Arghezi povestind copiilor (4)

   Greieraşul

    Odată cu stelele se iveşte glasul clopoţeilor nevă­zuţi, ca un sunet al lor. Explicarea că greierii sunt nişte gîngănii iuţi, care scot un şuier monosilabic din frecarea unor surcele anatomice proprii, ştiinţifică şi aparent exactă, nu satisface nici copiii, nici pe tătuţul pedagog. Obşnuiţi din instinct că nu sună decît materiile meta­lice sau cristaline sonore sau sufletul întraripat al cîntecului aruncat prin fluierul unui cioc sau prin trîmbiţa vocii, imaginea scobitorilor de dinţi frecate pînă la me­lodia punctată pare o stupiditate de zoolog.

     Căutăm alte pricini şi alte imagini, mai bine pri­mite. Clopoţelul face parte din muzică şi este acceptată şi ideea stelelor cu clopote mici. Ele sună chiar în cer, cele mai depărtate, ca nişte boabe de plumb introduse în găoacele stelare. De alte stele spînzură pînă la fereastră, pe fire de argint, păienjenoase, clopoţeii minusculi, în felul acelora de nichel, cusuţi pe cingătorile căţelului cîrn. Un vînt slab mişcă beteala firelor şi leagănă sune­tul în întuneric.

Dar mai repede greierul este o pasăre care colindă întunericul cu un clopoţel legat la gît cu o panglică albastră, ca la porumbeii tipăriţi pe cărţile poştale, desti­nate felicitărilor anuale, porumbei mărunţi ca nişte co­libri, sau şi mai mici, ca nişte fluturi. Ba nu! Clopoţeii, de mărimea gămăliilor de ace negre, sunt legaţi cu o bucată de mătase la grumazul de catifea al fluturilor chiar. Nu a intrat într-o seară, pe cînd tătuţu spunea poveşti, un fluture mare pe geam, urzit de funinginii aurii şi negri, cu ochii ca două mărgele de briliant cără­miziu şi-n creştetul capului cu un scîrlionţ de agată? El trebuie să fi avut un clopoţel atîrnat de piept. Dacă nu a sunat intrîndu-ne pe fereastră, este că se găsea la oa­meni buni, unde fluturi mari şi mici intră fără frică. Dar afară, în spaţiul cu bufniţe şi cucuvăi, care sunt şi ele nişte fluturi cu pene şi cu ochii de gheaţă, nu se ştie ce se întîmplă şi Domniţa Pulheria, regina de-o şchioapă a fluturilor, vrea să ştie cu auzul cîţi clopoţei la cîţi fluturi zboară-n lume, după ce mîna ei, deschizînd cuferele de sticlă, le dă drumul la fiece scăpătat.

Clopoţei singuratici şi nebuni nu pot să fie, umblînd pribegi ca puful de păpădie, după vînturi, mînate lin de-a lungurile lumii. Poate să fie, cine ştie? cîntecul cobzelor mici de la vitrina magazinelor de jucării, unde o mîţă cenuşie cîntă şi o mîţă albă, cu tamburină, joacă după cobză — dar cine ştie dacă o fi adevărat ? Tătuţu spune şi minciuni.

Adevărul este că nimic nu se localizează mai greu ca sunetul greierilor de noapte. E o voce fără situaţie, fără dimensiuni şi fără direcţii. Ţi se pare în acelaşi timp că e în zece locuri în pămînt şi de jur împrejurul văzduhului tău. Toate sunetele au o localitate, afară de greierişul universal şi unanim. O sută de greieri în cîmpie par o sută de mii de glasuri care se frîng şi se în­tind neîncetat, ca nişte degete de sîrmă şi cleştar, cu cîte zece falange, cutreierînd pe dîra cîrtiţelor şi printre tulpini. Metaniile de chihlimbar se deşiră şi se înşiră şi noaptea pare locuită şi colindată de călugări mici, mii de călugări mici, care ziua stau în mănăstirile sobo­lilor, ridicate ca vîrful căciulii, în căldura soarelui fier­binte.

Dac-ar fi prin apropiere nişte sălcii, cu petale de mărgean care-şi ciocnesc în răscolire sforile verzi cu muguri vibratori, am crede că a intrat în lac luceafărul să se scalde şi că sălciile s-au înfiorat. Dar nici sălcii, nici ape încete nu sunt în bătaia auzului, din zarea pridvorului nostru.