sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Micul print(18)

Ne aflam în cea de-a opta zi de când rămăsesem în pană în pustiu şi, în timp ce ascultam povestea cu neguţătorul, sorbisem şi cel din urmă strop al proviziei mele de apă.
- Vai! i-am spus micului prinţ, sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu încă nu mi-am reparat avionul, nu mai am nimic de băut şi aş fi la rându-mi fericit de-aş putea porni în linişte spre o fântână!
- Prietena mea, vulpea... zise el.
- Dragul meu băiat, nu mai e vorba de vulpe!
- Cum aşa?
- Pentru că avem să murim de sete...
Saint-Exupery cu micul print
El nu m-a înţeles; mi-a răspuns:
- E bine să ai un prieten, chiar dacă e să mori. Eu, unul, sunt tare bucuros că m-am împrietenit cu o vulpe.
„Nu-şi dă seama de primejdie, mi-am spus. Lui niciodată nu-i e foame şi nici sete. Pentru el e de ajuns un strop de soare...”
El însă s-a uitat la mine şi mi-a răspuns chiar la ceea ce gândeam:
- Şi mie mi-e sete... să căutăm o fântână...
Mă încercă o moleşeală: n-are nici un rost să cauţi o fântână, la voia întâmplării, prin pustiul fără de sfârşit. Cu toate acestea, pornirăm la drum.
Şi-am mers astfel ore de-a rândul, tăcuţi, până când se lăsă noaptea şi începură să se-aprindă stelele. Eu le zăream ca prin vis, căci din pricina setei mă cuprinsese o uşoară ameţeală. Cuvintele micului prinţ îmi jucau în minte:
- Adica şi ţie ţi-e sete? l-am întrebat.
El însă nu mi-a dat răspuns la întrebare. Atât a zis:
- Apa mai poate fi bună şi pentru suflet...
Nu înţelegeam ce vrea să spună, dar am tăcut... Ştiam prea bine că nu trebuia să-i pun întrebări.
Ostenise. Se aşeză. M-am aşezat şi eu alături. Şi, după o tăcere, mi-a mai spus:
- Stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede...
I-am răspuns: „De bună seamă”, şi m-am uitat, fără să spun nimic, la undele nisipului bătut de lună.
- E frumos pustiul, adăugă el.
Şi era adevărat. Întotdeauna mi-a fost drag pustiul. Te aşezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Şi cu toatea astea, ceva străluceşte în liniştea lui...
- De aceea e frumos pustiul, zise micul prinţ, fiindcă undeva ascunde o fântână...
Am fost uimit că înţeleg deodată tainica strălucire a nisipului. Pe vremea când eram copil, locuiam într-o casă străveche şi legenda spunea că acolo s-ar afla ascunsă o comoară. Bineînţeles că nimeni nu i-a dat de urmă niciodată, poate nici n-a căutat-o nimeni. Ea însă fermeca întreaga casa. Căci în adâncul inimii ei, casa mea ascundea o taină...
- Da, i-am spus eu micului prinţ, fie că e vorba despre o casă, fie despre stele sau pustiu, ceea ce le dă frumuseţe rămâne nevăzut.
- Mă bucur, zise el, că eşti de aceeaşi părere cu vulpea mea.
Cum micul prinţ adormi, îl luai în braţe şi pornii din nou la drum. Eram înduioşat. Mi se părea că port o gingaşă comoară. Mi se părea chiar că niciodată pe pământ nu se aflase ceva mai gingaş. Mă uitam, în lumina lunii, la fruntea-i palidă, la ochii lui închişi, îi priveam şuviţele de păr ce-i tremurau în vânt şi mă gândeam: „Ceea ce văd eu aici nu e decât învelişul. Lucrul cel mai preţios rămâne nevăzut...”
Cum un surâs uşor aluneca pe buzele-i întredeschise, m-am gândit: „Ceea ce mă înduioşează atât de mult la acest prinţ adormit e credinţa lui faţă de o floare, e icoana unei flori ce străluceşte înlăuntru-i, ca flacăra-ntr-o lampă, chiar şi atunci când doarme... Şi bănuiam în el o gingăşie şi mai mare. Trebuie să ocrotim cu grijă lămpile: orice adiere e în stare să le stingă...
Şi tot mergând aşa, am dat, în revărsatul zorilor, peste fântână.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!