Trei milenii de umor (33)

Prinţul Cosimo de Medici aprecia arta într-un fel personal faţă de ceilalţi nobili ai vremii. Sculpta şi era atît de încîntat de propriile sale opere încît n-a ezitat să-şi expună într-o piaţă florentină o statuie reprezentîndu-l pe Neptun. Apre­cierile curtenilor nu l-au mulţumit şi atunci i-a cerut părerea lui Michelangelo. Creatorul lui „Moise" i-a răspuns:

— Eu mă rog lui Dumnezeu ca să vă ierte c-aţi pră­pădit o aşa de mare bucată de marmură folositoare la multe alte lucruri.

Tizian a dat o festivitate, care a plăcut tuturor celor pre­zenţi. Curînd însă pictorul a auzit din gura altor veneţieni că foştii săi oaspeţi l-au bîrfit acuzîndu-l c-a risipit prea puţini bani cu banchetul, aruncînd astfel numai praf în ochii lor, făcînd deci numai să strălucească aurul, dar necheltuindu-l. Tizian a jurat să răzbune această încălcare a legilor ospeţiei. Astfel, el a organizat o nouă festivitate avînd grijă să invite din nou pe aceiaşi oaspeţi, mai ales că aceştia se aşteptau ca pictorul, în urma criticilor aduse, să fie de data aceasta mai larg la pungă. Cînd s-au aşezat cu toţii la masa împodobită sărbăto­reşte, gazda s-a ridicat în picioare şi a spus următoarele:

— Dragi oaspeţi! Voi nu prea sunteţi animaţi de dragostea de a fi împreună, ci mai degrabă urmăriţi cît costă acest ban­chet şi sunteţi impresionaţi numai la auzul unor sume ce de­păşesc punga voastră. Ei bine, dacă sunteţi astfel de oameni, priviţi aici! Zicînd acestea, Tizian şi-a scos mantia cusută în fir de aur, împodobită cu diamante şi safire, valorînd 4000 de ţechini şi luînd de pe şevalet un tablou finisat de curînd, de o valoare asemănătoare, le-a aruncat pe amîndouă în şemineu, pradă focului. Ridicînd privirea asupra oaspeţilor, Tizian le-a spus:

— Sper că sunteţi de acord că petrecerea a fost suficient de costisitoare. Vă mulţumesc de participare şi cu acestea, la re­vedere!

Fiind încă în viaţă, Jan Breughel devenise un pictor apreciat. El îşi alegea însă numai subiecte gen „natură moartă" şi „pei­saje". Puţinele figuri omeneşti care apar în tablourile lui pro­vin din pastişarea lui Rubens.

Odată, un iubitor de artă i-a comandat un tablou. Breughel i-a pictat o biserică înconjurată de un peisaj încîntător. Pe pînză însă nu era nici urmă de fiinţă omenească. Iubitorul de artă a privit pictura cu băgare de seamă şi a zis:

— Maestre Breughel, aţi uitat să pictaţi oameni pe pînză!

— Da de unde! — a protestat artistul. N-am uitat. Toţi oamenii sunt în biserică.

— Aşa, deci! — s-a mirat prietenul artei. Ştiţi ce, maestre Breughel? Am să cumpăr tabloul atunci cînd oamenii vor ieşi din biserică!

Pictor al epocii barocului tîrziu, artist seducător ca formă, dar puţin original în pînzele sale, Carlo Maratti cerea preţuri foarte mari pe execuţiile sale. Puternicii Romei i-au reproşat de nenumărate ori acest lucru, dar pictorul le-a răspuns senin:

— Lumea a rămas datoare marilor artişti, celor care m-au precedat. Tablourile lor s-au plătit cu mult sub valoarea ade­vărată. Ca moştenitor al artei lor nobile, eu sunt îndreptăţit să încasez aceste datorii.

Gainsborough s-a oprit locului, cu cărbunele în mînă. Schiţa portretul unei cunoscute doamne din înalta societate londo­neză. Aceasta se căznea de la începutul şedinţei ca să-şi strîngă buzele, încercînd să „obţină" astfel un contur al gurii, cît mai mic posibil.

—  Lady, dacă doriţi, a spus pictorul, eu pot chiar omite gura din tablou!

Faima pictorului francez Charles Vernet a fost puternic eclip­sată de gloria tatălui său, peisagistul Claude Joseph, din ale cărui pînze Muzeul Louvre expune 15 vederi ale porturilor franceze, cît şi de prestigiul nu mai puţin renumitului Horace Vernet, fiul său, care s-a făcut cunoscut prin tablourile sale cu subiect istoric. Fapt pentru care Charles Vernet a spus într-o zi:

—    Fils de roi, pere de roi — jamais roi! (Fiu de rege, tata de rege, niciodată rege!)

Un amic l-a rugat pe Schadow să aprecieze realizările unui diletant. Tînărul sculptor i-a arătat, nu lipsit de mîndrie, ope­rele sale. Schadow le-a cercetat în tăcere, apoi i-a zis:

—    Le-ai făcut pe toate singur?

—    Da, maestre.

—    Absolut singur?

—    Da, maestre.

—    Dacă e aşa tinere, poţi să te faci olar, ai talent.

Stendhal aprecia muzica tot atît de mult ca şi Ingres. Cei doi discutau adesea despre acest subiect. Într-o dimineaţă, pe cînd romancierul a fost primit de pictor şi pe cînd primul, în toiul unei discuţii, a afirmat că „Beethoven nu este melodios", Ingres i-a întors spatele îmbufnat şi i-a spus servitorului său:

—   Începînd de acum nu mai sunt acasă pentru acest domn!

Ingres avea 86 de ani şi copia în atelier un tablou de Giotto. Un cunoscut, care l-a vizitat, a întrebat mirat:

—   Maestre, te ocupi de aşa ceva? La ce îţi foloseşte?

—   Ca să învăţ! Veşnic ai încă ceva de adăugat meşteşugului tău. Cel ce zice „sunt perfect", este demult plecat dintre noi!

Honore Daumier şi Honore de Balzac se întîlneau cu plăcere, discutînd ore întregi. Într-o zi marele caricaturist i-a spus ami­cului său:

—   Cred că în ultima vreme popularitatea mea a crescut foarte mult!

Balzac l-a privit pe sub gene şi i-a răspuns zîmbind şăgal­nic:

—  Amice, de ce nu-mi urmezi exemplul? Cu cît faci datorii mai multe şi mai mari, cu atît devii mai popular!

P32