Gelsomino in tara mincinosilor(11)

Dac-un pictor nu trage meşteşugul de păr, atunci frumosul poate deveni adevăr 

Bananito a rămas cu gura căscată ascultînd cum Gelsomino şi Şchioapa îşi istoriseau boroboaţele. Pic­iorul ţinea încă în mînă şişul, dar acum nu-şi mai amin­tea nici el precis de ce îl luase.

—  Ce voiaţi să faceţi cu el? îl întrebă, bănuitoare, Şchioapa.

—   E ceea ce mă întreb şi eu, răspunse Bananito. Dar, aruncînd o privire în jur, fu iarăşi cuprins de cea mai neagră disperare: îşi avea în faţă tablourile, iar tablourile erau urîte ca şi capitolul nouă al acestei po­vestiri.

—  După cîte îmi dau seama, dumneavoastră sunteţi pictor, zise cu respect Gelsomino, care nu avusese încă timp să facă această descoperire.

 

       —  Asa credeam si eu. murmură Bananito, credeam că sunt pictor. Dar m-am convins că trebuie să-mi schimb îndeletnicirea. Şi-mi voi alege una care să n-aibă nici în clin nici în mînecă, vreodată, cu culo­rile. De pildă, mă voi tocmi cioclu şi o să am de-a face doar cu o singură culoare: cu negrul.

—  Dar şi prin cimitire sunt flori, adăugă Gelsomino. Pe pămîntul nostru negru chiar negru şi numai negru nu există nicăieri.

—  Cărbunele, vru să vină în ajutor Şchioapa.

—  Dar cînd îi dai foc, cărbunele devine roşu, alb, albastru.

—  Cerneala neagră e neagră şi gata.

—  Da, însă cu cerneală neagră se pot scrie şi po­veşti colorate şi vesele.

—  Bine, mă dau bătută, hotărî Şchioapa; norocul meu e că nu am pariat pe o lăbuţă. Acum nu mi-ar mai fi rămas decît două.

—  Va trebui să încerc ceva, suspină Bananito. Învîrtindu-se prin mansardă, Gelsomino se opri în faţa portretului unui om cu trei nasuri, care trezise şi mirarea Şchioapei.

—  Cine e? întrebă ea.

—  Un mare şambelan, de la curtea regală.

—  E norocos că are trei nasuri: va simţi de trei ori mai multe arome şi miresme.

—  O, e o întreagă poveste. Cînd m-a însărcinat să-i desenez portretul, zor-nevoie să-i fac toate trei nasu­rile. M-am sfădit cu el foarte mult. Eu aş fi voit să-i fac un singur nas, apoi i-am sugerat să se mulţumească barem cu două. Dar n-a fost chip să se poată ajunge la vreo înţelegere cu el. Sau trei voia sau nici să n-audă de portret. Şi vedeţi ce-a ieşit? O sperietoare pentru copii, un lucru de arătat ca pedeapsă celor care fac mofturi.

—   Dar calul ăsta, întrebă Gelsomino, e un cal de la curte?

—  Ce cal? Nu vedeţi că e o vacă de lapte? Gelsomino se scărpină după ureche.

—  O fi vacă de lapte, dar mie îmi pare cal. Sau, mai bine zis, ar fi el cal, dacă ar avea patru picioare: dar uite că are treisprezece. Cu treisprezece picioare se pot face trei cai, şi încă mai rămîne un picior de rezervă.

—  Dar vacile cu lapte, protestă Bananito, ele au treisprezece picioare, asta doar o învaţă şi copiii la scoală.

      Gelsomino şi Şchioapa se priviră suspinînd şi ci­tiră unul în ochii celuilalt acelaşi lucru: „Dacă ar fi o mîţă mincinoasă, am învăţa-o să miaune. Dar pe nenorocitul ăsta ce naiba să-l înveţi?"

—  După mine, rosti Gelsomino, portretul ar cîştiga în frumuseţe, dacă i s-ar scoate cîteva picioare.

—  Desigur, şi toţi mi-ar rîde atunci în spate, iar criticii ar propune să fiu trimis la balamuc. Dar, staţi o clipă, acum îmi aduc aminte de ce luasem cuţitul acela în mînă: vreau să-mi tai picturile în bucăţi şi-n bucăţele. E ceea ce voi şi face neîntîrziat.

Cu aceste vorbe, el apucă iarăşi cuţitul şi cu un aer ameninţător se apropie de pînza pe care — într-o harababură de nedescris—se îngrămădeau cele treisprezece picioare ale calului pe care îl numea vacă de lapte. Bananito ridică mîna spre a lăsa să cadă prima lovitură, apoi păru că se răzgîndeşte.

—  Vai, truda atîtor luni, suspină el. E dureros să o nimiceşti cu propriile-ţi mîini.

—  Iată o frază frumoasă, găsi Şchioapa, o frază pe care, cînd voi avea un carneţel, voi scri-o acolo, ca să mi-o amintesc. Dar înainte de-a face harcea-parcea tabloul, de ce nu încerci să-l asculţi pe Gelsomino?

— Într-adevăr, de ce să nu încerc? zise Bananito. Ce aş pierde? La urma-urmei, de tăiat pot să-l tai oricînd.

Şi, plimbînd încoace şi încolo cuţitul, rase cu dibăcie culoarea, făcînd să dispară cinci din cele treisprezece picioare.

—  Am părerea că începe să arate mai bine decît înainte, îl încurajă Gelsomino.

— Treisprezece fără cinci fac opt, socoti Şchioapa. Dacă tabloul ar înfăţişa doi cai, da, ar merge. Iartă-mă, de fapt am vrut să spun două vaci cu lapte.

—  Să mai răzui şi alte picioare? întrebă Bananito. Şi fără să aştepte răspunsul, rase în continuare alte picioare.

—   Ura! Ura! strigă Şchioapa. Începem să ne apro­piem.. .

—  Cum îl găseşti?

—  Să lăsăm numai patru, să vedem ce se-ntîmplă. Cînd picioarele fură reduse doar la patru, izbucni de pe pînză un nechezat de bucurie şi cît ai bate din palme calul sări pe duşumea şi făcu înconjurul mansardei într-un trap mărunt.

—  Ei, drăcie! Ei, pe naiba! încep să mă simt mai bine. Acolo stăteam cam înghesuit.

Trecînd prin faţa unei oglinjoare agăţate de perete, el se cercetă parte cu parte, în chip critic, pe urmă ne­cheză de plăcere:

—  Ce cal frumos! Sunt chiar un cal frumos! Domni­lor, nu stiu cum să vă mulţumesc: dacă se va nimeri să treceţi prin ţinutul meu, o să vă execut un minunat galop.

—  Ce ţinut? Hei, opreşte, opreşte-te! strigă Bana­nito. Însă calul se strecurase pe uşa ce da spre scări. I se auzeau tuspatru copitele cum sar din treaptă în treaptă şi peste cîteva clipe prietenii noştri putură vedea superbul animal traversînd ulicioara şi îndreptîndu-se spre întinderile cîmpiei.

Bananito, de emoţie, era foarte năduşit.

—  În definitiv, zise el după ce-şi veni în fire, dom­nilor, era chiar un cal adevărat. Dacă a spus-o el singur, trebuie să-l credem. Şi cînd mă gîndesc, de pildă, că la şcoală, cu o figură care semăna cu a lui m-au învăţat litera „v” - „Vvvv... aca de lapte!”

—  Hai, hai, mieună Şchioapa în culmea înflăcărării ce o cuprinsese, să trecem la alt tablou.

Bananito se mută în dreptul unei cămile cu multe cocoaşe; o înzestrase cu atîtea, că păreau dunele deşer­tului. El începu să le radă, pînă cînd nu-i rămaseră, în cele din urmă decît două.

— S-a făcut frumoasă, murmură Bananito lucrînd de zor. A căpătat atracţie şi acest tablou. Credeţi că, ui cele din urmă, o să învieze şi cămila, să fie şi ea de-adevăratelea?

— Atunci cînd va fi de ajuns de frumoasă, poate, spuse Gelsomino.

Dar nu se întîmplă nici urmă de aşa ceva: cămila rămase pe pînză mai departe, nepăsătoare, indiferentă, ca şi cum tot ce se petrecea n-o privea pe dînsa.

—  Cozile! strigă deodată Şchioapa, căreia îi venise o idee. Are trei cozi, adică de ajuns pentru o întreagă familie de cămile.

Cînd prea multele-i cozi îşi luară tălpăşiţa de pe pînză, cămila coborî solemn din ramă, respiră năpă­dită de bucurie şi aruncă spre Şchioapa o privire plină de recunoştinţă.

—  Noroc că ai remarcat cozile. Altfel aş fi fost osîndită să rămîn pentru totdeauna în mansarda asta. Nu ştiţi, se află cumva deşerturi pe aici prin împrejurimi?

—  Este unul în mijlocul oraşului, zise Bananito, e un pustiu public, dar la ora asta s-o fi închis.

—  Dînsul nu vrea să spună că-i o grădină publică, o lămuri Şchioapa. Adevărate deşerturi e greu să gă­seşti la o depărtare mai mică de două-trei mii de ki­lometri de aici. Dar încearcă să nu fi văzută de paz­nici, fiindcă poţi nimeri la grădina zoologică.

Înainte de a-i părăsi, şi cămila se uită în oglindă şi se socoti frumoasă. Şi ea străbătu curînd mai apoi, într-un mic trap, ulicioara, iar un paznic de noapte văzînd-o, aproape că nu-şi crezu ochilor; începu să se ciupească, spre a se trezi, căci omul credea într-adevăr că visează.

„Pare-se că îmbătrînesc, îşi zise paznicul cînd că­mila dispăruse după colţ. Am adormit în post şi m-am visat în Africa. Trebuia să mă strădui să stau treaz, că altfel m-or da afară."

Nici chiar o ameninţare sau vreo depeşă anonimă nu l-ar fi mai oprit acuma pe Bananito de a continua îndreptarea tablourilor. El sărea de la unul la altul, lucrînd cu ajutorul cuţitului şi strigînd de bucurie:

— Asta zic şi eu chirurgie: am izbutit în zece mi­nute mai multe operaţii decît cele cu care se laudă profesorii spitalelor în zece zile.

Tablourile, eliberate de minciunile care le umpleau, se înfrumuseţau. Şi, devenind frumoase, ele erau ade­vărate, ba chiar de-a dreptul vii. Cîini, oi, capre, sărind jos de pe pînză, plecau în lume să-şi caute un loc unde să fie fericite ori — dacă erau mîţe — să găsească doar şoareci.

Bananito a făcut ferfeniţă numai un singur tablou: pe acela al şambelanului care voia să aibă trei nasuri. Se temea, de fapt, că lăsîndu-l cu un singur nas, pînă şi şambelanul ar fi fost în stare să sară jos din ramă, trăgîndu-l la răspundere că nu i-a respectat, ca pictor, porunca. Gelsomino îl ajută să prefacă pînza în fărîmniţe.

Între timp, Şchioapa începu să se învîrtă în toate părţile, cu aerul uneia care caută ceva şi, după înfă­ţişarea descurajată a chipului ei, se vedea clar că nu găseşte ceea ce căuta.

„Cai, cămile, şambelani, bolborosea în sinea ei, dar nicio bucată de brînză. Pînă şi şoarecii se ţin de­parte de mansarda asta: mirosul de mizerie nu-i place nimănui. Foamea duhneşte mai rău ca otrava."

Scotocind totuşi într-un colţişor ascuns, descoperi acolo o mică pînză, un tablou-miniatură acoperit de colb şi locuit, pe dos, de un miriapod care, conturbat, fugi în grabă cu miile lui de picioare: mii de picioare, într-adevăr, aşa încît Bananito n-ar fi jignit pe nimeni dacă le greşea numărătoarea. Micul tabloul reprezenta ceva care cu tare multă bunăvoinţă ar fi putut semăna cu o masă gata pregătită. Pe o farfurie, bunăoară, ghiceai o vietate monstruoasă, care ar fi putut fi o găină friptă, dacă n-ar fi avut mai mult de două pulpe: dar aşa, părea mai degrabă o rudă a miriapo­delor.

„Iată un tablou, suspină Şchioapa, pe care grozav mi-ar plăcea să-l văd devenind real, aşa cu tot ce e într-însul. O găină cu douăzeci de pulpe: ce lucru fain pentru o familie, pentru un oaspete, pentru o pisică înfometată. Va trebui să radem cea mai mare parte din ele şi pace bună: va rămîne îndeajuns pentru o gustărică în trei.

Să-i duc portretul lui Bananito şi să-l rog să între­buinţeze în chip folositor acum cuţitul său."

—  Dar găina e friptă, obiectă Bananito, ea nu va putea deveni în nici un caz vie!

—  Nouă ne trebuie friptură, nu vie —răspunse Şchioapa. Şi la această observaţie, pictorul nu mai găsi nimic de obiectat; cu atît mai mult cu cît şi el îşi aminti în clipa aceea că nu mîncase de cu o seară înainte nimic, prins fiind peste măsură de destinul artei lui.

Găina nu învie, fireşte, însă tot ieşi din tablou, aburind şi mirosind mai bine decît dacă ar fi fost scoasă atunci din cuptor.

—  Ca pictor vei face, desigur, carieră, zise Şchioapa apucînd cu dinţii de o aripă (cele două pulpe le lă­sase lui Gelsomino şi lui Bananito), dar ca bucătar eşti de-a dreptul un campion.

—  Ar trebui si niţel vin, zise la un moment dat Gelsomino, dar la ora asta restaurantele sunt închise şi chiar de-ar fi deschise tot nu ne-ar folosi la nimic, deoarece nu avem bani.

Şchioapei îi străfulgeră o idee, căci se şi aplecă spre Bananito:

—  Pentru ce nu desenezi cît ai clipi un litru de vin sau măcar o sticlă mică?

—  Să încerc, răspunse pictorul care nu-şi mai în­căpea în piele de uimire şi bunăvoie.

El desenă o sticlă de Chianti şi,cînd îi dădu nuanţa, potrivită, o coloră aşa de frumos, că dacă Gelsomino nu ar fi apucat deîndată sticla de gît, negreşit că vi­nul, revărsîndu-se pe pînză, ţîşnind cu putere, s-ar fi vărsat pe duşumea.

Cei trei amici toastară pentru friptură, pentru mu­zică şi pentru pisici. La ultimul toast, deodată, pe Şchioapa o podidi tristeţea. Pînă să-şi descarce inima, ceilalţi doi trebuiră s-o roage însă mult şi bine.

—  În fond, se hotărî ea să bolborosească în cele din urmă, sunt o pisică schiloadă, ca şi alea care se aflau pe pînză pînă acum o jumătate de oră. N-am decît trei lăbuţe şi nici măcar n-aş putea spune că mi-am pier­dut-o pe a patra în război sau în vreun accident de tramvai, fiindcă aş fi o mincinoasă. Nu ştiu dacă Bananito...

Nu era însă nevoie să mai adauge un singur cuvînt. Pictorul luă pensulele şi în cîteva clipe zugrăvi o labă de mîţă care i-ar fi plăcut chiar şi motanului încălţat din poveste. Mai grozav fu că laba se lipi pe dată chiar la locul potrivit de trupul cel subţirel al Şchioapei care, cu paşi nesiguri la început, pe urmă cu o călcătură din ce în ce mai îndrăzneaţă, îşi încercă mersul, plimbîndu-se prin mansardă.

— Vai, ce minunăţie, mieună Şchioapa, cu totul alta mă simt. Mă simt aşa de schimbată, încît mai că aş vrea să-mi schimb şi numele.

—  Ce neghiob sunt, exclamă însă la un moment dai Bananito, lovindu-se cu mîna peste frunte, ţi-am făcut o labă cu culori în ulei, pe cînd celelalte ţi-s din tibişir.

—  Nu face nimic, îl mîngîie Şchioapa, mi-o păstrez aşa cum e; şi vai de cine mi-o va atinge! Ba-mi voi păstra şi vechiul nume, căci dacă mă gîndesc mai bine, el mi-a fost penel; şi-apoi lăbuţa cea dreaptă, din faţă, tot scriind cu ea pe ziduri, mi s-a scurtat cu încă vreo jumătate de centimetru.

      În noaptea aceea Bananito vru cu orice preţ să-l culce în patul său de campanie pe Gelsomino. El dormi pe jos, deasupra unei grămezi de pînze vechi. Iar Şchioa­pa se aşeză într-un buzunar de-al paltonului lui Ba­nanito, agăţat de uşă şi visă mai frumos ca oricînd.

Cap10