Inalta aventura (10)

Tabăra a noua

M-am trezit cu sentimentul că se întîmplase ceva rău. Mi-a trebuit doar o clipă ca să-mi dau seama că se făcuse o linişte de mormînt; vîntul încetase brusc pentru o clipă. Apoi l-am auzit din nou apropiindu-se ca un tren expres care iese dintr-un tunel. Cortul începu să se clatine şi să se zgîlţîie din nou ca şi pînă atunci. Dar faptul că vîntul se oprise, chiar şi pentru o clipă numai, ne-a dat prima rază de speranţă de cînd eram pe Şaua-de-Sud. 

   M-am uitat la ceas. Trecuse de 4. L-am trezit pe Tenzing şi am început împreună pregătirile lungi şi încete pentru micul dejun. Pe la 7:30, vîntul s-a mai domolit puţin şi m-am putut tîrî afară, ducîndu-mă în cortul piramidal să mă sfătuiesc cu Lowe şi Gregory. Hotărîrăm cu toţii să pornim la drum. Trebuia să cărăm toţi şase, sus pe creastă, cantităţi importante de oxigen, hrană şi echipament calculate cu o zi înainte în aşa fel încît să nu ducem nici măcar un kg de poveri inutile. Tocmai controlam buteliile cu oxigen, cînd auzii vocea lui George Lowe care se îndrepta spre mine plin de îngrijorare. Pemba se simţise rău toată noaptea şi nu era în stare să meargă cu noi. Şi cu toate astea, era absolut necesar să ne transporte şi el o cantitate de lucruri şi provizii. Altfel se răsturna totul. Ne-am dus în grabă să-l vedem, dar dintr-o privire mi s-a spulberat orice speranţă. Bietul Pemba arăta jalnic. Vomase toată noaptea, era palid şi fără vlagă. Grea lovitură! Ne mai rămăsese un singur şerpaş — puternicul Ang Nyima. Şi totuşi trebuia să cărăm sus pe creasta de sud-est o cantitate cît de mică de provizii dacă voiam să instalăm o tabără de înălţime şi să avem vreo şansă de a atinge vîrful.

Stăteam în bătaia vîntului, în faţa Everestului care se înălţa drept deasupra capetelor noastre, şi căutam împreună cu Lowe soluţii pentru a ieşi din situaţia disperată în care ne găseam. După părerea noastră existau doar două variante: ori renunţăm la asaltul vîrfului, ori cărăm cum putem tot echipamentul. Să renunţăm, nici nu puteam concepe! Hotărîrăm deci să refacem bagajele cu multă chibzuială şi să renunţăm la tot ceea ce nu ne era absolut necesar. Lowe se despărţi cu multă părere de rău de aparatul său de filmat. El împreună cu Gregory şi Ang Nyima aveau să pornească primii ca să deschidă drum spre creasta de sud-est. În acest fel, Tenzing şi cu mine ne puteam cruţa forţele pentru a doua zi. La ora 8,45 s-au legat în coardă, au luat poverile în spate şi au dat drumul aparatelor de oxigen. George Lowe ducea trei cilindri de oxigen construiţi din aliaj uşor şi cîteva obiecte de echipament, în total cam 20 kg. Gregory avea un aparat de oxigen cu un cilindru de oţel mare şi greu înfăşurat în sîrmă, care, împreună cu un primus de gătit, nişte combustibil solid pentru cazuri cu totul speciale şi ceva alimente, ajungea la vreo 18 kg. Ang Nyima ducea cîţiva cilindri de oxigen din aliaj uşor, în greutate de 18 kg şi jumătate. Cu un salut voios, George porni din tabără în fruntea grupului; părea într-o formă excepţională. Urmărindu-le pasul încet şi greoi, în timp ce se depărtau, am fost profund impresionat de aerul hotărît şi dîrz cu care înaintau. Nu după mult timp, siluetele lor masive au început urcuşul pantelor de gheaţă care duceau spre creasta Everestului.

Îi părăsii cu privirea şi începui să-mi pregătesc povara. Am vîrît într-un sac uşor de pînză salteaua pneumatică, sacul de dormit, şosete şi mănuşi de rezervă, şosete de puf, un pulover de rezervă, două chei pentru aparatele de oxigen, două măşti şi tuburi pentru oxigenul pe care aveam să-l folosim în timpul somnului, creion şi hîrtie, două cutii de chibrituri şi cîteva bucăţi de plasture. Şi fiindcă mai toate alimentele care fuseseră transportate sus şi care constituiau regimul nostru de hrană îmi displăceau profund, am adăugat la greutatea pe care o duceam cîteva bunătăţi după pofta inimii mele: două pachete de curmale, două cutii de sardele, miere — într-o cutie de carton pe jumătate consumată — cîteva pachete de cristale de lămîie şi, mai preţioasă ca toate, o cutie cu dulceaţă de caise. Cele mai multe din aceste alimente le transportasem personal pînă la tabăra a IV-a şi le pitisem de ochii pofticioşi ai tovarăşilor mei. Sacul de pînză pîrîia la cusături de atîta încărcătură şi deşi, judecînd la rece, îmi dădeam seama că cea mai mare parte din aceste alimente nu-mi erau absolut necesare, n-am putut să mă despart de niciunul din ele. Îmi controlasem mai înainte aparatul de oxigen şi cele două butelii din aliaj uşor şi legasem de el sacul care sta gata să plesnească. Adăugînd la toate acestea aparatul fotografic şi cel de expunere, duceam în spate vreo 23 kg, greutate care nu prea avea aerul că-mi va cruţa forţele în ziua aceea. Tenzing şi-a pregătit şi el sacul cu lucrurile sale personale şi cu un plus de alimente, în total cam 20 kg. Hotărîrăm să nu plecăm înainte de ora 10, aşa că mai aveam puţin răgaz să ne dezmorţim mîinile care îngheţaseră în timp ce împachetam. Aruncarăm o ultimă privire micului grup care, încet dar sigur, cîştiga înălţime şi ne retraserăm în cort. Într-un ciudat amestec de hindustană şi engleză, Tenzing îmi povesti din peripeţiile prin care trecuse cu un an în urmă, pe Şaua-de-Sud, cu expediţia elveţiană; avusese parte de un timp mizerabil, cu ger cumplit, atît de cumplit încît nici combustibilul solid pe care-l aveau nu putuse să topească gheaţa care trebuia să le asigure apa de care aveau neapărată nevoie corpurile lor deshidratate. Din povestirea sa reieşea admiraţia peste măsură de mare pe care o avea pentru ghidul elveţian Lambert, cel care-l alesese ca tovarăş de urcuş, oferindu-i astfel prilejul să-şi dovedească curajul şi capacitatea. Imi mai spuse că după ce participase la cele două expediţii elveţiene se săturase de Everest şi că nu fusese de loc bucuros să se reîntoarcă cu expediţia britanică. Acum însă se simţea în formă excelentă şi era nerăbdător să pornească la atacul vîrfului.

Se apropia ora plecării. Ne tîrîrăm afară din cort legîndu-i apoi intrarea. Ne-am dus la Pemba care zăcea bolnav şi l-am rugat să aibă grijă de corturi. Cînd mi-am pus povara în spate am avut impresia că mi se rup umerii. Ne-am pus măştile de oxigen, am deschis aparatul lui Tenzing şi l-am controlat dacă funcţiona bine, şi apoi am deschis şi aparatul meu. Îndată ce oxigenul îmi năvăli în plămîni, am avut impresia că povara din spate îşi pierde jumătate din greutate. Am scrutat cu privirea pantele de deasupra în căutarea celor din primul grup şi i-am descoperit repede — trei puncte negre — la o treime a drumului, pe culoarul cel mare de zăpadă care ducea spre creasta de sud-est. Părea că stau pe loc. Mă întrebam cu îndoială dacă nu cumva urcuşul era prea greu pentru ei. Privii la Tenzing. Cu o povară mare în spate şi în îmbrăcămintea lui voluminoasă, părea o matahală enormă care, dînd din cap, îmi arătă că era gata de plecare.

Cu un gest maşinal am verificat coarda de nailon cu care eram legaţi şi am părăsit corturile. Am coborît pantele spre locul cel mai jos de pe Şaua-de-Sud şi am început să urcăm încet coasta de gheaţă care ducea spre Everest. Pe măsură ce panta devenea mai abruptă, resimţeam tot mai mult presiunea scăzută a altitudinii pe care nici oxigenul nu o mai putea compensa, dar urcam îndîrjit înainte. Curînd, slăbiciunea îngrozitoare pe care o simţisem la început în picioare îmi dispăru şi reuşii să înaintez cu pas rar, greoi, şi totuşi regulat, din ce în ce mai sus. La asemenea altitudini urcuşul poate fi numai arareori o plăcere, căci fiecare pas necesită un efort conştient şi imens, atît fizic cît şi mintal. Şi totuşi, cînd puteam privi îndărăt şi vedeam corturile de pe Şaua-de-Sud micşorîndu-se tot mai mult sub noi, mă cuprindea bucuria realizării unui lucru mult dorit, care îmi răsplătea toate eforturile. După vreo jumătate de oră de urcuş cu ajutorul colţarilor pe acest imens povîrniş de gheaţă, golaş şi dur, bătut necontenit de vînturile care măturau toată zăpada de pe el, Tenzing mă făcu atent cu o smucitură de coardă. Cînd am întors capul, îmi arătă un obiect căzut pe gheaţă cam la 30 m la dreapta noastră şi îmi strigă „Oxigen elveţian". Am mers în traverseu pe pantă ca să-l cercetăm mai de aproape, mai mult din curiozitate decît de altceva. Era un aparat de oxigen cu două butelii, bine înţepenit în gheaţă. Tenzing îl smulse afară şi cercetîndu-l, ne-am dat seama că era încă într-o stare surprinzător de bună. Am controlat buteliile şi am constatat că mai aveau în ele o însemnată cantitate de oxigen. Totuşi nu ne serveau la nimic, deoarece eram bine aprovizionaţi pentru asaltul nostru, aşa că lăsarăm aparatul să zacă mai departe în mormîntul lui de gheaţă.

Am continuat urcuşul istovitor, aplecîndu-ne mult înainte ca să ne cumpănim poverile şi cu un efort conştient de voinţă la fiecare pas. La o mică distanţă înaintea noastră, tăind coasta de-a curmezişul, se afla o crevasă imensă a cărei buză inferioară era ca o platformă pe care ne puteam odihni în voie. Era primul popas pe care-l făceam de cînd părăsisem tabăra. Am închis aparatele de oxigen şi ne-am scos măştile, stînd jos şi respirînd în linişte — îndelung şi adînc — aerul rece şi proaspăt. Ochii mei se plimbară pe masivul uriaş al lui Lhotse, de partea cealaltă a Şeii-de-Sud, confirmînd în sinea mea părerea pe care mi-o făcusem despre acest masiv, al patrulea din lume ca înălţime, ca un adversar într-adevăr formidabil. Privii în sus. Celălalt grup urcase pînă acum două treimi din drumul de pe culoar şi puteam distinge, cu mare greutate, de la distanţa la care mă aflam, pioletul care se legăna ritmic în mîinile lui George Lowe. Era clar că dăduse peste o porţiune extrem de anevoioasă, care necesita tăierea unui şir lung de trepte, deşi cei care urcaseră înaintea lor pe culoar, găsiseră zăpada destul de bună. Ne urnirăm cu greu pentru a relua urcuşul. Deasupra crevasei, pe cei aproape 100 m care ne mai despărţeau de partea de jos a culoarului, panta de gheaţă devenea din ce în ce mai abruptă. Am traversat crevasa fără prea mare greutate, pe un podeţ solid de gheaţă, şi am început să ne luptăm cu panta, de-abia desluşind pe gheaţa dură urmele lăsate de colţarii primului grup.

Deoarece unghiul pantei se mărea necontenit, era imposibil să o urcăm pieptiş cu poverile noastre grele. Pornirăm deci în zigzag ca să uşurăm sforţările picioarelor şi ale plămînilor, chinuiţi de greutatea din spate. Şi cu toate astea, cîştigam înălţime destul de repede. Deodată panta îşi schimbă cu totul înfăţişarea. Locul gheţii era luat acum de zăpadă şi speram că vom putea urca mai uşor. Însă zăpada, tasată de vînt, era atît de dură la suprafaţă, încît urcuşul nostru nu s-a uşurat mai deloc. Unghiul se mărea tot mai mult şi, tocmai cînd mă pregăteam să cioplesc nişte trepte ca să nu ne mai chinuim gleznele, descoperii un şir întreg făcut de George Lowe. Am respirat uşurat şi am pornit mai departe înfingînd bine colţarii în ele. Din punct de vedere tehnic, urcuşul era abrupt dar nu deosebit de greu. Totuşi, din cauza poverilor apăsătoare din spate, izbuteam cu greu să ne menţinem echilibrul pe treptele destul de înguste. Nu m-am putut stăpîni să nu privesc în jos de-a lungul pantei abrupte de sub noi fără să-mi închipui urmările unui pas greşit. „Ei! Nu cred că aş muri neapărat dar nici nu m-aş simţi prea bine cînd aş ajunge jos", mi-am zis în sinea mea. Izgonindu-mi astfel de gînduri din minte, mi-am concentrat şi mai mult atenţia asupra traseului. Şirul de trepte pe care le urcam încet şi cu pas hotărît ducea în zig-zaguri mari pînă la capătul de jos al culoarului. La fiecare treizeci sau patruzeci de paşi ne opream să ne odihnim, îndoind un genunchi pe care ne sprijineam pieptul ca să dăm prilej spatelui şi plămînului să-şi revină puţin. Timpul îşi pierduse parcă din însemnătate şi, deşi ştiam că reuşisem să cîştigăm mult în înălţime, nu-mi puteam dă seama de cît timp urcam. Mergeam fără oprire dar panta părea că nu se mai sfîrşeşte.

O nouă primejdie ne aţinu deodată atenţia. De sus, de deasupra noastră, un uruit prevestitor de rele se apropia din ce în ce mai puternic de noi. Instinctiv ne-am ascuns capetele între umeri. În clipa următoare eram potopiţi şi izbiţi cu putere de un torent de ţăndări de gheaţă şi zăpadă care venea peste noi, cu multă repeziciune. Din fericire bucăţile cele mari nu ne-au nimerit. Privii în sus şi văzui că ajunsesem la capătul de jos al marelui culoar, pe cînd sus, mult deasupra noastră, George Lowe tăia un alt şir lung de trepte. Bucăţile de gheaţă tăiate de pioletul său, ajungeau la noi cu o viteză foarte mare, devenind uneori chiar primejdioase. Coborîrăm repede înapoi pe treptele pe care ne retrăsesem ca să ieşim în afara pericolului. Ar fi fost primejdios să intrăm în culoar înainte ca cei de sus să fi ieşit din el. Dar pe panta abruptă pe care ne găseam, nu era niciun loc potrivit pentru a ne odihni, aşa că ne-am cioplit două mici platforme în zăpada întărită şi ne-am instalat pe ele, cum am putut mai bine, înfigînd cozile pioleţilor adînc în pantă, ca asigurare. M-am uitat la ceas şi am constatat cu uimire că mergeam numai de o oră şi douăzeci de minute. Am oprit oxigenul păstrîndu-l pentru urcuşul greu care ne aştepta şi am verificat cele două aparate să mă asigur că funcţionau normal. Totul era în regulă. Celălalt grup se lupta acum să iasă din culoar, căţărîndu-se pe stîncile din dreapta, pentru a înainta mai departe spre creasta de sud-est.

De îndată ce grupul de sus a ieşit din culoar, Tenzing şi cu mine ne-am ridicat în picioare destinzîndu-ne muşchii înţepeniţi Am dat din nou drumul oxigenului şi am pornit încet, călcînd apăsat în sus pe trepte. Culoarul era un loc impresionant, înconjurat de turnuri stîncoase verticale, înălţate de ambele părţi iar zăpada întărită şi tasată cerea o permanentă grijă şi atenţie din partea noastră. Sub noi se lăsa o pantă continuă de peste 300 m care ducea pe Şaua-de-Sud unde se vedeau corturile noastre mici, zbătîndu-se în vînt. Pe cînd urcam, am recunoscut uşor, după, forma şi distanţa dintre trepte, porţiunile unde Gregory şi chiar Ang Nyima, îl înlocuiseră pe George Lowe la tăierea scării. George era un maestru al pioletului şi cînd terminam de mers pe treptele cioplite de el era ca şi cum am fi părăsit drumul principal intrînd într-unul lăturalnic, puţin accidentat — pe care se înaintează destul de bine, dar nu cu aceeaşi viteză.

Am urcat repede lungul şir de trepte în zig-zag, care ducea pînă la stîncile de la capătul de sus al culoarului şi apoi, urmînd traseul lui George, ne-am căţărat spre dreapta pe o cornişă lesne de urcat, pentru ca apoi să mergem de-a lungul ei, pînă ce am dat de un teren presărat cu bolovani. Ne-am căţărat peste ei şi ne-am oprit la poalele altui povîrniş abrupt pe care era tăiat un nou şir lung de trepte. Ajunşi pe creasta povîrnişului, zărirăm primul grup la numai vreo 15 m înaintea noastră, odihnindu-se pe nişte stînci de pe creasta de sud-est.

Drept în faţă se zărea una din priveliştile cele mai dezolante pe care le-am văzut vreodată. Sus, pe o limbă mică de zăpadă, spînzurau rămăşiţele zdrenţuite ale unui cort. O frîntură a cadrului metalic şi corzile de ancorare mai rezistau încă. În schimb pînza fusese smulsă şi sfîşiată aproape în întregime de vînturile unui întreg an, pe Everest. Totul era înţepenit în gheaţă; doar cîteva zdrenţe mai fluturau încă trist în suflarea vîntului. M-am întors către Tenzing arătîndu-i cortul. El îmi zîmbi strîngîndu-şi umerii înfiorat. Cum ar fi putut uita el noaptea petrecută acolo cu ghidul elveţian Raymond Lambert, fără băutură, fără merinde, neavînd nici măcar saci de dormit. Am continuat drumul pînă la creastă, şi acolo sus am închis aparatele de oxigen, am lepădat poverile şi ne-am aşezat alături de tovarăşii noştri.

Eram la o înălţime de aproximativ 8 230 m. Bucuros că scăpasem de greutăţile din spate m-am tîrît cu George peste pietrele din jur, făcînd emoţionaţi fotografii şi schimbînd entuziasmaţi impresii asupra minunatelor privelişti care ni se ofereau în toate direcţiile: piscuri măreţe, creste de gheaţă spectaculoase cum numai în Himalaya poţi găsi, văi adînci şi gheţari uriaşi, iar în fund, în depărtări, dealuri cafenii şi rotunde. Parcă eram doi începători la prima noastră ascensiune. Chiar şi simplul fapt de a privi de sus gheţarul Kangshung, pe care atît George cît şi eu doream din totdeauna să-l urcăm, ne producea o nespusă emoţie. Ceea ce ne încuraja foarte mult era forma bună în care ne aflam. Rapoartele celorlalte expediţii indicau că la peste 8 200 m fie că foloseşti sau nu oxigen, te simţi apatic şi moleşit, cu forţe slabe sau inexistente. Insuşi John Hunt şi Da Namgyal, care cu cîteva zile mai înainte urcaseră cu ajutorul oxigenului, se simţeau, cînd au ajuns aici, la capătul puterilor. Faptul că eram în stare să ne plimbăm în voie la această înălţime chiar şi fără oxigen, ne făcea să ne simţim puternici şi plini de încredere că vom instala tabăra a IX-a foarte sus, aproape de vîrf. Toţi păream să ne fi aclimatizat perfect la această altitudine.

Am controlat din nou aparatele de oxigen — George Lowe consumase una din butelii, pe care am scos-o din aparat, înlocuind-o cu una din rezervele pe care le transporta cu el — şi apoi am pornit la drum. La vreo 45 m deasupra se afla primul nostru obiectiv — materialele pe care John Hunt ni le transportase cu cîteva zile mai înainte. Creasta din faţă se înălţa destul de abrupt, dar nu era greu de urcat, căci aveam nenumărate prize atît pentru mîini cît şi pentru picioare. Cu toate acestea ne-am căţărat cu foarte multă grijă. Intreaga creastă era acoperită cu un strat subţire de zăpadă şi adeseori trebuia să o scormonim pentru a găsi prize sigure. Era o ascensiune în care abisurile fabuloase de sub noi ne obligau mai mult decît greutăţile tehnice să fim cu ochii în patru. Ştiam că acest gen de creastă era cu mult mai periculos la coborîre decît la urcare; experienţa lui Evans şi Bourdillon ne-o dovedise. Cu ochii aţintiţi pe pantă, cu spatele îndoit sub povară, ne sileam să urcăm mai departe, îmbărbătaţi de mulţumirea deplină pe care ne-o dădea puterea de a ne aclimatiza cu altitudinea. Nu după mult timp am descoperit şi movila de materiale aduse de ceilalţi: o grămadă impresionantă de butelii de oxigen, un cort, alimente, combustibil şi tot ce ne era absolut necesar pentru instalarea unei tabere de mare înălţime. Ne-am aşezat jos pe creastă privind la toate aceste obiecte, socotind ce să facem cu ele. Dacă le luam cu noi, povara care ne-ar fi revenit fiecăruia ar fi depăşit limita normală care ar fi fost posibilă la această altitudine chiar dacă foloseam oxigen. Vor putea oare umerii noştri să reziste la un asemenea efort? Dar asta nu era singura noastră problemă. Mai era şi dificultatea legării tuturor acestor lucruri de sacii noştri şi aşa supraîncărcaţi. Două obiecte ne încurcau în mod deosebit: un cort Meade de vreo 6 kg şi jumătate şi o butelie mare de oxigen de 9 kg. Discutam cu George situaţia, îngroziţi. Era clar că din cauza mărimii deosebite a obiectelor, unul din noi trebuia să transporte mai mult ca ceilalţi. Pînă la urmă m-am hotărît: „Ascultă George, iau eu cortul dacă tu asiguri deschiderea drumului în sus pe creastă". George socoti imediat că ar fi trebuit să duc în felul acesta peste 27 kg şi ca urmare n-aş mai fi fost bun la nimic a doua zi dacă aş fi urcat creasta cu atîta greutate. Dar pînă la urmă se convinse şi el că altceva nu puteam face. Am legat în spatele lui Gregory butelia neagră de oxigen, după ce i-am luat mai întîi toate alimentele şi primusul, George şi-a legat o a treia butelie de oxigen de aparatul său şi surplusul de bagaje care rămăsese de la Gregory, iar Tenzing mai luă şi el încă o butelie de oxigen. Fiecare căra acum cam 22—23 kg. Şi fiindcă Ang Nyima nu mergea atît de bine ca noi ceilalţi, i-am lăsat numai cele 18 kg şi jumătate de la început.

M-am lăsat pe un genunchi, mi-am petrecut curelele sacului pe umeri şi apoi, încet, mi-am luat povara în spate. Icnind din cauza sforţării, m-am ridicat clătinîndu-mă uşor pe picioare. Aveam senzaţia că greutatea mă afundă în pămînt. Mai dusesem eu de atîtea ori în Noua Zeelandă 28 kg şi chiar mai mult, şi nu o făcusem de plăcere, ci de nevoie, dar să duci în spate o asemenea povară la 8 351 m era cu totul altceva. Ca să mă verific, am încercat să fac cîţiva paşi fără oxigen şi, deşi mişcăm picioarele foarte greu şi încet, constatai cu mulţumire că puteam totuşi să merg. Mi-am pus masca de oxigen şi i-am strigat lui George: „Merge, George! Mă simt bine! Tu deschide drumul şi eu merg în urma ta". George zîmbi şi îmi făcu vesel semn cu mîna. Apoi, gîrbovit de povara lui uriaşă porni în frunte, în sus pe creastă. Fără îndoială, încetinisem mult pasul. Fiecare treaptă devenise o problemă — o muncă serioasă care necesita un efort maxim. Ochii noştri cercetau fără întrerupere terenul înainte ca să descoperim locul următor pe care am putea să punem piciorul. În locul paşilor noştri uriaşi, mergeam acum cu paşi de pitici şi orice treaptă mai înaltă de 15 cm era prea mare pentru picioarele şi plămînii noştri supuşi unui asemenea efort. Cu toate astea cîştigam mereu înălţime şi urcam cu şi mai mare prudenţă, dacă se poate spune aşa ceva, ştiind că forţele noastre erau extrem de reduse.

Creasta se sfîrşi în faţa unui perete nu prea înalt, dar vertical, pe care l-am escaladat foarte încet şi cu multă greutate. Gregory făcea impresia că a ajuns la capătul puterilor şi gemea întruna din cauza eforturilor pe care trebuia să le facă. Pe Ang Nyima am fost nevoiţi să-l tragem în sus cu coarda. Ne-am oprit pentru o clipă deasupra peretelui ca să ne odihnim şi apoi George porni din nou înainte. În ziua aceea George a fost grozav. Versantul lui Lhotse însemnase pentru el o serie de înfrîngeri, înaintare de melc şi o luptă înverşunată pentru aclimatizare. Dar acum era într-o formă minunată şi stăpînea cu uşurinţă problemele tehnice ale crestei. După cîtva timp, aceasta se lăţi transformîndu-se într-o pantă abruptă acoperită cu zăpadă stabilă şi dură, în care pioletul lui George începu să cioplească din nou. Ne simţeam însă din ce în ce mai sfîrşiţi, iar ochii noştri căutau cu disperare o platformă cît de mică, orice loc unde să putem instala un cort. Şi întotdeauna descopeream la vreo 15 m deasupra noastră un asemenea loc, dar cînd ajungeam la el se dovedea imposibil de utilizat. Cîştigam mereu înălţime, iar Lhotse rămînea în urma noastră tot mai jos. Gregory făcea faţă urcuşului de minune, întotdeauna fusese un omuleţ dîrz, cu mare putere de aclimatizare, dar pînă atunci niciodată nu-l considerasem în stare să poarte poveri prea mari. Iată-l acum ducînd aproape 23 kg la peste 8 570 m. Se vedea însă clar că era la capătul puterilor.

Înaintea noastră, creasta părea că se netezeşte într-un anumit loc. Adunîndu-ne puţinele resurse de energie pe care le mai aveam, urcarăm plini de speranţă într-acolo. George fu primul care ajunse la faţa locului, dar gestul lui furios ne indică o totală dezamăgire. Locul era mult prea abrupt ca să putem instala un cort. Ne-am strîns toţi laolaltă, cît de aproape ne-a permis înclinaţia pantei şi am discutat ce să facem. Pe următorii 60 m drumul devenea foarte abrupt şi se termina cu un perete vertical şi mare, acoperit de o calotă de zăpadă. Ca să mergem în sus pe perete era mult prea greu; trebuia deci să-l înconjurăm prin stînga. Nu puteam să văd niciun loc de tabără între noi şi calota de zăpada, şi ne îndoiam că mai aveam destule forţe să ajungem pînă la ea. Dar în niciun caz nu putea fi vorba să ne întoarcem. Trebuia să continuăm urcuşul cu orice preţ.

Îndemnat de o slabă speranţă, l-am întrebat pe Tenzing dacă îşi amintea drumul parcurs cu un an mai înainte. Spre mirarea noastră ne-a spus că, după părerea lui, exista un loc de tabără numai la vreo 15 m deasupra noastră, dar mult spre stînga. El şi  cu Lambert îl remarcaseră ca un loc potrivit pentru aşa ceva, şi credea că mai era în stare să-l găsească. M-am dat laoparte, lăsîndu-l pe Tenzing să treacă înainte şi să ne conducă spre stînga. El porni peste o pantă foarte abrupta de zăpadă care cobora neîntrerupt pe o distanţă de cîteva mii de metri pînă în Circul-de-vest. Zăpada era ca o pulbere adîncă şi afînată şi nu ne oferea nicio posibilitate de ancorare sigură şi din această cauză povîrnişul era cît se poate de primejdios şi înfricoşător. Tenzing înota de-a curmezişul pantei, aplecîndu-şi greutatea corpului înainte pentru a-şi croi drum prin zăpada care-i ajungea pînă la şold, iar noi îl urmam, nu prea entuziasmaţi, dar plini de speranţă. Am ocolit un meterez stîncos şi am mers în susul unei rîpe mici, dar foarte abrupte, de pe care pulberea de zăpadă porni la un moment dat, şuierînd, într-o mică avalanşă. Un strigăt şi braţul întins al lui Tenzing ne arătă că ajunsesem la locul său de tabără. Plini de avînt, ne-am urcat pînă la el pentru ca în clipa următoare să ni se spulbere orice speranţă. Locul era o şa mică de zăpadă, ce-i drept cam plană, unde însă de-abia dacă era loc pentru doi oameni să stea alături, darămite să instalezi şi un cort.

Am cercetat din nou cu privirea faţa uriaşă de deasupra noastră. Deodată George scoase un strigăt şi arătă în sus. Cam la vreo 15 m deasupra noastră, pe pantă, se zărea parcă o platformă ceva mai promiţătoare. Am urcat încet într-acolo, destul de neîncrezători ca să mai putem fi optimişti. Dar pe cînd ne apropiam, curajul îmi reveni. Locul nu era nicidecum plan, dar destul de întins şi suficient de bine adăpostit ca să-l putem folosi într-o oarecare măsură. În orice caz ajunsesem la capătul puterilor noastre şi trebuia să ne mulţumim cu ce găseam. Am privit la ceas: era ora 2,30 după amiază; deci destul de tîrziu. Ştiam că şi ceilalţi aveau de făcut un drum lung pînă la Şaua-de-Sud. „E bun!", le strigai eu iar ceilalţi mă aprobară cu bucurie. Cam pînă aici spuse Tenzing că ajunsese cu un an mai înainte împreună cu Lambert. Am oprit oxigenul, ne-am dat jos sacii din spate şi am început să scoatem din ei echipamentul pentru tabără. Folosisem deja mai mult oxigen decît planuisem la început, şi din această cauză grupul care urma să coboare hotărî să oprească de acolo o nimica toată. Dar oricine putea să-şi dea seama că toţi trei erau atît de obosiţi, încît fără oxigen îşi puteau pierde chiar viaţa pe pantele de jos. Gregory mai avea ceva oxigen în butelia sa, dar Ang Nyima şi George nu mai aveau aproape deloc. Scotocii printre provizii şi descoperii două butelii pe jumătate pline şi, cu toate protestele lui George, i le-am dat cu sila. În clipa cînd erau gata de plecare, Ang Nyima ceru să-i acordăm o favoare şi anume să-i permitem să rămînă peste noapte cu noi ca să ne ajute a doua zi la coborîre. Dovada aceasta de credinţă şi de dăruire din partea unui om care, coborînd de acolo avea să întîmpine cu siguranţă greutăţi mari, dacă nu chiar fatale, mc înduioş şi  profund şi mi se păru că întruchipează tot ce au şerpaşii mai nobil în ei. Simţind un nod în gît, l-am bătut uşor pe umăr drept mulţumire şi am dat negativ din cap. După o caldă strîngere de mînă cu fiecare dintre ei, Gregory, sleit de puteri, porni în frunte. George, deşi obosit, era totuşi atent. El încheia grupul. Tenzing şi cu mine îi urmăream cu privirea şi, văzîndu-i cum coborau încet şi greoi panta, lăsîndu-ne pe noi în urmă pe o platformă mică şi părăsită, mă cuprinse deodată un simţămînt de mare singurătate.

Drumul lor de înapoiere a fost un adevărat maraton de rezistenţă şi de efort. Creasta pe care coborau era abruptă şi primejdioasă şi de-abia mai găseau puterea să se lupte cu ea. După multă vreme ajunseră în sfîrşit la culoar, unde aproape tot şirul de trepte fusese distrus de zăpada mînată cu furie de viscol. Gregory şi Ang Nyima folosiseră aproape tot oxigenul pînă acolo şi erau într-o stare de slăbiciune îngrozitoare. George, care mai avea puţin oxigen, cobora primul ca să taie un nou şir de trepte, însă după ce a cioplit trepte pe vreo 30 m, i se termină şi lui oxigenul. Din fericire îi mai rămăsese destulă putere să isprăvească şirul de trepte care trebuia făcut, după care întregul grup se tîrî anevoie pînă la corturile de pe Şaua-de-Sud. Neobositul George, cu un avînt neînchipuit, se desprinse din coardă şi porni grăbit înainte ca să-şi ia aparatul şi să-i filmeze pe ceilalţi doi venind în tabără complet epuizaţi.

Am urmărit cu privirea echipa de sprijin pînă ce a dispărut în jos pe creastă şi apoi am cercetat locul de tabără ceva mai amănunţit. Platforma nu era prea grozavă. Deasupra se afla un perete stîncos, negru şi crăpat, dar cel puţin fără bolovani desprinşi care ar fi putut să cadă peste noi. De la baza peretelui stîncos pornea o pantă mică de zăpadă, pe care se afla o porţiune puţin înclinată, pe o lungime de vreo 2—3 m şi care ducea pînă la creasta abruptei şi primejdioasei feţe de sud a Everestului. Porţiunea cea mică avea să fie locul taberei noastre. Nu era cîtuşi de puţin plană şi ne cerea multă caznă ca să putem aşeza cortul. Ne-am mutat cu grijă toate lucrurile într-o parte şi am început să curăţim cu pioleţii zăpada de la suprafaţă pe o porţiune destul de mare, La o adîncime de 25 cm dădurăm de stîncă şi, după o muncă încordată timp de o jumătate de oră, curăţisem o suprafaţă lungă de 2,40 m şi lată de 1,80 m. Dedesubt, urma un strat format din pietre mari şi pietriş, prinse puternic laolaltă de gheaţa cu care am luptat din greu. Am cioplit panta cu pioleţii, am scos afară pietrele mari şi am curăţat după aceea pietrişul de pe stîncă. Dar munca mergea încet. Nu foloseam de loc oxigen, şi totuşi puteam lucra încordaţi 10 minute şi chiar mai mult, după care trebuia să ne oprim şi să ne odihnim puţin. Cu sfărîmăturile scoase de pe pantă, am încercat să construim o platformă pe partea înclinată a acesteia. Platforma se fărîma însă mereu şi pornea la vale uruind peste pereţii stîncilor perpendiculare de dedesubt. Vîntul şi zăpada se năpusteau din cînd în cînd peste noi. Cu toate astea munceam înainte cu încăpăţînare ştiind că singura noastră şansă de supravieţuire, pe vremea aspră care ne aştepta în timpul nopţii, era protecţia pe care ne-o oferea cortul.

Pînă la ora 5, reuşiserăm să construim două mici platforme alăturate, fiecare de aproximativ doi metri lungime şi un metru lăţime. Cea de sus era mai înaltă cu vreo 15 cm decît a doua. Ne-am dat însă seama că era imposibil să le nivelăm şi hotărîrăm să ne servim de ele aşa cum erau. Desfăcurăm cortul (era cît pe aci să-i pierdem beţele peste margine) şi începurăm în sfîrşit instalarea lui. Am împreunat cele patru beţe flexibile şi le-am fixat la locurile lor, la cele două capete ale cortului, în formă de triunghi ascuţit, ca un A ţeapăn. Şi pe cînd le priveam cum lunecau uşor la locurile lor, ne gîndeam la uşurinţa cu care pot fi ridicate corturile Meade. Am întins apoi cortul peste cele două platforme şi am început ancorarea lui, lucru destul de greu, deoarece nu aveam în apropiere stînci mari de care să putem lega cablurile de ancorare. Am încercat atunci să înfig în panta îngheţată ţăruşi de cort din aluminiu, dar aceştia se îndoiau imediat şi nu voiau de loc să pătrundă în piatră. Pe de altă parte, pulberea de zăpadă de pe panta din jurul cortului era mult prea afînată ca să putem înţepeni în ea ţăruşii. Căutînd cu disperare în jur, ochii mi se opriră pe grămada de butelii de oxigen. Am dus cîteva din ele la vreo 2 m de capătul cortului, pe o porţiune de pantă mai abruptă, acoperită cu un strat adînc de pulbere de zăpada şi am încercat să le fixez bine acolo, îndesîndu-le cu picioarele în zăpadă. După multă trudă părea că reuşisem să le fixez. Am legat apoi cablul principal în jurul lor şi am înălţat capătul cortului. Privindu-l, constatai că nu stătea prea rău.

M-am urcat apoi la capătul la care lucra Tenzing. El rezolvase problema într-alt fel. Din peretele de deasupra ieşeau în afară cîteva prize mici ca nişte degete netede — de care, fără îndoială, nu se putea lega ancora unui cort. Dar în jurul acestor degete, Tenzing înfăşurase strîns coarda sperînd că în felul acesta va putea să ancoreze cortul. Văzîndu-mi privirea neîncrezătoare, îmi dădu să trag de coardă, şi cu toate că o smucii cu putere, ea nu cedă. Nu prea aveam mare încredere că va rezista dacă va fi zgîlţîită ore întregi de vînt, dar noi consideram că trebuia să reziste. Cam în acelaşi fel şi folosind mijloacele limitate pe care le aveam la îndemînă, am legat şi restul coardelor de ancorare, aşa că pînă la urmă cortul nostru înfrunta destul de bine rafalele înfricoşătoare ale vîntului care începuse să bată. Ne-am dus toate lucrurile înăuntru şi apoi Tenzing se vîrî în cort să aprindă arzătorul şi să pregătească ceva de mîncare şi de băut.

Era aproape ora 6 după amiază. Imprejurul nostru se deschideau privelişti minunate. Uriaşii Makalu şi Lhotse erau scăldaţi într-o lumină domoală, roşiatică, şi păreau atît de aproape de parcă puteai să-i atingi cu mîna. Văile erau ascunse după un strat de nori albicioşi, iar ici şi colo ţîşnea drept în sus cîte un colţ de gheaţă strălucind puternic în razele soarelui care apunea. Departe noi se afla Circul-de-Vest, cuprins acum de întunericul nopţii. Pe Şaua-de-Sud de-abia mai puteam distinge grupul mic de corturi care se zbăteau cu furie în bătaia necontenită a vîntului. Priveliştea mă îndemnă să fac o serie de fotografii. Grozav voiam să fotografiez cortul nostru, dar m-am chinuit o mulţime de timp să-mi găsesc un loc, pe faţa abruptă pe care mă găseam, de unde să-l pot cuprinde în întregime în cîmpul aparatului fotografic. În cele din urmă am renunţat cu multă amărăciune. Un pîrlit uşor dinăuntrul cortului mă anunţă că Tenzing reuşise să aprindă primusul. Faptul era îmbucurător, deoarece lucrul cel mai important pentru noi era să consumăm cît mai multe lichide. Am controlat şi cantitatea de oxigen pe care o mai aveam. Planul nostru de asalt prevăzuse ca Tenzing şi cu mine să pornim din tabăra a VIII-a cu cîte două butelii pline de fiecare, consumînd cam patru litri pe minut. Socoteam că această raţie reprezenta un minimum, dacă ţineam cu tot dinadinsul să ajungem pe vîrf. Am cercetat buteliile şi mi-a pierit tot curajul. Le-am controlat din nou, dar nu mă înşelasem. Ne mai rămîneau doar două butelii pline şi alte două numai pe trei sferturi. Ştiam că folosisem şi o parte din oxigenul rezervat asaltului, dar nu-mi dădusem seama cît. Îngrozit, făcui în minte un calcul simplu: la patru litri pe minut nu aveam oxigen decît doar pentru cinci ore şi jumătate de mers. Nu putea fi în niciun caz suficient. M-am decis să reglez atunci aparatele pentru raţia de trei litri şi am fixat de aparat buteliile necesare, făcînd legăturile cu tuburile. Am verificat funcţionarea aparatelor şi le-am aşezat cu grijă între cort şi peretele de stîncă din spatele lui.

Intenţionasem să folosesc în timpul somnului butelia mare de oxigen pe care o transportase Greg. Dar cînd am căutat robinetul special pe care îl adusesem pentru ea, nu l-am putut găsi nicăieri. După ce l-am mai căutat încă o dată cu multă atenţie am ajuns la concluzia că cel care îl adusese, plecase, desigur înapoi cu el. Deci butelia nu ne mai folosea la nimic. Am examinat celelalte butelii, pline numai în parte. Mai erau trei, dar nu mai conţineau oxigen decît pentru un somn de vreo patru ore cu o raţie de un litru pe minut. Mă gîndii atunci să-l fac să dureze mai mult, folosindu-1 numai între orele 9 şi 11 noaptea şi între orele l şi 3 dimineaţa. Prinsesem puţin curaj amintindu-mi că Bourdillon şi Evans, cînd efectuaseră primul asalt, abandonaseră două butelii sus pe creastă, la vreo 90 m deasupra noastră, care mai conţineau oxigen. Dacă le puteam găsi şi dacă mai aveau ceva oxigen, ar fi însemnat un surplus preţios care se adăuga la rezervele noastre limitate. Gerul se lăsa din ce în ce mai aspru, aşa că m-am vîrît în cort, privind doar în treacăt priveliştea din jur.

Deşi nu avea podeaua plană, cortul arăta destul de bine, părînd chiar spaţios. Tenzing şedea la capătul din fund pe platforma superioară, cu picioarele de o parte şi de alta a primusului pe care îl aşezase pe platforma inferioară. Un nor subţire de aburi ieşea din oala de gătit. Imi zîmbi şi mă întrebă ce aş vrea să beau. Aşezîndu-mă jos, mă simţii învăluit de aroma îmbietoare a unei supe de găină cu tăiţei, şi nu după mult timp sorbeam amîndoi din ea, cu mare poftă. Ne era cu adevărat foame, fapt surprinzător, poate, la altitudinea la care ne găseam.

Am scos pe rînd toate bunătăţile. Am mîncat sardele cu biscuiţi, curmale proaspete şi, cană după cană, limonada fierbinte cu foarte mult zahăr. Ca desert am scos la urmă şi cutia de dulceaţă de caise pe care Tenzing o desfăcu cu cuţitul de conserve. O întoarse cu fundul în sus dar în loc să curgă fructe gustoase şi o zeamă delicioasă, ceea ce căzu din cutie fu numai un bloc tare de gheaţă. Pusă pe primus într-o cratiţă, se dezgheţă repede şi am mîncat-o apoi pe îndelete, savurîndu-i parfumul. Dar alimentul nostru de baza rămase tot limonada fierbinte, îndulcită cu enorme cantităţi de zahăr. Ambii eram conştienţi de pericolul mare al deshidratării şi hotărîrăm să ne saturăm corpurile cu o mare cantitate de apă. De aceea am fost foarte mulţumit de modul cum funcţiona micul nostru primus. Nu degeaba avusesem atîta grijă să-l verific jos, în Circul-de-vest; acum, la peste 8 500 m, pîrîia plăcut scoţînd o flacără albastră şi fierbinte. După o masă îndestulată cu tot ce am dorit şi după ce am băut atît cît puteau să primească corpurile noastre, hotărîrăm să ne pregătim pentru noapte.

Am aruncat o ultimă privire asupra munţilor din jur şi apoi am tîrît în cort oxigenul necesar în timpul nopţii. Cerul era perfect limpede, iar stelele aruncau de sus o lumină rece şi fixă. Numai jos, în văile adînci, am putut distinge cîţiva nori. Perspectivele pentru ziua următoare se anunţau excelente. Singurul semn îngrijorător din acel moment erau doar rafalele puternice de vînt care zgîlţîiau din cînd în cînd cortul, făcîndu-l să pîrîie din încheieturi. La drept vorbind nu prea aveam mare încredere într-o rezistenţă de lungă durată a cablurilor noastre nesigure de ancorare. Tenzing îşi umflă salteaua pneumatică pe care o aşeză pe platforma de jos, îşi întinse sacul de dormit deasupra ei şi se vîrî înăuntru cu ghete cu tot. Cu chiu cu vai izbuti să-şi strîngă sacul în jurul gîtului şi să-şi găsească locul ca să poată adormi. Părea cu totul nepăsător cu privire la faptul că marginea cortului său se găsea deasupra uriaşei feţe sudice a muntelui Everest.

Îndată ce nu mi-a mai stat în cale, în strîmtul nostru loc de popas, mi-am început şi eu pregătirile. Mi-am umflat salteaua pneumatică şi am împins-o în spaţiul îngust de pe platforma superioară. M-am întrebat apoi ce să fac cu bocancii. Nu mă hotăram dacă să mă vîr în sac cu bocancii, ceea ce însemna o noapte neplăcută dar în schimb a doua zi de dimineaţă aş fi găsit bocanci calzi, sau să am o noapte plăcută şi, invers, dimineaţa bocancii îngheţaţi. Mă simţeam slăbit, aşa că mă hotărîi pentru o noapte confortabilă. Mi-am pus nişte ciorapi calzi căptuşiţi cu puf şi m-am înghesuit în sac. Nu aveam destul spaţiu să mă întind complet pe platforma de sus şi m-am ghemuit pe salteaua pneumatică cu capul lîngă peretele cortului şi cu picioarele întinse spre colţul de pe platforma inferioară, trecînd în felul acesta peste picioarele lui Tenzing. Nu aveam o poziţie prea confortabilă, dar eram mulţumit că aveam cît de cît un cort deasupra capului. Am legat o butelie cu măştile noastre de dormit şi am dat drumul oxigenului. Am verificat cu un chibrit aprins dacă funcţiona bine, apoi i-am întins una din măşti lui Tenzing, care şi-o puse pe faţă. Mi-am pus şi eu masca şi m-am vîrît şi mai adînc în sac. Tenzing a stins după aceea primusul şi în cort se făcu deodată întuneric.

Cum stăteam culcat, respirînd încet şi adînc raţia redusă de oxigen, gîndul îmi fugi automat la ziua următoare. Erau atît de multe întrebări la care trebuia să răspund! Vom fi în stare să urcăm, doar cu 3 litri de oxigen pe minut? Vom avea noi destulă rezistenţă? Vremea avea să fie frumoasă? Şi chiar dacă aveam să ajungem pe Vîrful-de-Sud, vom putea fi în stare să ne facem drum de-a lungul crestei către vîrf — acea creastă pe care Evans şi Bourdillon o descrisese în culori atît de negre? Nu puteam răspunde însă la niciuna din aceste întrebări. Afară era o linişte perfectă iar noi, culcaţi în întunericul dinăuntrul cortului, încălziţi şi sătui după o masă abundentă şi gustoasă, începuserăm să uităm că ne aflam pe o platformă îngustă, sus, mult mai sus decît atinsese vreodată picior de om.

Deodată se auzi un huruit şuierător coborînd de pe creastă. M-am rezemat repede cu umerii de peretele superior al cortului şi mi-am înţepenit puternic picioarele pe platforma de jos. În clipa următoare o rafală de vînt ne izbi ca un berbec furios şi tot cortul se cutremură şi se clătină cum nu se poate mai neplăcut. În clipa cînd rafala atinse culmea furiei, Tenzing se ridică în sus speriat. Spre uşurarea noastră, ea încetă repede cu desăvîrşire. Nu pot spune că ne-a plăcut cîtuşi de puţin senzaţia pe care ne-a dat-o! Zece minute mai tîrziu a trebuit să-mi încordez din nou muşchii, deoarece o altă rafală îşi semnala apropierea duduind ca un tren pe deasupra noastră. Cortul se clătină şi se zbătu încă odată, şi apoi rafalele continuară să ne scuture cu regularitate. După o vreme, văzînd că rezistam destul de bine rafalelor, îngrijorarea noastră se risipi şi sub efectul binefăcător al oxigenului, am aţipit.

M-am trezit brusc, cu mintea clară, dar tremurînd de frig. Mi-am dat numaidecît seama că butelia noastră de oxigen se terminase. Era o linişte desăvîrşită, întreruptă doar de Tenzing care se întorcea agitat cînd pe o parte, cînd pe alta în sacul lui de dormit, „Îi e frig şi lui", gîndii eu. Am privit cadranul ceasului — arăta ora unsprezece. Vîntul părea să se fi potolit, ceea ce mă linişti întrucîtva. Mi-ar fi fost mult mai cald dacă aş fi avut şi cealaltă jumătate a sacului meu dublu de dormit, dar o lăsasem jos ca să mai reduc din greutate. Il întrebai pe Tenzing dacă îi era frig şi-mi răspunse afirmativ. Cum următoarele două ore trebuia să le petrecem fără oxigen, nu avea sens să ne lăsăm prada deprimării. Ştiam că aveam o rezervă serioasă de petrol şi-i propusei lui Tenzing să aprindem primusul, încercînd să ne încălzim cu o băutură fierbinte. Fu şi el de aceeaşi părere, şi nu după mult timp maşinuţa noastră credincioasă începu să topească încet gheaţa. Imi era chiar foame şi scotocind prin sac găsii cîţiva biscuiţi pe care i-am mîncat cu un strat gros de miere solidă, zaharisită. Imi plăcea zahărul sub orice formă, dar nu exagerat de dulce. Am început apoi să bem din nou căni mari de „limonada". În acest fel, cele două ceasuri au trecut surprinzător de repede. Curînd se făcu şi ora l noaptea; venise vremea pentru cea de-a doua doză de oxigen. În timp ce Tenzing punea de o parte primusul, eu conectam la măşti o altă butelie şi ne lungirăm din nou. Eram cam ţeapăn, deoarece stătusem ghemuit, rezemat de foaia cortului şi sprijinit într-un cot, dar oxigenul mă făcu să uit aproape complet şi poziţia incomodă şi frigul, aşa că am aţipit din nou.

Pe la orele 3 dimineaţa, cînd se termină iarăşi oxigenul, afară era o linişte desăvîrşită. Am rămas culcat mult timp, fiindcă-mi era îngrozitor de frig. La ora 4 hotărîi să mă mişc. Mi-am scos cu greu braţele şi umerii din sacul de dormit şi am desfăcut uşa cortului. Era aşa de îngheţată că părea o scîndură, dar, în cele din urmă, şireturile se desfăcura şi putui da la o parte foaia de cort. Priveam afară peisajul aspru şi rece, dar de o frumuseţe de neînchipuit. Lumina dimineţii începea să coloreze cerul şi contura clar piscurile de gheaţă, care se întindeau de-a lungul orizontului. Dedesubt, văile erau încă întunecate şi cufundate în somn. Tenzing privea peste umărul meu şi deodată întinse mîna arătîndu-mi ceva, jos departe, mormăind „Tyangboche". Departe în valea cea mare şi largă a Imjiei, se zărea slab conturată mănăstirea aşezată sus, cam la vreo 5 200 m în cadrul ei pitoresc, pe vîrful unui pinten mare.

M-am uitat le termometrul prins de foaia cortului. Arăta 27 de grade Celsius sub zero. La drept vorbind nu era prea frig pentru această altitudine. Tenzing îşi găsise din nou de lucru cu primusul, iar eu trăsei singur cele două aparate de oxigen în cort. Metalul gol era înfiorător de rece şi totuşi am curăţat zăpada şi gheaţa de pe aparate, am controlat legăturile cadranelor şi am verificat dacă oxigenul se scurgea uşor. Funcţionau bine. Am mîncat din nou, plini de voie bună, şi am băut lichid cît am putut de mult, fiindcă respiraţia greoaie şi accelerată de la marile altitudini elimină totdeauna o cantitate enormă de apă sub formă de aburi. Dacă apa nu este repusă la loc, pînă la urmă pricinuieşte o sfîrşeală cumplită şi o epuizare totală. Or eram hotărîţi să prevenim aşa ceva.

Mi-am cercetat bocancii. După cum prevăzusem, îngheţaseră tun şi nu-i mai puteam încălţa. Trebuia să iau neapărat măsuri pentru a-i dezgheţa. Aşezai deci primusul între genunchi şi începui să-mi prăjesc bocancii la căldura lui dogoritoare. Refuzînd să mă las învins de mirosul de piele şi de cauciuc încins, am continuat acest procedeu energic după care, chiar dacă mă alegeam cu o pereche de bocanci oarecum pîrliţi, aveau să fie în schimb destul de moi ca să-i pot încălţa uşor. Odată terminată această operaţie, mi-am uns faţa cu cremă împotriva vîntului şi soarelui şi apoi am început să ne îmbrăcăm. Am pus pe noi toate lucrurile pe care le aveam: o flanelă de bumbac, o cămaşă de lînă, un pulover de lînă Shetland, lenjerie de lînă, pantaloni şi jachete groase de puf şi peste toate, pantaloni şi jachete pentru vînt impermeabile, cu glugă. Pe mîini aveam trei perechi de mănuşi; prima de mătase, a doua de lînă şi a treia impermeabilă la vînt. Ca să ne apărăm ochii, purtam ochelari de zăpadă. 

Mi-am controlat aparatul de fotografiat pentru ultima oară. Încă cu o seară înainte pusesem în el un film color nou, şi acum îl aranjasem la timpul şi deschiderea normală — timpul 1/100 şi diafragma 11. L-am vîrît cu grijă într-un buzunar şi mi-am închis haina de vînt cu fermoarul. Eram amîndoi gata de plecare!

Cap9