In casa bunicilor (26-final)

Dialog

Fraţii s-au săturat să fie doi.

Mama s-a săturat să n-aibă trei.

E ultimul somn în casa bunicilor. Nepotul a scoborât geamandanul de pe dulap. Bunica i-a dat o petică, punându-l să-l şteargă de colb. Apoi l-a priveghiat cum îşi adună calabalâcul.

— Mă rog, şi de ce-ai să te-apuci tu când îi fi mare?

— Ştiu eu, bunică?

            — Te-i pomeni că te tocmeşti nepot la bunici, — zice bunica, c-un zâmbet urzicat de harţag.

Nepotul zâmbeşte.

— Râzi tu, râzi, harapule şi haramule, da bietu' tată-tu ce zice?

— Tata nu spune nimic.

— Munceşte, sireacu'! Ce să spue tatu-tău? Tu să spui. Toate să le facă tatu-tău?

— Am să mă mai gândesc, bunică.

— Da' până acuma ce-ai tot făcut?

— Ce-am făcut? Ce-am făcut? se socoteşte nepotul, încordându-şi fruntea ca la matematică.

— Ce tot dai din plisc ca cocostârcul pe casă? N-ai făcut nimic.

— Cum, bunică? N-am învăţat la şcoală?

Braţele bunicei zboară...

— Înveţi tu, pe dracu'! Dormi în bancă. Parcă te văd.

— Citesc, îmi fac lecţiile, — înşiră nepotul.

— Căşti, te freci la ochi, dai din buze, te duci, te întorci, te foieşti, continuă bunica. Măi terchea-berchea, bunică-ta te-ntreabă ce faci cu scăfârlia ta de cap, nu cu gogeamite picioarele tale de trântor.

— Gândesc, bunică.

— Iaca drace, de unde sare iepurele! Şi la ce te gândeşti, mă rog?

— Ei, e greu de spus...

— Da' vorba pentru ce-i făcută? S-o ţii ascunsă-n sân ca busuiocul?

— Parcă mata, bunică, spui tot ce gândeşti?

— Ba bine că nu! Nu-i crede că m-oi pierde cu firea pentru unul ca tine? Iaca-ţi spun verde: gândesc că eşti un neisprăvit, un papă-lapte, un „da' muieţi ţi-s posmagii?" Iaca, dacă vrei să ştii.

— Lasă-l Elencule, e mititel, — vine şi bunicul cu motanul după el.

— Cum mititel? Ce vorbă-i aiasta? Eşti mititel? îl întreabă bunica înşurubându-i o privire, care ajunge până la păcatul tutunului.

— Nu mai sunt, bunică.

— Bine că spui măcar, — oftează bunica. Eşti mare, măăăi. La vârsta ta învârteam lumea pe degete.

— Ş-acuma, Elencule, zâmbeşte bunicul.

— Lasă mata, Alecule, că nu-mi arde de şuguit.

Bunicul se retrage.

— Ei, ia spune, revine bunica.

— Ce să mai spun, bunică?

— Ce nu mi-ai spus. De ce-ai să te apuci când îi fi mare?

Nu uită bunica de unde-a plecat şi pace!

— Poate c-am să scriu, bunică.

— Să scrii? Tu? Ce să scrii, mă rog?

— Cărţi.

— Iaca măi! Cărţi! Şi cu ce-ai să le umpli?

Nepotul zâmbeşte, şi se bate cu vârful degetului pe frunte.

— Nu-ţi sună a gol, nepoate?

— Mie nu, bunică.

— Şi ce-i, mă rog, acolo?

— Mata, bunicul, motanul bunicului, casa bunicilor, vorbele bunicei, când voiau să intre în gândurile nepotului, fără să bată la uşă...

Bunica ascultă, ascultă. Apoi priveşte departe, pe fereastră. Iar ninge alb în noapte. Vin fulgii Crăciunului.

— Mai ştii, oftează ea.

Se apropie de nepot.

Se privesc ochi în ochi, adânc. Se vede c-a zărit ceva bunica. Face o cruce mare spre icoana lui Iisus, frângându-se din şale:

— Dă, Doamne.

Apoi îşi trece, pentru întâia oară, degetele cu miros de floare de migdal prin părul nepotului, care seamănă cu părul fetei bu­nicilor şi întreabă cu glas scăzut:

—   Şi ce-ai să scrii, mă rog, despre bunică-ta?

 *

 Ani şi morminte dorm între întrebare şi răspuns.

O nouă iarnă începe la fereastră, cu copaci, moşnegi şi alţi copii.

— Şi ce-ai să scrii, mă rog, despre bunică-ta?

Ninge naiv.

— Ce-am scris, bunică.

Cap25