sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Micul print (21)

            În preajma acelei fântâni, se aflau ruinele unui vechi zid de piatră. A doua zi spre seară, pe când mă înapoiam de la treburile mele, l-am zărit încă de departe pe micul meu prinţ, şezând acolo, sus, cu picoarele atârnând în gol.
            Şi l-am auzit vorbind:
            - Cum adică, nu-ţi aduci aminte? zicea el. Nu e chiar aici?
            Fără îndoială, i-a răspuns un glas de undeva, căci el din nou s-a-mpotrivit:
            - Ba da! Ba da! Ziua e aceasta, dar locul nu-i aici...        
          Am mers mai departe, spre zid. Încă nu vedeam, nici n-auzeam pe nimeni. Cu toate acestea micul prinţ vorbi din nou:
            - ... bineînţeles. Ai să vezi unde încep urmele mele pe nisip. N-ai decât să mă aştepţi acolo. Am să vin la noapte.
            Mă aflam la douăzeci de metri depărtare de zid şi încă nu vedeam nimic.
            Micul prinţ mai spuse, după o tăcere:
            - Ai venin bun? Eşti sigur că n-ai să mă faci să sufăr multă vreme?
            M-am oprit cu inima strânsă, dar tot nu pricepeam nimic.
            - Acum du-te..., zise el, vreau să cobor!
            M-am uitat atunci în jos. Vedeam acolo, înălţat spre micul prinţ, un şarpe boa din aceia galbeni, care te răpun în treizeci de secunde. Căutându-mă prin buzunar, ca să-mi scot revolverul, am început să alerg, însă şarpele, la zgomotul pe care-l făceam, se lăsă uşor la vale, pe nisip, scurgându-se ca o fântână ţâşnitoare care moare, şi, fără să se prea grăbească, se furişă printre pietre, cu un foşnet mărunt şi metalic.
            Am ajuns la zid, abia în clipa când să-l prind în braţe pe prostuţul meu de prinţ micuţ, care se făcuse alb ca zăpada.
            - Ce năzbâtie mai e şi asta? Acuma-mi stai de vorbă şi cu şerpii!
            I-am desfăcut nelipsitul fular de aur. L-am udat cu apă pe la tâmple şi i-am dat să bea. Şi nu mă mai încumetam să-i pun nici o întrebare. El, privindu-mă cu ochi pătrunzători, îşi petrecu braţele pe după gâtul meu. Simţeam cum îi bate inima, asemeni unei păsări care moare, când ai împuşcat-o. Îmi vorbi:
            - Mă bucur că ai descoperit ce-i trebuia maşinii tale. Vei putea să te întorci acasă...
            - De unde ştii?
            Voisem tocmai să-l înştiinţez că, în ciuda tuturor aşteptărilor, izbutisem să-mi repar avionul!
            Nu-mi dădu nici un răspuns la întrebare, ci adăugă:
- Azi mă întorc şi eu acasă...
            Pe urmă, gânditor:
            - E mult mai departe, e mult mai greu...
            Îmi dădeam seama că se va întâmpla ceva cu totul neobişnuit. Îl strângeam în braţe ca pe un copilaş şi-mi părea, cu toate astea, că lunecă în jos, ca-ntr-o genune, şi nu puteam să fac nimic ca să-l opresc.
            Avea o privire adâncă, pierdută-n depărtări:
            - Am cu mine oaia. Şi lada pentru oaie. Şi botniţa...
            Şi surâse cu tristeţe.
            Am aşteptat aşa, un timp îndelungat. Simţeam cum se înviora încetul cu încetul.
            - Ţi-a fost frică, puişor...
             Fireşte că-i fusese frică! Dar a râs încetişor:
            - Diseară o să-mi fie şi mai frică...
            Din nou mi-a dat fiori de gheaţă simţământul că avea să se întâmple ceva de neînlăturat. Şi-am înţeles atunci că niciodată n-aş putea să mă împac cu gândul că n-am să-l mai aud râzând. Pentru mine, râsul lui era ca o fântână în pustiu.
            - Puişor, mai vreau să te aud râzând...
            Dar el mi-a spus:
            - La noapte e un an. Steaua mea se va afla atunci chiar deasupra locului unde-am căzut anul trecut...
            - Nu-i aşa, puişor, că nu-i decât un vis urât, povestea ta cu şarpele, şi cu întâlnirea, şi cu steaua...
            El însă n-a răspuns la întrebare, ci mi-a spus:
            - Lucrul cel mai preţios rămâne nevăzut...
            - Desigur...
          - La fel e şi cu floarea. Dacă te-ai îndrăgostit de-o floare, care se găseşte pe o stea, ţi-e drag, noap- tea, să te uiţi pe cer. Toate stelele sunt înflorite.
            - Desigur...
            - La fel e şi cu apa. Apa din care mi-ai dat tu să beau era asemeni unei melodii, datorită scripetelui şi funiei... ţi-aduci aminte... era bună...
            - Desigur...
           - Te vei uita la stele, noaptea. Steaua mea e prea micuţă, ca să-ţi arăt unde se află. E mai bine aşa. Pentru tine, oricare dintre stele va fi steaua mea. Aşa încât te vei uita cu drag la toate stelele... Toate vor fi prietene cu tine. Şi-apoi, aş vrea să-ţi fac un dar...
            Din nou a râs.
            - Ah! puişor, puişor, îmi place când aud râsul ăsta!
            - Chiar el va fi şi darul meu... va fi aşa cum e apa...
            - Ce vrei să spui?
            - Stelele nu sunt la fel pentru toţi oamenii. Pentru unii, cei care călătoresc, stelele sunt călăuze. Pentru alţii, sunt numai nişte luminiţe. Savanţii văd în ele doar probleme. Pentru businessmanul meu, erau bucăţi de aur. Însă toate stelele acestea nu au grai... Numai pentru tine stelele vor fi ca pentru nimeni altul...

            - Ce vrei să spui?
            - Noaptea, când te vei uita pe cer, fiindcă eu voi locui pe una dintre ele, fiindcă pe una dintre ele voi râde, atunci va fi pentru tine ca şi când ar râde toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care ştiu să râdă!
            Şi-a râs din nou.
            - Iar după ce-ţi va fi trecut durerea (durerea întotdeauna trece), vei fi fericit că m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Îţi va fi dor să râdem împreună. Şi vei deschide uneori fereastra, aşa, numai de drag... Iar prietenii tăi se vor mira, văzându-te că râzi de câte ori te uiţi pe cer. Atunci, tu le vei spune: „Da, întotdeauna stelele mă fac să râd!” Iar ei te vor crede nebun. Va însemna că ţi-am jucat un renghi grozav...
            Şi-a râs din nou.
            - Va fi întocmai ca şi când, în loc de stele, ţi-aş fi dăruit o sumedenie de clopoţei ce ştiu să râdă...
            Şi-a râs din nou. Pe urmă iarăşi a devenit serios:
            - La noapte... ştii... să nu mai vii.
            - N-am să mă despart de tine.
            - Ţi se va părea că sufăr... voi părea întrucâtva că mor. Aşa se-ntâmplă. Nu veni să vezi, nu merită...
            - N-am să mă despart de tine.
            Dar el era cuprins de-ngrijorare:
          - Dacă-ţi spun aceste lucruri... e din pricina şarpelui. Nu e bine să te muşte... Şerpii sunt nişte lighioane răutăciose. Nişte lighioane care pot să te muşte numai din plăcere...
            - N-am să mă despart de tine.
            Însă ceva îl linişti:
            - E drept, că, pentru a doua muşcătură, nu mai au venin...
            În noaptea aceea nu l-am văzut când a plecat. A fugit pe nesimţite. Când am izbutit să-i dau de urmă, mergea întins, cu pas grăbit. Nu mi-a spus decât:
            - A! eşti aici...
            Şi m-a luat de mână. Apoi din nou s-a tulburat:
            - Rău ai făcut. Te va îndurera. Îţi va părea că am murit, dar nu va fi adevărat...
            Eu nu spuneam nimic.
            - Înţelegi. E prea departe. Nu pot că car cu mine trupul acesta. E prea greu.
            Eu nu spuneam nimic.
            - Va fi însă ca un înveliş vechi şi părăsit. Un înveliş vechi nu e ceva trist...
            Eu nu spuneam nimic.
            Lui îi cam pieri curajul. Totuşi, se mai osteni să-mi spună:
            - Ştii, va fi plăcut. Şi eu voi privi la stele. Toate stelele vor fi nişte fântâni, cu câte un scripete ruginit. Toate stelele-mi vor da să beau...
            Eu nu spuneam nimic.
            - Va fi atât de frumos! Tu vei avea cinci sute de milioane de clopoţei, eu voi avea în schimb cinci sute de milioane de fântâni...
            Şi a tăcut şi el, deoarece plângea...
            - Am ajuns. Lasă-mă să fac un pas numai eu singur!
            Şi s-a aşezat, deoarece i se făcuse frică.
            A mai rostit:
            - Ştii... floarea mea... eu sunt răspunzător de ea. Şi e atât de plăpândă! Şi e atât de neştiutoare! Nu are decât patru spini, o nimica toată, ca să se apere de lume...
            M-am aşezat şi eu, căci nu mă mai ţineau picioarele.
            A zis:
            - Iată... asta-i tot...
            A mai şovăit puţin, apoi s-a ridicat. A făcut un pas. Eu n-am putut să mă clintesc din loc. Pe urmă, n-a mai fost nimic decât o fulgerare galbenă pe lângă glezna lui. A rămas o clipă nemişcat. N-a ţipat. S-a prăbuşit încet, precum se prăbuşeşte un copac. Şi niciun zgomot nu s-a auzit, din pricina nisipului.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!