joi, 21 noiembrie 2013

Micul print (19)

- Oamenii, zise micul prinţ, se înfundă în trenurile lor rapide, dar nu mai ştiu nici ei ce caută. Aşa că se frământă şi se sucesc de colo-colo.
Şi adăugă:
- Nu merită atâta osteneală...
Fântâna pe care o descoperisem noi nu semăna deloc cu fântânile sahariene. Fântânile sahariene sunt nişte simple gropi săpate în nisip. A noastră era aidoma unei fântâni de ţară. Prin părţile acelea însă nu se afla niciun sat, iar mie mi se părea că visez.
- Ciudat, îi spusei micului prinţ, sunt toate gata pregătite: scripetele, ciutura şi funia...
El râse, apucă de funie şi puse scripetele în mişcare. Şi scripetele gemu, aşa cum geme o morişcă veche, după ce vântul a adormit o vreme îndelungată.
- I-auzi, zise micul prinţ, noi trezim fântâna şi ea cântă...
Nu voiam ca el să se ostenească.
- Lasă-mă pe mine, am rostit, pentru tine e prea greu.
Am tras afară ciutura, încet, până-n dreptul ghizdului. Am aşezat-o deasupra, cumpănind-o bine. Cântecul scripetelui îmi stăruia în urechi, iar în apa care tot mai tremura, vedeam cum tremură soarele.
- Mi-e sete de apa asta, zise micul prinţ, dă-mi să beau...
Iar eu atunci am înţeles ce căutase!
I-am dus ciutura la gură. El închise ochii şi bău. Era dulce ca o sărbătoare. Apa aceasta era cu totul altceva decat o hrană oarecare. Se născuse din drumul străbătut sub stele, din cântecul scripetelui, din truda braţelor mele. Era precum un dar de bună pentru suflet. Tot astfel, pe vremea când eram copil, lumina pomului de Crăciun, melodia liturghiei de la miezul nopţii şi duioşia zâmbetelor alcătuiau întreaga strălucire a darului ce-l primisem.
- Oamenii de pe meleagurile tale, zise micul prinţ, cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină... şi tot nu găsesc ceea ce caută...
- Nu găsesc, i-am răspuns.
- Şi totuşi ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură floare sau într-un strop de apă...
- De bună seamă, i-am răspuns eu.
Şi micul prinţ adăugă:
- Ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi!
Băusem şi eu. Răsuflasem uşurat. Nisipul, în revărsatul zorilor, e de culoarea mierei. Culoarea aceea, ca de miere, mă făcea de asemeni fericit. De ce oare eram cuprins de nelinişte...
- Trebuie să-ţi ţii făgăduinţa, îmi spuse cu blândeţe micul prinţ, care din nou se aşezase lângă mine.
- Ce făgăduinţă?
- Ştii tu... o botniţă pentru oaia mea... eu sunt răspunzător de floarea aceea!
Am scos schiţele desenelor din buzunar. Micul prinţ le zări şi zise, râzând:
- Baobabii tăi cam seamănă cu nişte verze...
- Vai!
Şi eu care eram aşa de mândru de baobabii mei!
- Vulpea ta... urechile... cam seamănă cu nişte coarne... sunt prea lungi!
Şi iarăşi râse.
- Eşti nedrept, băieţaş, eu nu mă pricepeam să desenez nimic altceva în afară de şerpi boa întregi şi şerpi boa spintecaţi.
- A, da! merge şi-aşa, zise el, copiii ştiu.
Aşa că desenai o botniţă. Şi, dându-i-o, simţii cum mi se frânge inima.
- Nu înţeleg ce ai de gând.
El însă nu-mi răspunse. Rosti:
- Ştii, când am căzut eu pe Pământ... mâine e un an de-atunci...
Apoi, după o lungă tăcere, adăugă:
- Am căzut pe-aici, pe-aproape...
Şi se îmbujoră.
Şi iarăşi, fără să înţeleg de ce, mă încercă o amărăciune ciudată. În mine, totuşi, se iscă o întrebare:
- Nu din întâmplare, aşadar, în dimineaţa când te-am cunoscut, acum o săptămână, te plimbai aşa, de unul singur, la mii de leghe de orice aşezare omenească! Te întorceai la locul căderii?
Micul prinţ se îmbujoră din nou.
Iar eu adăugai şovăitor:
- Poate fiindcă se-mplineşte anul?...
Micul prinţ din nou se-mbujoră. El niciodată nu răspundea la întrebări, dar dacă te îmbujorezi înseamnă „da”, nu-i aşa?
- Vai! am rostit eu, mi-e teamă...
El însă îmi spuse:
- Acum trebuie să lucrezi. Trebuie sa te întorci la maşina ta. Eu te aştept aici. Vino înapoi mâine seară...
Mie însă nu-mi trecu neliniştea. Îmi aminteam de vulpe. Eşti în pericol să mai şi plângi puţin, dacă te-ai lăsat îmblânzit...
Cap18



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!