că ieri te-ai întors din Asia. Aşa e întocmită legea aici. Tu nu te gîndi însă la legi, gîndeşte-te să cînţi.

După cum cititorii noştri au şi aflat, dimineaţa aceea a fost mai curînd furtunoasă, căci se descoperise faimoasa frază mîzgălită de Şchioapa pe faţada palatului. Spre amiază totul se linişti însă şi, cu mult înainte de orele 2l, după cum prevestiseră apoi zia­rele, teatrul „era gol ca şi deşertul", ceea ce voia să arate că era înţesat de lume.

Publicul năvăli ca puhoaiele, în speranţa că o să audă producîndu-se un adevărat cîntăreţ. De fapt, maestrul Domisol se îngrijise personal, cu scopul de a umple teatrul de lume, să circule pe socoteala lui Gelsomino zvonuri cît mai zgomotoase.

—  Aduceţi-vă vată de băgat în urechi, îi sfătuiau pe spectatori, dînd înconjur oraşului, trimişii plătiţi ai lui Domisol, fiindcă e un chin să-l asculţi pe tenorul de azi care vă va face să suferiţi adevărate torturi de iad.

     — Închipuiţi-vă zece cîini cu răpciugă care latră toţi zece împreună, adăugaţi-le corul a o sută de pisici, cărora cineva le-a dat foc la coadă, amestecaţi întreg aluatul ăsta sonor cu sirenele unei cazărmi de pompieri şi clătinaţi bine: iată ceva care seamănă cu vocea lui Gelsomino.

       — Pe scurt, e un monstru?

     — Un adevărat monstru. În bălţi, cu broaştele ar fi trebuit să cînte, nu în teatre. Ba s-ar cuveni chiar să cînte sub apă, cu cineva alături de dînsul, care să-l împiedice să-şi ridice capul să răsufle şi care să-l facă să se înece, ca o pisică apucată de turbare.

Aceste ocări şi vorbe de blam urmau să fie răsturnate pe cealaltă faţă, ca tot ce se spunea în ţara mincinoşilor: numai aşa veţi izbuti să înţelegeţi de ce tea­trul, după cum am mai amintit, era mai plin decît un ou, cu mult înainte de orele nouă.

La ceasurile nouă fix îşi făcu intrarea în loja regală Maiestatea Sa Giacomone întîiul, cu peruca lui portocalie aşezată chipeş pe cap. Cei de faţă se ridicară, se înclinară şi se aşezară străduindu-se din răsputeri să nu privească la peruca lui. Nimeni nu-şi îngădui nici aluzia cea cea mai nevinovată la tărăşenia ce se întîmplase dis-de-dimineaţă, toţi ştiau de fapt că teatrul se în­ţesase de iscoade, oricînd gata să-şi noteze în carneţe­lele lor ceea ce vorbea lumea încoace şi încolo. Domisol, care aştepta cu nerăbdare sosirea suveranului, privind către stal printr-o gaură a cortinei, îi făcu semn lui Gelsomino să fie gata şi se duse la orchestră. La un semnal al baghetei sale, izbucniră primele note ale imnului naţional, care începea aşa:

„TRĂIASCĂ GIACOMONE CEL MARE ŞI  PĂRUL  SĂU PORTOCALIU LA CULOARE"

Nimeni nu-şi îngădui să rîdă, bineînţeles. Cineva jură că în clipa aceea Giacomone se cam înroşise; dar e greu de crezut, fiindcă Giacomone, ca să pară mult mai tînăr, purta pe obraz, în seara cu pricina, un strat gros de pudră.

Cînd Gelsomino apăru pe scenă, oamenii lui Domisol, prin fluierături şi strigăte, dădură semnalul de începere:

      —  Jos, Gelsomino!

      —  Retrage-te, cîine!

     —  Întoarce-te la tine în baltă, broscoiule! Gelsomino primi risipa acestor strigăte şi-a altora asemănătoare cu multă stăpînire de sine, îşi drese vocea şi aşteptă să se facă linişte. Apoi atacă primul cîntec din program, cu cea mai dulce dintre vocile pe care — strîngîndu-şi buzele — reuşi el s-o scoată din gură. Cîntă într-aşa chip că, de departe privind, părea că a cîntat cu gura închisă. Era un cîntec din ţara lui: cu cuvinte destul de comune şi niţeluş ciudate⁽¹⁾, dar Gelsomino le zicea cu atîta sentiment, că aproape în întreg teatrul a fost o grozavă fluturare de batiste; drept care spectatorii nici n-apucau să-şi şteargă la­crimile. Cîntecul se sfîrşi cu o acută, iar Gelsomino nu forţă vocea, ci, dimpotrivă, încercă să şi-o subţieze puţin. Cu toate acestea îi fu peste putinţă să împiedice a se auzi dintr-o dată o duzină de „hurrr-bum"; lăm­pile din loji, nişte lămpi dintr-o sticlă foarte subţire, pocniră. Pocnetele fură acoperite de o cascadă de flu­ierături, întreg teatrul se ridicase în picioare şi urla:

— Cară-te! Caraghiosule! Scuteşte-ne să-ţi auzim vocea! Du-te să faci serenade balenelor!

Pe scurt, cum ar fi putut să scrie ziarele, dacă ar fi reuşit să spună adevărul: „entuziasmul era de nestăpînit".

Gelsomino se înclină şi intonă a doua bucată. De data aceasta se lăsă antrenat niţeluş, trebuie să recunoaştem. Cîntecul îi plăcea, cîntatul era singura lui pasiune, iar publicul îl asculta în extaz. Gelsomino uită de obişnuita-i prudenţă şi dădu drumul unei acute care entuziasmă în chip cu totul deosebit, pînă la depărtări de kilometri, însăşi mulţimea care nu putuse găsi loc la teatru. El se aştepta la aplauze sau mai bine zis la o nouă dezlănţuire de fluierături şi de insulte. Dimpotrivă, explodă un hohot de rîs care-l înmărmuri. Publicul părea că uitase de cîntăreţ, căci îi întoarse spatele şi privea pufnind nestăpînit într-o singură direcţie. Chiar şi Gelsomino se uită în partea aceea şi ceea ce văzu îi îngheţă sîngele în vine şi vocea în gîtlej. Acuta lui nu spărsese numai puternicele lampadare de deasupra stalurilor, ci dase naştere la o boa­cănă cu mult mai îngrijorătoare: făcuse să ia în zbor, dintr-odată, faimoasa perucă portocalie de pe capul re­gelui Giacomone. Suveranul bătea nervos din degete în balustrada lojei sale, încercînd să priceapă de unde pînă unde atîta bucurie. Bietul de el, nu băgase de seamă nimic din ce se petrecuse şi nimeni nu îndrăznea să-i desluşească adevărul, fiecare amintindu-si foarte bine de sfîrşitul ce-i fusese hărăzit în dimineaţa aceea unuia dintre curtenii prea zeloşi şi cu mîncărici la limbă.

Domisol, care sta cu spatele spre sală şi nu putea să vadă nimic, îl îndemînă printr-un semn pe Gelsomino-să atace cîntecul al treilea.

„Dacă Giacomone face o figură urîtă, nu e nevoie să fac şi eu încă una. De data aceasta vreau să cînt într-adevăr bine."

Şi furat de valul inspiraţiei, el cîntă aşa de bine, cîntă cu o voce atît de puternică, încît la capătul primelor note, teatrul începu să pîrîie şi să se desfacă în bucăţi. Întîi căzură lampadarele şi se sparseră peste o parte dintre spectatorii care nu apucaseră să se pună la adă­post. Apoi se prăbuşi un şir de loji, chiar şirul în mij­locul căruia se afla loja regală. Dar, spre norocul lui, Giacomone părăsise teatrul cu cîteva clipe mai înainte. Se privise în oglindă, să vadă dacă nu e cazul să-şi dea pe obraz cu puţină pudră şi descoperise înspăimîntat că peruca lui zburase. Se zice că în seara aceea regele a tăiat limbile tuturor curtenilor care fuseseră cu el la teatru, fiindcă nu i-au atras atenţia asupra deza­struoasei întîmplări.

Pe cînd Gelsomino mai cînta încă, publicul nu ştia cum să se mai înghesuie către ieşire: după surparea ultimelor şiruri de loji şi galerii, în sală nu mai ră­măseseră decît Gelsomino şi Domisol. Primul, cu ochii închişi, continua să cînte: uitase cu totul acum că e la teatru, uitase că e Gelsomino, gîndindu-se numai şi numai la plăcerea de a cînta. Din păcate, cu ochii mari deschişi, Domisol se luase cu mîinile de cap:

      —  Oh, teatrul meu! Sunt ruinat! Sunt ruinat!

       În piaţa teatrului, mulţimea se auzea strigînd:

—  Bravo! Bravo! Şi o spunea în aşa fel, încît cei care-l păzeau pe Giacomone, privindu-se în ochi, murmurau :

„Vreţi să vedeţi dacă îi spun bravo fiindcă se pricepe într-adevăr aşa de bine să cînte ori fiindcă — dim­potrivă — cîntă prost?"

Gelsomino termină cu o acută care îndepărtă molozul dărîmăturilor teatrului şi ridică uriaşi nori de praf. Abia atunci îşi dădu seama de dezastrul pe care-l provocase. Îl zări pe Domisol care, fluturînd amenin­ţător din bagheta lui dirijorală, se forţa să-l ajungă, sărind peste munţii de ruine. „Cariera mea de cîntăreţ s-a sfîrşit, înţelese disperat Gelsomino. Să-mi pun cel puţin pielea la adăpost".

Şi, strecurîndu-se printr-o spărtură din pereţii teatrului, el ieşi în piaţă, ascunzîndu-şi faţa. Se amestecă în apele mulţimii, ajunse într-o stradă singura­tică, iar de acolo începu să fugă, să fugă, de era cît pe-aci să-şi rupă picioarele...

       —  Opreşte-te, nenorocitule! Plăteşte-mi teatrul!

Gelsomino coti după un colţ într-o ulicioară, se furişă pe cea dintîi portiţă care-i ieşi în cale, urcă scă­rile gîfîind pînă la mansardă, împinse uşa, şi iată-l în „atelierul" lui Bananito, în aceeaşi încăpere, adică, în care Şchioapa îşi făcuse mai înainte intrarea pe fereastră.

Cap9

---

(1) Citiţi la sfîrşit o colecţie de cîntece de-ale lui Gelso­mino.