vineri, 22 noiembrie 2013

Monumentul

Cand eram copil, mi-am format convingerea ca animalele ii deosebesc pe cei buni de cei rai. Asa ca de fiecare data cand ma imprieteneam cu vreun caine ori pisica, ma gandeam ca respectivul animal a simtit in mine bunatatea si de aia imi accepta prietenia. Am trait in eroarea asta multa vreme. Imi amintesc un episod din vremea studentiei mele bucurestene, petrecut intr-una din zilele in care aveam obiceiul sa ratacesc fara tinta, doar pentru ca-mi placea sa descopar locuri noi. Aveam pasiunea asta, mi se parea ca oricand, dupa orice colt, ma pot intalni cu ceva minunat, nu stiu cu ce anume, nu mi-am formulat niciodata obiectul cautarii.
Dar apropierea de o intersectie, gandul ca straduta care mi se va arata m-ar putea duce in cine stie ce loc extraordinar, unde m-as putea intalni cu ceva luminos si stralucitor, ca in visele primei copilarii, nu ma parasea. Si nu deznadajduiam, mergeam tot mai departe, ma infundam prin labirinturi de strazi cu nume ciudate, rascoleam frunzele toamnei pe sub ziduri de case batranesti, ma strecuram pe alei subtiri printre blocurile cenusii ale noii epoci si pana la urma ajungeam la vreo linie de tramvai sau de troleibuz si plecam catre centru.
In ziua de care vorbesc, am ajuns intr-un cartier linistit, cu multi castani din cei pe sub care ma jucam la Sinaia, in parc. Treceam pe langa o vila ingrijita. Usa catre casa scarilor era deschisa si am simtit parfumul ala de neconfundat de lucruri vechi, tinute in scrinuri. sub tablourile mari si intunecate ale bunicilor si strabunicilor. Am mers mai incet, ca sa ma patrund de parfumul minunat, apoi am ajuns in dreptul gardului metalic si am auzit dintr-odata un tropot, ceva care imi parea cunoscut dar nu l-am putut identifica din primul moment. M-am uitat in curte si am vazut un urias caine lup, care alerga spre mine, venind din spatele casei. M-am gandit imediat ca o sa inceapa un latrat de alungare a dusmanului, dar n-a fost asa. Cainele ala a venit pana la gard si a inceput sa scheaune si sa dea din coada, ridicandu-se pe labele din spate si incercand sa scoata botul printre barele de fier.. N-am avut cum sa il ating, nu-mi incapea mana printre zabrele, asa ca i-am spus ceva, nu mai stiu exact ce, si am trecut mai departe. Imediat, gandul cel rau s-a si instalat: "esti un om bun, cainele a simtit asta". 
Au trecut anii si am vazut nenumarate cazuri de oameni pe care numai de bunatate nu-i puteam suspecta, dar pe care ii iubea fara leac cate un caine. Am inteles, in sfarsit, ca nu e nicio legatura intre sufletul omului si dragostea animalului, ca nu exista un bine pe care sa-l perceapa cainii cu ajutorul unui simt pe care noi nu-l avem. M-am lecuit, nu mi-am mai facut iluzii, am inceput sa privesc lucrurile cu o raceala distanta, renuntand sa caut legaturi neobisnuite, fire nevazute care ar strabate distantele infinite dintre existentele individuale. Am renuntat si la mersul fara tinta pe strazi, m-am lamurit ca indiferent pe unde-as lua-o, ceva-ul acela luminos si stralucitor pe care l-am cautat cu naivitatea tineretii nu se va arata, pentru simplul motiv ca nu exista. 
Am imbatranit in felul asta. Si iata, pe neasteptate, o intrebare a rasarit in mintea mea: oare nu cumva miracolul dupa care umblam mi s-a aratat chiar atunci, cand rataceam pe strazile toamnei bucurestene si din fundul curtii a alergat catre mine uriasul caine lup cenusiu? Nu cumva m-am intalnit chiar atunci cu ceva-ul luminos si stralucitor pe care-l visam si nu am inteles nimic si am trecut mai departe nepasator? 
Si Doamne, cate vor fi fost momentele in care as fi putut sa vad ceea ce nu se vede cu ochii, de cate ori voi fi trecut pe langa ocaziile de a pricepe, dar nu am fost capabil sa le vad si am mers mai departe, plin de mine, intelegand doar ce nu trebuia, punandu-ma mereu pe mine in centrul universului, stingandu-mi in suflet toate luminile si, pe nesimtite, transformandu-ma in monumentul de ne-iubire care sunt astazi...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!