Somnul de veci (31 - final)

TREIZECI ŞI UNU

Servitoarea cu ochi blânzi şi cu figură de cal mă conduse în salonul lung, în cenuşiu şi alb, de la etaj, cu draperii sidefii căzând în falduri pe duşumea şi cu mochetă albă. Budoarul unei vedete de cinema, un loc pentru farmec şi seducţie, artificial ca un picior de lemn. Momentan, salonul era gol. Uşa se închise în urma mea, cu o grijă neobişnuită, ca o uşă de spital. O măsuţă pe rotile, pentru servit micul dejun se afla alături de şezlong. Tacâmurile de argint străluceau. În ceaşca de cafea se vedea scrum de ţigară. Am luat loc şi-am aşteptat.

Raymond Chandler

Mi s-a părut că se scurge un timp îndelungat până se deschise din nou uşa şi intră Vivian. Era îmbrăcată într-o pijama de casă, albă ca stridiile, împodobită cu blană albă, şi croită să plutească, asemenea spumei de mare vara pe ţărmurile unei insule mici şi luxoase. Trecu pe lângă mine cu paşi lungi şi mlădioşi şi se aşeză pe marginea şezlongului. Avea o ţigară între buze, la colţul gurii. Unghiile erau lăcuite azi complet în roşu-arămiu, fără semilune.

— Aşadar, eşti totuşi o brută, zise ea calm, uitându-se la mine. O brută complet nesimţită. Ai ucis un om aseară. Nu te priveşte cum am aflat. Am aflat. Iar acum vii aici şi-mi sperii sora mai mică, de-ajunge să aibă o criză.

N-am spus nimic. Doamna Regan începu să se foiască. Se deplasă pe un fotoliu mai îngust şi îşi sprijini capul de o pernă albă aşezată pe spătarul fotoliului lipit de perete. Suflă în sus fumul cenuşiu şi îl urmări cum pluteşte spre tavan, cum se destramă în fuioare care, o vreme, plutiră în aerul înconju­rător, apoi se topiră şi dispărură. Pe urmă îşi coborî foarte încet ochii şi mă privi rece şi aspru.

— Nu te înţeleg, spuse ea. Sunt grozav de încântată că unul dintre noi şi-a păstrat capul alaltăieri seară. Era destul de rău că m-am încurcat cu un traficant de alcool. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu spui ceva?

— Cum se simte Carmen?

— A, cred foarte bine. Doarme buştean. Întot­deauna adoarme. Ce i-ai făcut?

— Nimic. Am părăsit casa după ce l-am văzut pe tatăl dumitale, iar ea se afla în faţa casei. Aruncase săgeţi într-o ţintă de pe un pom. M-am dus să-i vorbesc, fiindcă aveam un obiect care ii apar­ţinea. Un mic revolver, pe care i-l făcuse cadou Owen Taylor. L-a luat cu ea la locuinţa lui Brody într-o seară, în seara când a fost ucis. I l-am confiscat acolo. N-am pomenit de asta, aşa că probabil n-ai ştiut.

Ochii negri ai familiei Sternwood se lărgiră şi se goliră. Era rândul ei să nu spună nimic.

— A fost atât de încântată să-şi primească înapoi micul revolver încât mi-a cerut s-o învăţ să tragă, şi-a voit să-mi arate vechile puţuri de petrol, la poa­lele dealurilor, acolo unde e sursa averii familiei dumneavoastră. Aşa că ne-am dus acolo. Dar locul era foarte sinistru, doar metale ruginite, lemne vechi, puţuri tăcute şi găuri adânci, uleioase şi murdare. Poate că asta a dezechilibrat-o. Bănuiesc că ai fost şi dumneata acolo. Era cam lugubru.

— Da... e lugubru.

Vorbea acum cu o voce slabă şi stinsă.

— Aşa că ne-am dus acolo, şi-am aşezat un bi­don într-o roată ca să tragă în el. A apucat-o o criză. Mi s-a părut că-i cam epileptică.

— Da. Aceeaşi voce stinsă. O apucă din când în când. Doar de asta voiai să mă vezi?

— Cred că tot nu vrei să-mi spui cu ce te are la mână Eddie Mars?

— Cu absolut nimic. Şi-am început să obosesc de întrebarea asta, spuse ea rece.

— Cunoşti pe un anume Canino?

Îşi strânse gânditor sprâncenele negre şi frumoase.

— Vag. Numele mi se pare că mi-l amintesc.

— E asasinul plătit de Eddie Mars. Un hombre dur, se spunea. Cred că era. Fără un mic ajutor al unei doamne, aş fi unde e el... la morgă.

— Se pare că doamnele... Se opri brusc şi păli. Nu pot să glumesc pe tema asta, spuse ea simplu.

— Nu glumesc, şi dacă se pare că vorbesc în enigme, e doar o impresie. Totul se leagă... totul. Geiger şi micile lui şmecherii ca să şantajeze. Brody şi fotografiile lui, Eddie Mars şi mesele lui de ruletă, Canino şi fata cu care n-a fugit Rusty Regan. Totul se leagă.

—  Mă tem că n-am idee despre ce vorbeşti.

— Să presupunem c-ai şti. Uite cum s-a întâmplat. Geiger şi-a înfipt ghearele în sora dumitale, ceea ce nu era prea greu, a primit nişte chitanţe de la ea, şi-a încercat să-l şantajeze pe tatăl dumitale cu ele, dar în mod politicos. În spatele lui Geiger se afla Eddie Mars, care-l apăra şi-l folosea ca să-i scoată castanele din foc. În loc să plătească, tatăl dumitale a trimis după mine, ceea ce arată că nu se temea de nimic. Exact ce dorea să ştie Eddie Mars. Vă avea la mână cu ceva şi voia să ştie dacă-l avea şi pe general la mână. Dacă-l avea, ar fi putut să strângă în mare viteză o groază de bani. Dacă nu, trebuia să aştepte până primeai partea din moşte­nire şi să se mulţumească între timp cu orice bani peşin putea să-ţi ia la masa de ruletă. Geiger a fost ucis de Owen Taylor, îndrăgostit de prostuţa aia mică, fiindcă nu-i plăcea genul de distracţii pe care i le oferea Geiger lui Carmen. Pe Eddie nu-l interesau astea. Avea planuri mai subtile decât îşi închipuia Geiger sau chiar Brody, sau oricine altul, cu excepţia dumitale, a lui Eddie sau a unui tip dur, numit Canino. Soţul dumitale a dispărut, iar Eddie, dându-şi seama că toată lumea ştia că între el şi Regan fuseseră certuri, şi-a ascuns soţia la Realito şi l-a pus pe Canino s-o păzească, astfel încât să pară c-a fugit cu Regan. A dus până şi maşina lui Regan în garajul clădirii unde locuise Mona Mars. Dar asta sună niţel caraghios dacă o iei doar ca o încercare pentru a înlătura bănuiala că Eddie îl ucisese pe soţul dumitale sau aranjase ca el să fie ucis. Avea un alt motiv. Risca pentru a câştiga un milion, sau aşa ceva. Ştia unde dispăruse Regan şi de ce dispăruse şi nu voia ca poliţia să afle. Voia ca poliţia să aibă o explicaţie a dispariţiei care să-i satisfacă. Te plictisesc?

— Mă scoţi din sărite! spuse ea cu o voce moartă, obosită. Doamne, ce rău mă scoţi din sărite!

— Regret. Nu-ţi spun toate acestea doar pentru a face pe deşteptul. Tatăl dumitale mi-a oferit azi-dimineaţă o mie de dolari ca să-l găsesc pe Regan. Inseamnă o groază de bani pentru mine, dar nu pot s-o fac.

Deschise brusc gura. Respira deodată din greu şi răguşit.

— Dă-mi o ţigară, spuse ea gros. De ce nu poţi?

Pulsul din gâtlej începu să-i palpite.

I-am dat o ţigară, am aprins un chibrit şi i l-am întins. Trase adânc fumul în piept şi îi dădu dramul neregulat, apoi păru c-a uitat ţigara între degete. Nu mai trase din nou din ea.

— Ei bine. Biroul de persoane dispărute nu l-a putut găsi, am spus. Nu-i aşa de uşor. Unde nu reu­şesc ei, n-o să am eu succes.

— Oh!

În vocea ei răzbătu o notă de uşurare.

— Ăsta-i unul din motive. Biroul de persoane dispărute crede că Regan a dispărut intenţionat, c-a tras cortina, cum se zice. Cei de acolo nu cred că Eddie Mars l-a ucis.

— Cine-a spus că cineva l-a ucis?

— Ajungem şi acolo.

Pentru o scurtă clipă faţa păru că i se descom­pune, că devine doar o mască de trăsături informe şi necontrolate. Pe buze îi miji preludiul unui urlet. Dar n-a durat decât o clipă. Sângele familiei Sternwood se verifica şi prin altceva decât prin ochii negri şi nesăbuinţa stirpei.

M-am ridicat şi i-am luat dintre degete ţigara fumegândă şi-am stins-o în scrumieră. Apoi am scos din buzunar micul revolver al lui Carmen, şi l-am lăsat jos cu o grijă exagerată, pe genunchiul ei, acoperit de mătase albă. L-am balansat acolo, m-am dat înapoi, cu capul aplecat într-o parte, ca un decorator de vitrine care se uită să vadă ce efect are noul nod al fularului la gâtul unui manechin.

M-am aşezat din nou. Vivian nu s-a mişcat. Ochii îi coborâră milimetru cu milimetru şi se opriră asupra revolverului.

— Nu-i primejdios, am spus. Toate cele cinci camere sunt goale. Carmen a tras toate gloanţele. Le-a tras pe toate în mine.

Pulsul îi zvâcni violent în gâtlej. Vocea încercă să spună ceva, dar nu reuşi. Înghiţi în sec.

— De la un metru şi jumătate. Nu-i aşa că-i o fată scumpă şi şmecheră? Ce păcat c-am încărcat arma cu gloanţe oarbe. Am rânjit urât. Aveam o bănuială de ce-o să facă... dacă i se oferea prilejul.

Îşi readuse vocea parcă de la o mare distanţă.

— Eşti oribil, spuse ea. Oribil.

— Da. Eşti sora ei mai mare. Ce măsuri o să iei?

— Nu poţi să dovedeşti nimic din ce-ai spus.

— Ce anume nu pot să dovedesc?

— C-a tras în dumneata. Ai spus că n-aţi fost decât voi doi acolo la puţuri. Nu poţi să dovedeşti un cuvânt din ce-ai spus.

— A, despre asta e vorba. Nici nu m-am gândit să încerc. Mă gândeam la o altă ocazie... când gloanţele din revolver n-au fost albe.

Ochii ei erau bălţi de beznă, mult mai goi decât bezna. Am zis:

— Mă gândeam la ziua când a dispărut Regan. Târziu, într-o după amiază. Când l-a luat cu ea acolo, la acele puţuri, ca s-o înveţe să tragă cu arma, iar el a pus un bidon drept ţintă, i-a spus să-l ochească şi a stat lângă ea când Carmen a tras. Dar Carmen n-a tras în bidon. A întors arma şi l-a împuşcat, aşa cum a încercat să mă împuşte şi pe mine astăzi, şi pentru acelaşi motiv.

Se mişcă puţin şi revolverul alunecă de pe ge­nunchi şi căzu pe duşumea. A fost unul din cele mai puternice zgomote din câte am auzit vreodată. Îşi ţinti privirea asupra mea. Vocea îi era o şoaptă încordată de durere imensă.

— Carmen... Doamne, Dumnezeule, Car­men!... De ce?

— Trebuie să vă spun eu de ce-a tras în mine?

— Da. Ochii ei erau încă îngrozitori... Da. Mă tem că va trebuit să-mi spui.

— Alaltăieri seară când m-am întors acasă, Car­men se afla în camera mea. Păcălise administrato­rul, ca s-o lase să intre şi să aştepte. Era în pat... goală. Am dat-o afară. Bănuiesc că Regan a făcut acelaşi lucru cu ea cu altă ocazie. Nu-i poţi face aşa ceva lui Carmen.

Îşi strânse buzele şi făcu o încercare slabă de-a le umezi. Un moment, păru un copil speriat. Liniile obrajilor se ascuţiră, iar mâna i se ridică încet, ca o mână artificială, mişcată de sârmă, degetele se strânseră ţeapăn şi încet în jurul blănii albe de la gât. Strânseră blana în jurul gâtului. Apoi rămase cu privirea la mine.

— Bani, zise ea înfundat. Presupun că vrei bani.

— Cât îmi oferi?

Am încercat să nu fiu batjocoritor.

— Cincisprezece mii de dolari ajunge?

Am dat afirmativ din cap.

— Exact suma potrivită. Ar fi onorariul stabilit. Cam atât a şi avut în buzunare când l-a împuşcat. Cam atâta a primit şi domnul Canino ca să te scape de cadavru când te-ai dus la Eddie Mars să te ajute. Dar asta nu-i decât un fleac pe lângă ce se aşteaptă Eddie să primească în curând, nu?

— Ticălosule!

— Da. Sunt un tip foarte şmecher. N-am niciun fel de sentimente sau de scrupule. N-am decât simţul banilor. Şi sunt atât de lacom după bani, încât pentru douăzeci şi cinci de dolari pe zi plus, cheltuielile, mai ales pe benzină şi whisky, gândesc de unul singur ce-i de gândit; îmi risc întreg vii­torul, îmi atrag ura poliţiştilor, pe-a lui Eddie Mars şi a complicilor lui, mă feresc de gloanţe şi încasez la lovituri, şi spun: mulţumesc frumos, dacă mai aveţi şi alte necazuri, sper c-o să vă gândiţi la mine, şi-mi las o carte de vizită în cazul că se iveşte ceva. Toate astea pentru douăzeci şi cinci de dolari pe zi... şi poate ca să apăr puţina mândrie rămasă în sângele unui om bătrân, strivit şi bolnav, la gândul că sângele lui nu-i otravă, şi că deşi fetele lui sunt cam aiurite, aşa cum sunt multe fete simpatice în ziua de azi, nu sunt perverse sau criminale. Şi aşa devin un ticălos. Foarte bine, nici nu-mi pasă. Am fost insultat de oameni de toate felurile şi de toate rangurile, inclusiv de surioara dumitale. Ea m-a înjurat mai rău fiindcă nu m-am culcat cu ea. Am primit cinci sute de dolari de la tatăl dumitale, pe care nu i-am cerut, dar pe care el îşi poate permite să mi-i dea. Pot să mai primesc o altă mie de dolari pentru a-l găsi pe domnul Rusty Regan, presupunând că-l pot găsi. Acum îmi oferiţi cincisprezece mii. Asta mă face să mă cred important. Cu cincisprezece mii de dolari mi-aş putea cumpăra o casă, o maşină nouă şi patru costume de haine. Aş putea chiar să-mi iau o vacanţă, fără să mă tem că pierd o afacere. Ar fi splendid. De ce mi-i oferi? Să con­tinui să fiu un ticălos, sau să devin un gentleman, ca domnul elegant care a adormit acum câteva nopţi în maşină?

Tăcea ca o statuie.

— Foarte bine, am continuat apăsat. Vreţi s-o luaţi de aici? S-o ducem undeva departe, unde să ştie cum s-o trateze, unde să nu aibă la îndemână revolvere, cuţite şi amestecuri alcoolice? Ce naiba, s-ar putea chiar vindeca, ştii bine. S-a mai întâmplat.

Se sculă şi se îndreptă încet spre fereastră. Dra­periile zăceau în falduri sidefii la picioarele ei. Rămase între falduri şi se uită afară, spre dealurile întunecate şi liniştite. Rămase nemişcată, conto­pită aproape cu draperiile. Mâinile îi atârnau moi de-a lungul trupului. Le ţinea complet nemişcate. Se întoarse şi o luă de-a lungul camerei, trecând ca oarbă pe lângă mine. Când ajunse în spatele meu, îşi ţinu brusc răsuflarea şi spuse:

— E în puţ. Un cadavru oribil şi putrezit. Eu am aranjat totul. Am făcut exact cum ai spus. M-am dus la Eddie Mars. Carmen s-a întors acasă şi mi-a destăinuit ca un copil tot ce s-a întâmplat. Nu-i normală. Am ştiut că poliţia are să afle totul de la ea. Avea chiar să se laude singură în curând. Iar dacă afla tata, avea să cheme chiar el imediat poliţia şi să le spună întreaga istorie. Iar cândva, în decursul aceleiaşi nopţi, avea să moară. Nu moar­tea lui conta... ci lucrurile la care s-ar fi gândit înainte să moară. Rusty nu era un om rău. Nu l-am iubit. Cred că era foarte simpatic. Dar pentru mine nu însemna nimic, nici într-un fel nici într-altul, viu sau mort, în comparaţie cu a ţine moartea lui un secret faţă de tata.

— Aşa c-ai lăsat-o să-şi facă de cap şi să intre în alte încurcături, am spus.

— Încercam să câştig timp. Doar de dragul unui răgaz. Fireşte, am ales o cale greşită. Mi-am închipuit c-ar putea chiar să uite. Mi s-a spus că uită ce li se întâmplă în aceste crize. Poate c-a şi uitat. Ştiam că Eddie Mars avea să mă şantajeze la sânge, dar nu-mi păsa. Trebuia să am ajutoare, şi nu le puteam obţine decât de la un om ca el... Într-o vreme nici mie nu-mi venea să cred că-i adevărat ce s-a întâmplat. Iar alteori, trebuia să mă îmbăt repede... indiferent la ce oră din zi. Groaznic de repede.

— Luaţi-o pe Carmen de aici, am spus. Şi cât mai repede.

Continua să stea cu spatele la mine. Spuse încet:

— Şi dumneata?

— Eu? Nimic. Plec. Îţi dau trei zile. Dacă până atunci ai plecat, e în regulă. Dacă nu... anunţ poliţia. Şi să nu crezi că n-am s-o fac.

Se întoarse brusc.

— Nu ştiu ce să-ţi spun. Nu ştiu cum să încep.

— Mda. Luaţi-o de aici şi aveţi grijă să fie păzită fiecare minut. Promiţi?

— Promit. Dar Eddie...

— Uită de Eddie. Am să-l văd după ce mă odihnesc. Ştiu cum să-l iau.

— O să încerce să te omoare.

— Mda. Dar nici cel mai abil complice al lui n-a reuşit. Am să risc cu ceilalţi. Norris ştie?

— N-are să vorbească niciodată.

— Eram sigur că ştie.

M-am îndepărtat repede de ea, am ieşit din ca­meră, şi-am coborât scările cu dale de marmură până am ajuns în holul de la intrare.

N-am văzut pe nimeni când am plecat. De data asta mi-am găsit singur pălăria. Afară, grădinile strălucitoare păreau bântuite de stafii, iar ochi mici şi sălbatici mă pândeau din dosul boschetelor, şi parcă însăşi lumina soarelui avea în ea ceva tainic. M-am suit în ma­şină şi-am pornit la vale.

Ce mai contează unde zaci după ce-ai murit? Într-un puţ murdar sau într-un turn de marmură pe culmea unui deal înalt? Eşti mort, dormi somnul de veci, şi nu-ţi mai baţi capul cu astfel de fleacuri. Petrolul şi apa sunt la fel ca vântul şi aerul. Te mulţumeşti să dormi somnul de veci şi nu-ţi mai pasă cât de oribil ai murit sau cum te-ai prăbuşit. Eu unul făceam parte acum din această istorie oribilă. Mai mult chiar decât făcuse parte Rusty Regan. Dar bătrânul nu trebuia vârât în ea. Trebuia lăsat să zacă liniştit sub baldachinul patului, aştep­tând cu mâinile livide strânse pe cearceaf. Inima îi era un murmur scurt şi nesigur. Gândurile îi erau cenuşii ca scrumul. Iar în curând, şi el, ca şi Rusty Regan, avea să doarmă somnul de veci.

În drum spre centru m-am oprit la un bar şi-am băut câteva whiskyuri. Nu m-au ajutat deloc. M-au făcut doar să mă gândesc la Peruca Argintie, pe care n-am mai văzut-o niciodată.

Cap30