Somnul de veci (25)

DOUĂZECI ȘI CINCI

      La ora şapte, ploaia se opri pentru scurt timp, dar rigolele erau încă înfundate. Pe Bulevardul Santa Monica apa se ridicase la nivelul trotuarului, iar un strat subţire spăla marginea caldarâmului.

Un agent de circulaţie, îmbrăcat în cauciuc negru şi lucios din cap până în călcâie, îşi croia drum prin băltoace, la adăpostul unei prelate îmbibate de apă. Tocurile mele de cauciuc alunecau pe trotuar când am intrat în holul îngust al lui Fulwider Building. Nu ardea decât un bec slab, în spatele unui lift cu uşa deschisă, odinioară aurit. Pe un covoraş de cauciuc ros se găsea o scuipătoare pătată de rugină, clienţii scuipând de cele mai deseori pe alături. Pe zidul de culoarea muştarului atârna o cutie cu reclame de dinţi falşi, ca un declanşator de dinamită mascat. 

      Mi-am scuturat apa de ploaie de pe pălărie şi m-am uitat prin cartea de imobil de lângă cutia cu dinţi. Numere cu nume şi numere fără nume. Multe camere libere şi mulţi chiriaşi care doreau să rămână anonimi. Dentişti care operau fără dureri, agenţii de detectivi-şantajişti, mici afaceri în agonie, care se târâseră acolo ca să moară, şcoli prin corespon­denţă care te învăţau cum să devii funcţionar la căile ferate, tehnician de radio sau scenarist... asta în cazul când nu-i descopereau mai întâi inspectorii financiari. O clădire oribilă. O clădire în care mirosul stătut de mucuri de ţigări de foi era izul cel mai urât. Un bătrân aţipise în lift, pe un scăunel derăpănat, cu o pernă plesnită. Ţinea gura deschisă iar tâmplele cu vene albăstui străluceau în lumina slabă. Purta o haină albastră, de uniformă, care i se potrivea cum i se potriveşte un grajd unui cal. Sub pantalonii cenuşii, cu manşete zdrenţuite, se vedeau ciorapii albi de bumbac şi pantofii negri de piele de capră, din care unul era tăiat deasupra unei bătături. Dormea mizera­bil pe scaun, aşteptând un client. Am trecut de el încet, îndemnat de atmosfera clandestină a clădirii, am găsit uşa de la scara de incendiu şi-am deschis-o. Scările nu fuseseră măturate de o lună. Vagabonzi dormiseră acolo, mâncaseră acolo, lăsând în urmă coji şi bucăţi de ziar slinos, chibrituri, un carneţel cu coperta spartă, din imitaţie de piele. Într-un colţ întunecos, de pe zidul plin de inscripţii căzuse un inel de cauciuc deschis la culoare şi nimeni nu-l mai ridicase. O clădire foarte simpatică.

Am ieşit afară la etajul patru, încercând să respir aer curat. Coridorul avea aceeaşi scuipătoare mur­dară, acelaşi covor destrămat, aceleaşi ziduri de cu­loarea muştarului, aceleaşi amintiri ale unei vieţi eşuate. Am mers înainte şi-am dat un colţ. Numele „L. D. Walgreen – Asigurări” apărea pe o uşă cu geam jivrat, apoi pe o a doua uşă întunecată, ca şi pe o a treia, dinăuntrul căreia răzbătea lumină. Pe una din uşile întunecate era scris: „Intrare”.

O ferestruică de sticlă era deschisă deasupra uşii luminate. Dinăuntru se auzea vocea ascuţită, ciripi­toare, a lui Harry Jones:

— Canino?... Da, te-am văzut pe ici-colo. Desi­gur.

Am îngheţat. Cealaltă voce vorbi. Torcea greoi, ca un mic dinam pe după un perete de cărămidă. Spunea:

— Eram sigur că m-ai văzut.

Vocea avea o notă vag sinistră.

Pe linoleum se târî un scaun, răsunară paşi, iar ferestruica de deasupra mea se închise cu un zgomot ascuţit. În spatele uşii cu geam jivrat se topi o umbră.

M-am înapoiat la prima dintre cele trei uşi având pe ele numele de Walgreen. Am încercat clanţa cu prudenţă. Uşa era încuiată. Se mişca în tocul vechi – o uşă veche, pusă cu mulţi ani în urmă, făcută din lemn pe jumătate uscat şi care se strânsese acum. Mi-am scos portvizitul şi-am tras coperta de celuloid tare şi gros de pe permisul meu de circulaţie. Instru­ment de spărgător pe care legea omisese să-l interzică. Mi-am pus mănuşile, m-am sprijinit încet şi cu grijă de uşă şi-am tras puternic clanţa din toc. Am vârât placa de celuloid în crăpătura largă şi-am căutat ar­cul de închidere. Se auzi un clinchet uscat ca atunci când se sparge un mic gheţar. Am rămas nemişcat, ca un peşte leneş în apă. Înăuntru nu se întâmplă nimic. Am răsucit încet mânerul uşii şi-am deschis uşa în bezna dinăuntru. Am închis-o în urmă cu aceeaşi grijă cu care o deschisesem.

Aveam în faţă lumina piezişă de la o fereastră fără perdele, tăiată de marginea unui birou. Pe birou se găsea o maşină de scris, acoperită cu o husă, apoi am zărit clanţa metalică a unei uşi de comunicare. Nu era încuiată. Am intrat în al doilea din cele trei birouri. Ploaia răpăi brusc pe fereastra închisă. Profitând de zgomotul ei, am traversat odaia. Un evantai clar de lumină se întindea dintr-o deschiză­tură de doi centimetri a uşii din biroul luminat. Totul se aranja de minune. Am păşit ca o pisică pe o consolă până am ajuns la încheietura uşii, mi-am lipit un ochi de crăpătură, dar n-am văzut decât lumina pe un colţ al lemnului.

Vocea care torcea ca o pisică vorbi acum pe un ton foarte plăcut:

— Desigur, un tip poate să stea pe fundul lui şi să înşface ce-a făcut altul, dacă ştie despre ce-i vorba. Aşa că te-ai dus să-l vezi pe detectivul ăsta. Ei bine, ai făcut o greşeală. Lui Eddie nu i-a plăcut. Detectivul i-a spus lui Eddie că un tip îl urmăreşte într-o maşină cenuşie. Eddie a dorit să ştie cine era şi de ce-o face, fireşte.

Harry Jones, râse uşor.

— De ce-l interesează?

— Nu te priveşte.

— Ştii de ce m-am dus la detectiv. Ţi-am spus. Din cauza fetei lui Joe Brody. Trebuie să dispară şi face pe ea de frică, îşi închipuie că detectivul îi poate da nişte bani. Eu unul n-am deloc.

Vocea felină spuse blând:

— Bani? Pentru ce? Detectivii nu dau bani golanilor.

— Putea să-i obţină. Cunoaşte oameni bogaţi.

Harry Jones râse, un râs scurt şi curajos.

— Nu te juca cu mine, prichindelule.

Vocea felină începu brusc să hârâie, ca o maşină de care a intrat nisip.

— Foarte bine, foarte bine. Ştii ce s-a întâmplat cu Brody. Băiatul ăla ţicnit l-a curăţat într-adevăr, dar în seara aceea Marlowe se afla în cameră.

— Asta se ştie, prichindelule. A declarat-o în faţa poliţiei.

— Mda. Dar uite şi ce n-a declarat. Brody încerca să vândă prin şantaj o fotografie nud a tinerei Sternwood. Marlowe l-a descoperit. În timp ce discutau, a apărut chiar tânăra Sternwood... cu o armă. A tras în Brody. Glontele ei a spart un geam. Numai că detectivul n-a pomenit nimic poliţiei de întâmplare. Şi nici Agnes. Îşi închipuia că poate scoate nişte bani, dacă tace.

— Deci n-are nimic de-a face cu Eddie?

— Aş vrea să ştiu şi eu cum ar putea avea.

— Unde-i Agnes?

— N-am de gând să-ţi spun.

— Ai să-mi spui, prichindelule. Ori aici, ori în cămăruţa de anchetă a „băieţilor”.

— Acum e prietena mea, Canino. Nu-mi vâr prie­tena în încurcături de dragul nimănui.

Se lăsa tăcere. Am ascultat ploaia bătând în geam. Prin crăpătura din uşă, pătrunse mirosul fumului de ţigară. Mi-a venit să tuşesc. Am muşcat din răs­puteri batista.

Vocea felină rosti încă blând:

— Din ce-am auzit eu, dama asta blondă nu făcea altceva decât să momească clienţii lui Geiger. Am să discut cu Eddie. Cât i-ai cerut detectivului?

— Două sutare.

— Ţi i-a dat?

Harry Jones râse din nou.

— Îl întâlnesc mâine. Sper să-i capăt.

— Unde-i Agnes?

— Ascultă...

— Unde-i Agnes?

Tăcere.

— Uită-te la asta, prichindelule.

Nu m-am mişcat. N-aveam armă la mine. Nu era nevoie să mă uit prin crăpătura din uşă ca să-mi dau seama că vocea felină îl invita pe Harry Jones să privească o armă. N-am crezut însă că domnul Canino o să aibă curajul să tragă. Am aşteptat.

— Mă uit la ea, zise Harry Jones cu o voce strânsă de parcă n-ar fi reuşit să-şi descleşteze dinţii. Şi nu văd nimic care să nu fi văzut mai înainte. Dă-i drumu şi trage, şi ai să vezi cu ce te alegi.

— Tu unul ai să te alegi cu un sicriu, prichindelule.

Tăcere.

— Unde-i Agnes?

Harry Jones suspină.

— Bine, zise el plictisit. Se află într-o casă cu apartamente de închiriat, la nr. 28, pe Court Street, sus pe Bunker Hill. Apartamentul 301. Cred că sunt într-adevăr un laş. De ce să-ţi spun toate astea?

— Nu există niciun motiv. Ai bun simţ. Mergem amândoi să discutăm cu ea. Nu vreau decât să aflu dacă îmi confirmă ce-ai spus tu, băiete. Dacă lucru­rile stau cum spui, totul e în ordine. N-ai decât să-l şantajezi pe detectiv şi să-ţi iei tălpăşiţa. Nu-i nici o supărare.

— Nu, zise Harry Jones. Nu-i nici o supărare, Canino.

— Perfect. Hai să bem ceva. Ai un pahar?

Vocea felină devenise la fel de falsă ca genele unei plasatoare de cinema şi alunecoasă ca sâmburii de pepene verde. Se trase un sertar. Ceva zgârie lem­nul. Un scaun scârţâi. O hârşâitură pe duşumea.

— E o băutură formidabilă, spuse vocea felină.

Se auzi un gâlgâit.

— Noroc.

Harry Jones răspunse încet:

— Noroc.

Am auzit o tuse scurtă şi ascuţită. Apoi un râgâit violent. Urmă o uşoară buşitură pe duşumea, ca şi cum ar fi căzut un pahar gros. Degetele mi se strânseră de impermeabil.

Vocea felină spuse din nou:

— Nu ţi s-a făcut rău de la o singură băutură, amice?

Harry Jones nu răspunse. O clipă se auzi o respi­raţie gâfâită. Apoi tăcerea groasă se aşternu la loc. Un scaun se târî pe duşumea.

— Adio, prichindelule, zise domnul Canino.

Paşi, un clinchet, evantaiul de lumină de la picioa­rele mele se strânse, o uşă se deschise şi se închise.

M-am furişat pe lângă marginea uşii, am deschis-o şi-am privit în bezna abia risipită de lumină vagă a unei ferestre. Colţul biroului lucea stins. În dosul lui se materializă o siluetă ghemuită pe un scaun. În aerul închis plutea un miros greu şi greţos, aproape un parfum. M-am îndreptat spre uşa de pe coridor şi-am tras cu urechea. Am auzit în depărtare zgomo­tul metalic al liftului.

Am găsit comutatorul şi în plafoniera cu trei braţe de aramă se aprinse lumină într-un glob mur­dar de sticlă. Harry Jones mă privea peste birou, cu ochii larg deschişi, cu faţa îngheţată într-un spasm contractat şi cu pielea albăstruie. Capul lui mic şi brunet era lăsat într-o parte. Stătea sprijinit drept de spătarul scaunului.

Clopotul unui tramvai răsună la o distanţă aproape infinită, iar zgomotul lui pătrunse înfundat de nenumăraţii pereţi. O sticlă cafenie de whisky, de o jumătate de litru se afla în picioare pe birou, cu dopul deşurubat. Paharul lui Harry Jones lucea lângă pălă­ria lui de pe birou. Cel de-al doilea pahar dispăruse.

Am respirat superficial, din vârful plămânilor, şi m-am aplecat peste sticlă. Dincolo de mirosul ars al whiskyului dădea târcoale slab parfumul de migdale amare. Murind, Harry Jones, vomitase pe haină, ceea ce însemna că fusese cianură.

L-am ocolit atent şi-am luat cartea de telefon din cârligul prins în rama geamului. L-am dat dru­mul la loc, şi-am tras telefonul cât mai departe de prichindel. Am cerut informaţiile. Mi s-a răspuns.

— Puteţi să-mi daţi numărul de telefon al aparta­mentului 301, pe Court Street, nr. 28?

— O clipă, vă rog. Vocea ajunse la mine purtată de mirosul de migdale amare. Tăcere. Numărul e Wentworth 2528. E trecut sub numele de Glendower Apartments.

Am mulţumit vocii şi-am format numărul. Tele­fonul sună de trei ori apoi linia se deschise. Pe fir undeva urla un aparat de radio, redus apoi la tăcere. O vocea masculină şi morocănoasă zise:

— Alo.

— Agnes e acolo?

— Nu-i nici o Agnes, aici, amice. Ce număr cauţi?

— Wentworth, doi-cinci-doi-opt.

— Numărul e bun, numele fetei e greşit. Nu-i păcat? croncăni vocea.

Am atârnat telefonul şi-am întins din nou mâna după cartea de telefon şi-am căutat Wentworth Apartments. Am format numărul administratorului. Aveam în faţă o imagine tulbure a domnului Canino conducând maşina prin ceaţă spre o altă întâlnire cu moartea.

— Glendower Apartments. La aparat domnul Schiff.

— Aici e Wallis, de la biroul de identificare al poliţiei. E vreo fată cu numele de Agnes Lozello tre­cută în cartea voastră de imobil?

— Cine-aţi zis că sunteţi?

I-am spus din nou.

— Dacă vreţi să-mi daţi numărul dumneavoastră, am să...

— Renunţă la farsa asta, i-am tăiat-o scurt. Mă grăbesc. E sau nu e acolo? Vocea se făcuse rigidă ca o coajă de pâine. N-aveţi trecută în cartea voastră de imobil o blondă înaltă şi cu ochi verzi?

— Ascultă, aici nu-i bordel...

— A, scuteşte-mă, am zis, scuteşte-mă, am răcnit la el cu o voce de poliţist. Vrei să-ţi trimit brigada de moravuri ca să răstoarne cu fundu-n sus stabili­mentul? Ştiu tot despre casele cu apartamente de închiriat de pe Bunker Hill, stimabile. Mai ales despre cele care au trecut în carte numărul de telefon al fiecărui apartament.

— Hei, stai aşa, domnule ofiţer. Am să colaborez. Sunt câteva blonde pe aici, desigur. Unde nu sunt? N-am prea băgat de seamă ce culoare au ochii lor. Blonda dumitale locuieşte singură?

— Singură, sau cu un cetăţean mic de statură, cam de un metru cincizeci, de vreo cincizeci şi cinci kilograme, ochi negri, pătrunzători, poartă un costum cenuşiu închis, la două rânduri, un pardesiu din tweed irlandez şi o pălărie cenuşie. După informaţiile mele stă în apartamentul 301, dar de acolo nu-mi răspunde decât un beţivan.

— Oh, dar nu stă în acel apartament. La 301 locuiesc doi vânzători de maşini.

— Mulţumesc, am să trec pe acolo.

— Făceţi-o fără zgomot, vă rog. Veniţi direct la mine.

— Îţi sunt recunoscător, domnule Schiff.

Am atârnat receptorul.

M-am şters de sudoare pe faţă. M-am dus până în colţul depărtat al biroului, am rămas cu faţa la perete, şi l-am bătut cu palma. M-am întors încet şi m-am uitat la micul Harry Jones, rânjind în foto­liul lui.

— Ei bine, l-ai dus, Harry, am spus cu voce tare, pe un ton care mi s-a părut că sună ciudat. L-ai minţit şi ţi-ai băut cianura ca un mic gentleman. Ai murit ca un şobolan otrăvit, dar pentru mine nu eşti un şobolan.

A trebuit să-l caut prin haine. A fost o operaţie oribilă. Din conţinutul buzunarelor n-am aflat nimic despre Agnes, nimic care aş fi ţinut să ştiu. Nici nu crezusem c-au să-mi dezvăluie ceva, dar trebuia să mă asigur. Domnul Canino era în stare să se în­toarcă. Domnul Canino ar fi fost genul de gentleman plin de încredere în el, căruia nu i-ar fi displăcut să revină la locul crimei.

Am stins lumina şi-am pornit să deschid uşa. Pe birou răsună strident telefonul. L-am ascultat, în timp ce muşchii bărbiei mi se contractară dureros. Apoi am închis uşa, am aprins din nou lumina şi-am traversat camera spre telefon.

— Daa?

O voce de femeie. Vocea ei.

— Harry e pe acolo?

— Nu momentan, Agnes.

Aşteptă o clipă. Apoi spuse încet:

— Cine-i la aparat?

— Marlowe, tipul care te vâră in bucluc.

— Unde-i Harry? ţipă ea.

— Am venit să-i dau două sute de dolari în schimbul unei oarecare informaţii. Menţin oferta. Am banii. Unde eşti?

— Nu ţi-a spus?

— Nu.

— Poate că-i mai bine să-l întrebi pe el. Unde-i?

— Nu-l pot întreba. Cunoşti pe un anume Canino?

Îşi trase brusc răsuflarea, care se auzi atât de clar de parcă ar fi fost alături.

— Vrei cele două sute sau nu?

— Am mare nevoie de ele, domnule.

— Perfect. Spune-mi unde să ţi le aduc.

— Eu... eu... Vocea se tărăgăna şi îşi reveni îmboldită de panică. Unde-i Harry?

— S-a speriat şi-a fugit. Să ne întâlnim undeva... oriunde. Am banii.

— Nu te cred în privinţa lui Harry... E o cursă.

— Lasă prostiile. Aş fi putut să-l arestez pe Harry de mult. Nu există niciun motiv ca să-ţi întind o cursă. Canino a aflat unde-i Harry, iar Harry a întins-o. Eu doresc linişte, tu doreşti linişte. Harry doreşte linişte. Harry a dobândit liniştea dorită. Nimeni nu i-o mai poate lua. Nu-ţi închipui că eu îţi întind o cursă pentru Eddie Mars? Nu-i aşa, îngeraşule?

— Nuu. Cred că nu. Nu faci asta. Ne întâlnim peste o jumătate de oră, lângă Bullocks Wilshire, intrarea de la răsărit, spre terenul de parcare.

— În regulă, i-am răspuns.

Am dat drumul receptorului în furcă. Un val de migdale amare veni plutind spre mine, ca şi miro­sul acru al vomei. Mititelul mort şedea tăcut în foto­liul lui, dincolo de orice frică, dincolo de schimbări.

Am părăsit biroul. Pe coridorul jalnic nu se mişcă nimic. Pe după nicio uşă cu geam jivrat nu se vedea lumină. Am coborât scările de incendiu până la etajul întâi, iar de acolo m-am uitat în jos la acoperişul luminat al cuştii liftului. Am apăsat pe buton. Liftul a început să se pună lent în mişcare. Am coborât repede pe scări. Liftul era deasupra mea când am ieşit din clădire.

Ploua din nou cu găleata. Am păşit în ploaie, iar picăturile grele mă plesniră peste faţă. Când una mă atinse pe limbă, mi-am dat seama că ţineam gura deschisă, iar durerea din marginea fălcii mă informă că o ţineam larg deschisă, şi m-am chinuit s-o închid, maimuţărind rictusul morţii săpat pe faţa lui Harry Jones.

Cap24