duminică, 24 noiembrie 2013

Din povestirile ciudate ale lui Victor Kernbach(2)

În anul în care el nu îndrăznea să mărturisească măcar odată că nu-i place opera, unii o căutau cu tot dinadinsul ca pe o delectare supremă. Provincialii venind în capitală nu cutezau să-şi încheie călătoria pînă nu se duceau şi la operă. Opera ajunsese aproape tot atît de solicitată ca meciurile internaţionale de fotbal. Lui însă opera nu-i plăcea. Asculta foarte des muzică, dar nu izbutise să înţeleagă cum poate sta omul rapid al sfîrşitului acestui secol ascultînd emoţiile întinse ca guma de mestecat pe o durată cu totul neverosimilă, cînd în răstimpul unui singur „ah” cîntat pe scenă, hoţii puteau să prade casa eroinei, iubitul ei să plece în alt oraş, ea însăşi să nască un copil sau măcar să renunţe la ideea ce îi venise odată cu începutul notei. Iar în această seară el trebuia să se ducă la operă cu logodnica lui. Nu apucase să mănînce cu dînsa din acelaşi blid sacramentalul car de sare ca s-o cunoască deplin, aşa că nici nu ştia dacă ei îi place opera sau nu. Ştia numai că nu-i place lui. Totuşi logodnica şi-o iubea, deci nu era în stare să-i refuze acest spectacol de operă.
Şedeau liniştiţi în centrul balconului, lîngă balustradă, şi un bărbos grav ducea o ceată de soldaţi străini pe nişte căi păduratice, după cît se pare în altă parte decît doriseră ei, fiindcă soldaţii deodată se supărară, ameninţîndu-l cu moartea. Cît durase toată fraza muzicală a ameninţării, bărbosul ar fi putut să fugă, dacă bineînţeles nu era obligat să cînte după cîteva minute şi el. De aici toată tragedia.
Logodnicul aţipi în fotoliul său, dar se trezi numaidecît de frică să nu-şi supere logodnica. Se uită la ea cu coada ochiului şi constată fericit că ea nu observase, fiind absorbită de învălmăşeala de oameni şi voci de pe scenă.
„În definitiv, îşi zise, aş fi putut să nu mă duc, dar sunt... cum sunt? Sunt laş? Nu cred că sunt laş... sau sunt şi nu ştiu. Nu, nu sunt laş. Dacă ei îi place, atîta concesie pot să fac şi eu... Da, dar Orestia ei nu i-a plăcut şi s-a supărat că am dus-o la Orestia!“
Se aplecă puţin peste balustradă, cu bărbia pe mîinile puse una peste alta, şi cercetă sala: spectatorii şedeau solemni. Zări pe unul care mînca discret bomboane sau altceva dintr-o pungă. Vecinii spectatorului din stal nu protestau, deci acela mînca fără îndoială bomboane de ciocolată sau alte dulciuri moi. O pereche şedea îmbrăţişată, atîta cît îngăduia decenţa hainelor de seară şi a spectacolului de operă care nu era spectacol de cinematograf. Tînărul logodnic simţi totuşi că-i e somn, dar era bine-crescut şi de altfel îşi dădea seama că nici grija de a nu se face de rîs, nici zgomotul de pe scenă nu-l vor lăsa să doarmă liniştit. Uitîndu-se indiferent la ceea ce se petrecea pe scenă, se simţi din ce în ce mai dizlocat din realitatea înconjurătoare, pînă se pomeni gîndind ceva la ce nu se aşteptase nici el.
„Aici ar trebui un nerv - îşi zicea - o inovaţie care să schimbe totul. La Verdi uneori mai merge, deşi totul e foarte convenţional şi acolo... Nu, hotărît, trebuie un nerv inedit... Care nerv? A, da, poate dacă s-ar sincopa toată muzica asta şi paşii ar fi mai iuţi, s-ar înveseli totul. Sau altceva, din sală...”
Privi sala, unde nu se schimbase nimic, apoi ridică ochii alene spre tavan şi văzu marele candelabru. I se păru că acesta se clatină, îl privi o clipă fix, dar candelabrul nu se clătina şi îşi dete seama că numai ochii lui erau de vină, fiind obosiţi. Luă programul şi se uită înspăimîntat: mai erau două acte şi un epilog. Se aplecă spre urechea logodnicei, care-l dezmierdă fugar pe obraz. Îi spuse în şoaptă:
– Mai durează. N-ai vrea să ieşim puţin în foyer?
– Lasă-mă să ascult! se supără ea în şoaptă. Vrei să creadă lumea că arta ne plictiseşte?
El se retrase, privind din nou către scenă.
Actorii gesticulau mereu şi unii îşi umflau aşa de tare pieptul încît le zvîcnea cîte un picior la cîte un final de notă. Tînărul logodnic începu să zîmbească. Îi venise în minte situaţia neplăcută ce s-ar produce deodată, din cine ştie ce cauză, dacă toţi cîntăreţii aceştia ar deveni imponderabili. Negreşit, ar zbura toţi care încotro, unii lovindu-se cu perucile de tavan, şi poate că gestul oblic al primadonei ar face-o să fie proiectată direct spre candelabru.
– De ce rîzi? îi şopti cu mîhnire logodnica. Scena e tristă!
El tăcu, dar îi veni altă idee.
„Dacă aş izbuti cumva o degravificare a corpului meu, ar fi tare nostim. Aş zbura atunci chiar eu, ca nu ştiu ce erou dintr-o carte englezească.”
Se uită îndelung la marele candelabru stins, încărcat de tot felul de piese inutile.
„La urma urmei, n-ar fi mare lucru. Probabil că nu există antrenament, nu ştim cum să facem... Nu mă prea pricep, dar dacă aş putea să ordon tuturor gravitonilor din mine să mă asculte, să le anihilez forţa? În definitiv, biocurenţii pot fi dirijaţi telepatic după un antrenament bine coordonat... şi parcă era ceva... ştiu că ţineam minte ceva şi am uitat...”
Se încruntă, fără să-şi dea seama că tocmai atunci pe scenă se petrecea ceva foarte grav şi o auzi pe logodnica lui spunîndu-i încet:
– Îţi place, nu-i aşa?
„A! îşi zise el atunci. Pentru asta n-ar trebui nimic mai mult decît concentrarea preocupării. Tot n-am nimic de făcut, n-are ce să mă distragă. Ia să încerc... în fond, omul e o maşină complexă, cu un bun sistem de autoreglare. Zău aşa! „
Dar deodată se ilumină. Asta era! Cineva, un om de ştiinţă cu care era prieten, îi vorbise mai deunăzi de ceva similar. Îşi pipăi maşinal buzunarul de la vestă. Vesel, scoase un plic de celofan complet lipit. Acum îşi aduse aminte ce era: concentrarea voinţei putea dirija degravificarea temporară a corpului numai în urma inhalării substanţei volatile din plic. Era invenţia acelui prieten, încă nebrevetată. Se codi puţin, dar apoi băgă discret micul plic în gură, strînse buzele şi îl muşcă. Simţi cum i se răspîndeşte în plămâni un aer straniu. Şi începu să-şi concentreze voinţa, uitîndu-se acum numai la candelabru. Un timp crezu că aţipeşte. Dar mai tîrziu, starea lui se schimbă precipitat. Simţea cum dispare treptat totul din jurul său, începu să nu mai audă nici chiar vocile de pe scenă. Era însă foarte lucid. Privea ţintă numai candelabrul. La un moment dat observă că îşi pierde chiar greutatea şi nu mai simţi nici arcurile fotoliului sub şezut. Se apucă de rezemători, fiindcă i se părea că se înalţă. Greu fusese numai primul efort; acum îşi stăpînea - nici el nu ştia prea bine cum, sau doar îşi închipuia că nu ştie - toată existenţa. Îşi desprinse mîinile de pe rezemători şi băgă de seamă că se ridică în aer. Făcu repede un gest şi reuşi să-şi orienteze saltul spre candelabru. Cînd ajunse după o secundă acolo, se apucă zdravăn cu mîna de un braţ al candelabrului. Mai făcu o mişcare şi se folosi de braţul candelabrului ca de un scaun. Auzi un clinchet destul de puternic: sunau figurile geometrice de cristal. Se aşeză mai comod, ca într-un copac. Se uită în jur. Primadona rămăsese cu gura deschisă, însă mută, toţi spectatorii încremeniseră. El era liniştit. Îşi scoase tacticos port-ţigaretul din buzunar, îşi aprinse o ţigară, fumă. Sala şi scena tăceau în încremenirea în care fuseseră surprinse de saltul lui. Se gîndi că totul s-a petrecut atît de uşor, şi totuşi nimeni nu sărea încă pe candelabre. „Nimeni, îşi zise, n-a mai făcut salturi antigravitaţionale, însă numai din cauza prejudecăţilor, din cauza lipsei de îndrăzneală ştiinţifică. Da, şi plicul cu substanţă volatilă. Iată, eu...” Dar începu să se simtă obosit. Îşi fumase ţigara. O stinse discret, apăsînd-o de unul din ciucurii de cristal, apoi făcu un salt elegant îndărăt şi se aşeză liniştit în fotoliul său de lîngă logodnică. În clipa aceea gura primadonei se mişcă, şi ea îşi urmă nota înaltă pe care o întrerupsese. Mişcarea din scenă fu reluată. În schimb publicul, cel puţin spectatorii de la balcon, priveau încă îngroziţi. Logodnica însă plîngea. Se uită tristă la el şi spuse printre sughiţuri:
– De ce ai făcut asta!? Ca să mă faci de rîs, nu-i aşa?
– Nu, draga mea, începu el: am vrut numai...
– Lasă că ştiu eu! zise ea cu reproş. Crezi că nu ştiu eu că...
Şi începu iar să plîngă. Apoi nu mai plînse deloc, fiindcă pe scenă fata bărbosului cînta o invectivă tărăgănată împotriva soldaţilor care (logodnicul nu ştia precis, căci scăpase un moment cheie) pesemne că-l omorîseră pe bărbosul ce îi derutase şi care era tatăl ei.
Un vecin de scaun se aplecă totuşi spre logodnic şi-l întrebă politicos:
– Spuneţi-mi, vă rog, dumneavoastră chiar aţi sărit adineaori pe candelabru, sau mi s-a părut?
Logodnicul se uită la vecin, apoi privi candelabrul şi spuse jenat:
– Nu ştiu sigur.
1


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!