Inalta aventura(12)

Sfîrşitul aventurii

Era ora 11,30. Eram cuprinşi de un simţămînt nebănuit de uşurare — lunga noastră încercare se terminase, iar vîrful fusese atins mai înainte ca rezervele de oxigen să scadă la un nivel primejdios — uşurare că în sfîrşit muntele fusese bun cu noi, şi că în locul unei cornişe înfricoşătoare, inaccesibile, ne oferea un con rotund şi odihnitor. Şi sentimentul de uşurare se îmbina cu un vag simţămînt de uimire că eu am putut fi cel norocos care să înfăptuiască dorinţa atîtor alpinişti curajoşi şi hotărîţi. La început mi-am revenit cu greu la realitate - ajunsesem cu adevărat pe vîrf? 

   Eram prea obosit şi prea conştient de lungul drum care ne aştepta la coborîre, înapoi la loc sigur, ca să mă pot bucura cu adevărat de victorie. Dar pe măsură ce izbînda mi se contura tot mai clar în minte, căldura domoală a bucuriei îmi năpădea toată fiinţa — o bucurie mai puţin zgomotoasă, dar mai puternică decît oricare alta pe care o simţisem vreodată mai înainte, pe un vîrf de munte. Privirea mi s-a întors spre Tenzing. Sub masca lui de oxigen încadrată de ţurţurii care-i atîrnau de barbă şi mustăţi, strălucea zîmbetul lui, radiind de fericire. I-am întins mîna şi ne-am felicitat în tăcere, dar pentru Tenzing şi pentru clipele trăite, strîngerea mîinii însemna prea puţin. Cuprins de elan m-a prins cu toată căldura în braţe şi ne-am bătut pe umeri reciproc, în semn de felicitare.

   Nu aveam însă timp de pierdut! Mai întîi trebuia să fac cîteva fotografii şi apoi să coborîm în grabă. Am oprit oxigenul şi am lăsat jos aparatul. În aceeaşi clipă mi-au venit în minte urmările nefaste ale acestui gest de care fusesem avertizat, dar care, în clipa de faţă, nu-mi dădeau niciun motiv de temere. Am scos aparatul de fotografiat din buzunarul hainei de vînt şi cu un gest stîngaci din cauza mănuşilor groase de pe mîini, l-am deschis.

Am ataşat parasolarul şi filtrul de ultraviolete şi apoi am coborît puţin pe creastă ca să pot cuprinde tot vîrful în cîmpul aparatului. Tenzing aştepta cu multă răbdare şi cînd l-am anunţat că eram gata, a desfăcut steagurile înfăşurate în jurul pioletului şi, stînd chiar pe vîrf, le-a ridicat deasupra capului. Imbrăcat în voluminosul lui echipament şi cu steagurile fîlfîind furios în bătaia vîntului, tabloul pe care-l oferea era într-adevăr impresionant. Eram sigur că fotografia avea să fie foarte reuşită dacă, bineînţeles ieşea. Nu m-am obosit să-l rog pe Tenzing să-mi facă şi mie o fotografie; pe cît ştiam, nu luase fotografii în viaţa lui, iar vîrful Everestului nu prea era locul să-l învăţ această artă.

Am suit din nou pe vîrf şi am început să iau fotografii documentare în toate direcţiile. Vremea era încă extraordinar de frumoasă. Sus de tot, deasupra noastră, pluteau lungi fîşii de nori cirus prevestitori de vînt, iar dedesubt, cumulus pufoşi ascundeau vederii noastre fundul văilor. Dar în orice parte priveam, vedeam sub noi piscuri de gheaţă şi defileuri întunecate, ca o hartă în relief. Cea mai spectaculoasă privelişte era probabil cea dinspre răsărit, unde uriaşii Makalu şi Kanchenjunga dominau orizontul, înmărmurindu-ne cu aspectul gigantic pe care-l dădeau munţilor Himalaya. Makalu mai cu seamă, cu crestele lui stîncoase care se înălţau drept în sus, oferea o privelişte deosebit de impresionantă numai la cîteva mile de noi. De la înălţimea de pe care priveam, puteam vedea toate pantele de nord ale acestui masiv, pe care am descoperit imediat un traseu spre vîrf. Copleşit încă de emoţie, am mai fotografiat masivul încă odată, pentru a-1 putea cerceta în voie, după înapoiere, printre semenii mei. Spre nord, decorul oferea un contrast desăvîrşit: podişul Tibetului, arid şi înalt, întins pe sute de mile.şi învăluit de nori albi de lînă într-un peisaj de o frumuseţe gingaşă, iar spre vest, pe o întindere tot atît de cuprinzătoare, îngrămădirea sălbatică de piscuri, gheţari şi văi a Himalayei.

Şi în faţă, părea că se deschide chiar la picioarele noastre o altă privelişte, tot atît de impresionantă: celebra Şa-de-Nord şi gheţarul Rongbuk-de-Est, unde cu mulţi ani înainte fuseseră săvîrşite de expediţiile britanice pe Everest atîtea fapte eroice de curaj şi rezistenţă. Vedeam foarte bine o parte din creasta pe care fuseseră instalate taberele lor de mare înălţime, dar ultimii 300 m care se ridicau ca o barieră formidabilă, se ascundeau complet vederii noastre, deoarece pantele ei stîncoase coborau înspăimîntător de abrupt de pe piramida de zăpadă a vîrfului. Şi pe dată îmi veniră în minte acei oameni minunaţi care depăşiseră 8 500 m fără echipament modern şi fără aparatele de oxigen atît de necesare. Fără să vreau, gîndul meu fugi cu treizeci de ani în urmă la Mallory şi Irvine care îşi pierduseră viaţa pe Everest. Privii primprejur cu slaba speranţă de a găsi o urmă cît de mică pe care ar fi lăsat-o dacă ar fi atins vîrful, dar n-am găsit nimic şi în clipa aceea îmi pierise orice entuziasm parcă. Dar clipele treceau repede, iar noi nu apucasem să ne odihnim cît de puţin. Ne-am făcut două scaune destul de comode în zăpadă şi ne-am odihnit mîncînd cu poftă cîte o prăjitură cu mentă. Aparatul de fotografiat îmi atîrna încă deschis pe piept şi vrînd să-l închid şi să-l pun în buzunar constatai ca degetele îmi erau aproape înţepenite. Am închis aparatul şi cutia lui de piele cu mişcări încete şi nesigure pentru ca deodată să-rni fulgere prin minte că tulburarea venea din lipsa de oxigen; trecuseră aproape 10 minute de cînd îmi scosesem aparatul. Am controlat la iuţeală cadranele buteliilor care arătau o presiune de 662 kg, deci aproximativ 350 litri de oxigen; mai aveam asigurată o rezistenţă de aproape două ore cu 3 litri pe minut. Nu era mult, dar trebuia să ne ajungă. Mi-am pus în grabă masca, dînd drumul oxigenului şi pe loc m-am simţit mai bine. Tenzing desprinsese steagurile de pe piolet şi neavînd de ce le lega, le vîrî în zăpadă. Desigur că vîntul nu avea să le lase acolo prea multă vreme. Ne-am ridicat apoi în picioare cu destulă greutate. Deşi foarte obosiţi, ne simţeam cuprinşi de un fel de linişte şi de siguranţă neîncercate pînă acum; încordarea şi neliniştea provocate de teama de a nu atinge vîrful dispărură ca prin farmec. Dar cantitatea redusă de oxigen pe care o mai aveam nu ne mai lăsa niciun răgaz. Trebuia să ne reîntoarcem pe Vîrful-de-Sud cît mai iute posibil.

Mi-am luat pioletul, m-am asigurat că şi Tenzing era gata şi m-am uitat la ceas; era 11,45. Stătusem pe vîrf doar cincisprezece minute. Am început să cobor cu destulă uşurinţă treptele săpate pe creastă, şi după 12 m mi-am amintit că mai aveam ceva de făcut, un lucru care, pentru moment, părea o prostie, dar care avea să stîrnească interes acolo jos; m-am aplecat şi, luînd un pumn de pietricele, le-am vîrît în buzunar. Şi fiindcă nu mai aveam timp de pierdut, am pornit de-a lungul crestei. Din fericire, toate treptele pe care le tăiasem erau intacte şi am coborît pe ele cu ajutorul colţarilor, repede şi cu toată siguranţa. Trebuia să ne grăbim şi, în ciuda oboselii, am forţat pasul. Partea de sus a treptei de stîncă care fusese atît de greu de urcat a fost parcursă într-un timp surprinzător de scurt. De acolo de sus puteam vedea cît de şubred era prinsă cornişa de stîncă, dar cu încrederea pe care ţi-o inspiră un loc cunoscut, m-am lăsat în despicătură, răsucindu-mă între peretele de stîncă şi cel de gheaţă, pînă jos. Tenzing mă urma îndeaproape. Continuarăm coborîrea pe creastă, care acum era mult mai abruptă şi mai primejdioasă şi, din această cauză, mergeam asigurîndu-ne alternativ şi conducînd cu rîndul. Inaintam neînchipuit de repede, dar cu multă grijă. Ne-am croit apoi drum, cu aceeaşi grijă, peste platforma de stîncă şi am continuat apoi mai departe spre treptele care traversau ultimele pante abrupte. De aici zăream departe sub noi, în Circul-de-Vest, o pată întunecată pe zăpada imaculată, tabăra a IV-a, şi-mi închipuiam explozia de bucurie pe care avea să o producă vestea purtată de noi. Şi, încîntat de acest gînd, am pornit mai departe pînă la mica şa de la baza Vîrfului-de-Sud, urcînd apoi treptele sigure pe care le cioplisem pe coasta lui de gheaţă cu aproape patru ore mai înainte. M-am aşezat lîngă buteliile de oxigen pe care le lăsasem acolo şi Tenzing veni lîngă mine. Coborîrea din vîrf pînă aici durase doar o oră.

Am controlat încă odată buteliile: mai aveam oxigen doar pentru o oră, dar cantitatea rămasă avea să ne ajungă pînă la rezerva de pe creastă. Tenzing îmi oferi din termosul lui o băutură delicioasă făcută din apă, zahăr, cristale de lămîie şi marmeladă de zmeură, din care dădui pe gît o duşcă bună. Lăsasem cu mult în urmă creasta de pe care venisem şi totuşi puteam distinge, desenate pe zăpadă, treptele coborîte. Mi-am scos din nou aparatul şi, în ciuda frigului, le-am fotografiat. Eram foarte bucuros că aparatul era în perfectă stare şi că puteam fotografia cu el vîrful. Ştiam că acolo jos fotografiile luate de mine sunt aşteptate cu interes. Popasul nostru fu foarte scurt — doar cîteva minute — şi iată-ne din nou gata să pornim în jos.

Ajunsesem la porţiunea care mi se păruse grea şi primejdioasă şi la urcare şi care mă obsedase tot timpul. Mă temeam ca acum la coborîre, obosiţi şi mai puţin atenţi, să nu alunecăm sau să declanşăm avalanşe cu urmări dezastruoase. M-am gîndit deci să presez zăpada înşelătoare în trepte sigure şi stabile, convins fiind că vieţile noastre depindeau de rezistenţa lor; şi probabil că aşa era.

Tenzing arăta puternic şi dîrz ca întotdeauna; simţeam că mă pot bizui pe el ca într-o ancoră puternică. Am început deci să cobor cu grijă primele pante abrupte de zăpadă îngheţată. Vîntul era acum cu mult mai aprig, iar rafalele puternice ne făceau aproape să ne pierdem echilibrul. Am ajuns la prima serie de trepte care coborau pe creasta abruptă, de la capătul de sus al pantei celei mari. Sprijinindu-mă în pantă cu pioletul, am coborît cu mare grijă, treaptă cu treaptă. Deodată mă trezii că bolborosesc ceva. Ajunsesem la treptele tăiate de Tenzing care, mult prea distanţate, nu mai prezentau siguranţă ca la urcuş. Şi ca să nu-mi pun viaţa în primejdie hotărîi, fără pic de plăcere să sap altele. Ca să tai trepte în josul unei pante abrupte, încărcat cu bagaje care te încurcă în mişcări şi, mai cu seamă, pe un vînt cu rafale, e un lucru destul de greu şi obositor. m răsuflat uşurat cînd ajunserăm din nou la treptele tăiate de mine, pe care am coborît foarte repede. De aici, creasta se schimba într-o pantă mare pe care trebuia să străbatem 100 de metri de zăpadă abruptă şi primejdioasă. Ca să ajungem la pantă trebuia să traversăm nişte stînci abrupte. Tenzing mă asigură cu multă grijă, şi începurăm traversarea lor, făcînd uz de fiecare priză, oricît de slabă, pe care o puteam găsi. Mi-am croit drum centimetru cu centimetru, perfect conştient de golurile uriaşe care se deschideau sub mine şi de oboseala de care eram cuprins. Am trecut de pe stînci pe panta de zăpadă, făcînd acest traverseu plin de riscuri şi apoi, cu un pas mare, m-am lăsat cu destulă neplăcere în jos, ca să fiu prins în zăpada de pe pantă. Priveam sub mine şi-mi veneau în minte temerile pe care le avusesem la prima trecere. Panta se lăsa în jos înspăimîntător de abruptă, iar urmele noastre adînci rămase de la urcuş arătau extrem de îndrăzneţe. La peste 3000 m sub noi se afla gheţarul Kangshung, presărat cu avalanşe, care aştepta parcă rece şi indiferent, să primească o nouă cornişă prăbuşită sau vreun căţărător neatent. Mi-am alungat din minte aceste gînduri negre şi, ca să-l pot asigura temeinic pe Tenzing la trecerea peste înălţimea stîncoasă, am construit din zăpadă presată o mică platformă. Poziţia în care mă aflam era departe de a fi perfectă, dar mi-am petrecut coarda peste umăr şi i-am făcut semn lui Tenzing să treacă. El se mişca încet pe traverseu şi-şi croia cu greutate drumul către mine, şi atunci îmi dădui seama, înspăimîntat, cît de obosit era — cît de obosiţi eram amîndoi! Trecu o veşnicie pînă să ajungă la mine.

Simţind un gol în stomac de frică, am pornit în jos pe pantă, întărind cu bocancii în trepte zăpada afînată care avea să mă susţină. De fiecare dată cînd îmi schimbam greutatea corpului pe o altă treaptă mă treceau fiori de groază, aşteptînd să văd dacă mă vă ţine. Mergeam foarte încet, căci nu ne puteam permite să ne grăbim. Privii înapoi spre Tenzing. Aspru şi tăcut cobora treptele cu mare grijă. Se vedea că era obosit, dar avea încă putere şi era sigur de el. Continuam să întăresc treptele şi să mă las în jos pe ele. Pierdurăm noţiunea timpului, iar panta cea mare deveni pentru noi un coşmar fără de sfîrşit. Şi dintr-o dată, fără să-mi dau seama m-am trezit aproape de baza ei. Cu un oftat de uşurare am pornit să traversez cu grijă spre dreapta, înotînd cu forţe reînnoite prin zăpada adîncă. Păşeam din nou pe creastă şi puteam să-mi înfig pioletul, adînc, în zăpada întărită. Am filat apoi coarda, în timp ce Tenzing se apropia de mine. Ne-am privit lung însă nu ne-am vorbit; dar feţele noastre tăcute exprimau clar sentimentul de uşurare fără margini pe care-l încercam.

Pornii aproape nepăsător acum, în jos pe creastă. După porţiunea pe care o coborîsem totul părea atît de uşor... Dar o rafală puternică de vînt mă readuse brusc la realitate şi-mi încordai atenţia. Ştiam că oxigenul era pe sfîrşite şi că trebuia să ajungem, înainte de a se termina, la rezervele lăsate de Evans şi de Bourdillon. Am pornit înainte cu multă grabă şi, cu toate că vîntul ştersese mare parte din urmele lăsate de noi în zăpadă, nu ne-a trebuit mult timp să le refacem. Am ajuns la rezerva de oxigen nesperat de bine. O altă grijă care mă frămîntase mi se luă de pe inimă. Mai aveam încă cîţiva litri de oxigen în aparatele pe care le purtam în spate, dar nu ne încumetam să aruncăm buteliile. Am continuat deci drumul în jos, ducînd în braţe buteliile de rezervă, care însemnau viaţă pentru noi. Creasta se lăţea din ce în ce mai mult. Atinsesem umărul de zăpadă de deasupra taberei a IX-a. M-am lăsat pe panta abruptă de sub creastă, am ocolit un perete vertical de stâncă şi, iată, doar la vreo 30 m distanţă se afla cortul nostru părăsit. M-am îndreptat grăbit spre al, copleşit de oboseală şi de slăbiciune; simţeam povara din spate cît o tonă, iar bocancii păreau de plumb. Terminasem oxigenul. Am urcat încet pînă la platforma pe care era instalat cortul, mi-am scos aparatul de oxigen şi m-am lăsat greoi în zăpadă. Tenzing, la fel de ostenit, se aşeză lîngă mine. Ce bine că ajunsesem iar aici!

Cortul se zbătea cu furie în bătaia vîntului şi multe din cablurile de ancorare se desfăcuseră. Tenzing se strecură în cort şi aprinse primusul ca să bem ceva fierbinte. Am scos buteliile goale din aparatele de oxigen şi le-am înlocuit cu cele care conţineau ultimele noastre rezerve, destul de scăzute. Am redus debitul la doi litri pe minut şi am încercat ambele aparate. Rafale de vînt biciuiau creasta necontenit, lovindu-mă cu fărîme de zăpadă îngheţată care mă împungeau ca nişte ace. Eram însă prea obosit ca să mă sinchisesc de ele. Departe sub noi, se zăreau zbătîndu-se în vînt, corturile de pe Şaua-de-Sud. Mi s-a părut chiar că văd nişte siluete mişcîndu-se prin tabără. Era plăcut să ştim că cei de jos ne aşteptau şi că ne puteau ajuta în momente grele. Dar pînă acolo mai era cale lungă. Tenzing îmi întinse o cană mare cu apă călduţă, dulceagă şi cu gust de lămîie, pe care am băut-o cu poftă. Apoi am făcut sul sacii de dormit, saltelele pneumatice şi echipamentul nostru personal, legîndu-le de aparatele de oxigen. Mai aveam nevoie de ele pentru dormit şi în taberele de mai jos. Ne-am luat în spate poverile, am dat drumul oxigenului şi apoi, fără pic de regret, am mai privit odată mica tabără părăsită, care ne fusese atît de folositoare, şi am pornit din nou la vale.

Pe pantele de sub noi nu se mai vedeau urme de drum, dar ştiam că odată ce vom traversa pînă pe creastă, puteam să mergem de-a lungul ei pînă la rămăşiţele taberei celei mai înalte a elveţienilor. Făcui cu multă greutate o cărare adîncă peste pantă şi-mi dădui seama încă odată cît de slăbit eram şi cît de mult mă apăsa greutatea din spate. Creasta se lăsa acum în jos sub forma unui şir lung şi primejdios de stînci acoperite cu zăpadă. Imi aminteam că Evans şi Bourdillon alunecaseră de cîteva ori destul de neplăcut pe această parte a crestei, şi nu doream cîtuşi de puţin să păţim la fel; se putea să nu fim tot atît de norocoşi ca ei!

Mergeam încet şi anevoie, cu multă grijă, dar cu un pas regulat. Coborîşul nu era prea greu, dar destul de neplăcut fiindcă orice pas greşit ar fi avut urmări dezastruoase. Primul nostru obiectiv era să ajungem la rămăşiţele cortului elveţian la vreo 240 m sub noi. Aveam impresia că n-o să mai ajungem niciodată la el, când ne apăru deodată drept în faţă.

Acum trebuia să ne abatem la dreapta, pînă la capătul de sus al marelui culoar de zăpadă care ducea în jos către Şaua-de-Sud. Am traversat încet peste pante uşoare, acoperite în parte, de zăpadă, sau pe stîncă goală, îndreptîndu-ne către mica platformă care deschidea drumul spre culoar. Rămăsese de rezolvat ultima problemă grea care ni se punea la coborîre: pantele lungi şi abrupte de sub noi. Le cercetam absent cu privirea ca să constat, după o tresărire neaşteptată, că treptele făcute de George Lowe nu se mai vedeau. Nu ştiu de ce mă aşteptam să le găsesc intacte! In această situaţie, mi-am pierdut complet curajul! Eram mort de oboseală şi nu aveam chef să mai tai o nouă serie de trepte. Am încercat zăpada cu speranţa că vă fi destul de moale ca să bat în ea trepte cu piciorul, dar era tare ca lemnul. Eram mult prea slăbiţi, iar panta mult prea abruptă ca să coborîm pe ea doar cu ajutorul colţarilor. Trebuia să tai din nou trepte! Altă scăpare nu aveam. Cioplisem de-abia 3 m în josul culoarului, cînd auzii un urlet formidabil de pe stîncile verticale de deasupra noastră. În clipa următoare fui izbit de o rafală înspăimîntătoare de vînt, care aproape că mă smulse de pe trepte. Şi în timp ce pentru asigurare mă înţepenii pe pantă cu vîrful pioletului înfipt în zăpada întărită, simţii abătîndu-se asupra mea un adevărat baraj de artilerie din bucăţele mici de gheaţă smulse de pe meterezele de deasupra. În cîteva clipe vîntul dispăru tot atît de repede pe cît venise.

Am continuat să tai treaptă după treaptă, iar Tenzing intră în culoar în urma mea. Cîteva clipe mai tîrziu, o nouă rafală puternică de vînt ne izbi fără milă. Ne lipirăm din nou strîns de pantă. Culoarul părea un tunel de trecere a vîntului căruia îi intensifica tăria pînă la proporţii catastrofale. Am cioplit fără întrerupere drumul în jos, dar după vreo 60 m de trepte, n-am mai putut. Deşi obosit, Tenzing se oferi să mă schimbe şi tăie şi el un şir de trepte pe încă aproape 30 m.

A cotit apoi spre dreapta cu vreo 3 m, începînd să bată trepte cu piciorul într-un strat de zăpadă mai moale. Coborîi imediat în urma lui.şi începurăm să pierdem repede din înălţime. Deodată, zării mişcîndu-se pe pantele de gheaţă de deasupra Şeii-de-sud o mogîldeaţă; ceva îmi spunea că era George Lowe. Ne-am odihnit puţin pe crevasa de la capătul culoarului şi apoi am pornit din nou. Acum ne simţeam în siguranţă, dar de îndată ce încetă încordarea, dispăru şi ultimul nostru pic de energie. Coboram totuşi cu paşi grei şi cu mişcări automate, osteniţi şi cu picioarele aproape înţepenite.

Silueta înaltă şi voinică a lui George era acum mult mai aproape şi în clipa aceea mă gîndii că singurul om căruia as, fi vrut să-i spun mai întîi vestea, era el. Fusesem mult timp împreună în munţi şi trecusem amîndoi prin aceleaşi momente grele, ne bucurasem de aceleaşi succese, iar acum niciunul nu contribuise mai mult ca el la succesul nostru final, îi zăream zîmbetul vesel şi numai după o clipă vocea lui puternică şi plină de viaţă ne striga bun venit. În mintea mea obosită îl vedeam apărînd ca un ajutor nepreţuit, îi strigai vestea cea bună în engleza noastră populară din Noua Zeelandă şi, în clipa următoare vorbeam amîndoi deodată, bătîndu-ne afectuos pe spate.

Mă cuprinsese un simţămînt cald de mulţumire şi pentru o clipă, am uitat cu totul că mă aflam la aproape 8 000 m, unde vîntul gonea cu 80 km pe oră, şuierîndu-mi pe la urechi.

George îşi scoase din spate rucsacul şi ne oferi un termos cu supă fierbinte, pe care am sorbit-o într-o clipită. Avea şi o butelie de oxigen de rezervă, dar n-am folosit-o. Tenzing şi cu mine ne-am dezlegat din coardă şi am continuat drumul în jos pe pantele de gheaţă către Şaua-de-Sud. Oxigenul meu s-a sfârşit tocmai cînd am ajuns pe şa — ne ţinuse exact cît trebuise. Pe cînd urcam încet cei cîţiva metri pînă la corturi, ne-au întîmpinat Wilfrid Noyce şi Pasang Phutar care veniseră ca echipă de sprijin. Apariţia lor ne făcu multă plăcere. Gregory şi cu ceilalţi şerpaşi coborîseră la Circul-de-vest. Şi fiindcă vîntul şuiera puternic peste şa, ne-am dat jos sacii şi ne-am tîrît frînţi de oboseală în corturi. Cîteva clipe mai tîrziu, mă lăfăiam în căldura şi confortul sacului de dormit, stăpînit de un minunat sentiment de siguranţă şi de bună tovărăşie.

George, care locuia cu mine în cortul Meade aprinse un primus pe care puse să se topească gheaţă pentru a pregăti ceva de băut.

I-am strigat lui Noyce să vină înăuntru şi să nu mai stea în vînt, dar ne-a răspuns că avea o înţelegere cu John Hunt. Dacă atinsesem vîrful trebuia să aşeze doi saci de dormit în formă de T (de la Top) pe o pantă de zăpadă pe muchea Şeii-de-Sud, de unde se credea că va fi văzută cu binoclul de la tabăra a IV-a. Însă afară era atît de frig şi vîntul sufla atît de tare încît încercarăm să-l oprim pe Wilf să facă acest lucru. „Vor afla ei destul de bine şi mîine", fu părerea noastră. Dar ştiind cît de nerăbdător era grupul principal de jos din Cireul-de-Vest să afle noutatea, Wilf nu se lăsă convins. El luă doi saci de dormit şi pe Pasang Phutar — nedumerit de ceea ce voia să facă acesta — şi traversă gheaţa întărită a Şeii pînă ajunseră pe o pantă de zăpadă, deasupra Circului-de-Vest. Vîntul era mult prea puternic ca să poată fixa sacii pe loc, aşa că Wilf se culcă pe un sac şi îl convinse şi pe Pasang Phutar să se întindă pe celălalt. Timp de zece minute stătură culcaţi acolo, în vîntul aspru de pe Şaua-de-Sud, pînă cînd Wilf socoti că şi-a făcut datoria şi consimţi să se întoarcă la corturi. Din nefericire însă, mesajul nu a ajuns jos, fie din cauză că nimeni din tabăra a IV-a nu a privit în sus în timpul acestor zece minute, fie că între ei şi tabăra a IV-a se interpusese un nor, aşa cum se întîmplă de cele mai multe ori.

Noyce se tîrî în cortul nostru. Cum nu avea saltea pneumatică, a fost silit să se culce în sacul de dormit, direct pe podeaua rece. Ne-am pregătit o masă copioasă din raţiile de mîncare pe care le aveam cu noi şi am băut cantităţi mari de lichid; eu unul nu reuşeam de loc să-mi sting setea. Se întunecase de-a binelea, aşa că ne-am pregătit de culcare în timp ce cortul se legăna şi se zbătea în bătaia vîntului care nu încetează niciodată pe Şaua-de-Sud. Dar somnul refuza să vină ca să-mi pot odihni corpul zdrobit de atâta trudă şi frămîntat de nelinişte. Nici George nu se simţea mai bine şi fiindcă nu puteam dormi, am picotit amîndoi pînă tîrziu în noapte, zbătîndu-ne şi răsucindu-ne cînd pe o parte, cînd pe alta, în timp ce gerul cumplit de afară pătrundea tot mai mult în cortul nostru. Lui Wilf Noyce probabil că îi era cu mult mai frig decît nouă, deşi la întrebarea noastră n-am putut scoate de la el decît un răbdător: „Mulţumesc, mă simt bine!" Şi cu toate că mi-era foarte frig, în cele din urmă m-a furat somnul. Un somn greu şi agitat.

Dimineaţa următoare era ca oricare alta pe Şaua-de-Sud. Cînd am deschis ochii mi-a apărut în faţă un adevărat haos. Resturi de mîncare, primusuri negre şi murdare, bidoane de combustibil turtite şi căni respingătoare la vedere, cu rămăşiţele nebăute pe fund, transformate în gheaţă. Toate erau împrăştiate în jurul celor trei corpuri culcate pe jos, făcute ghem pentru a mai păstra puţină căldură în ele. Mă uitai la George. Cu barba-i încîlcită, cu faţa jupuită de vînt, cu buzele arse şi cu ochii injectaţi se încadra de minune în această scenă deprimantă. „Se vede că tot aşa arăt şi şi eu", mi-am spus „dacă nu chiar mai rău! Cred că e timpul să plecăm de aici!" Blestemînd vîntul înnebunitor care scutura pînza cortului făcînd-o să mă pocnească în cap ca o bormaşină pneumatică, începui să vorbesc cu George. Wilf Noyce nu se mişcă. Dormise cu capul afară din cort din cauza lipsei de spaţiu şi ne gîndeam că pentru a-l readuce la viaţă va fi nevoie, probabil,.. să-l topim!

Am ieşit din saci fără nicio plăcere, învingînd moleşeala altitudinii doar atît cît să putem aprinde primusul. Cînd se făcu puţină căldură în cort, viaţa ne apăru mai plăcută. Curînd şedeam toţi chirciţi în jurul primusului ca nişte babe vrăjitoare, fiecare mestecînd încet cîte ceva. Mă simţeam complet deshidratat şi beam şi tot beam la apă, pe măsură ce o puteam topi. Ne-am pregătit de plecare pe îndelete. Mai erau două butelii pline cu oxigen, dar de fapt niciunul din noi nu avea cu adevărat nevoie de ele. Hotărîrăm ca Tenzing şi cu mine să le folosim la coborîre. Fiecare îşi ducea echipamentul personal şi lucrurile de dormit, ceea ce însemna o povară formidabilă. Ne-am tîrît afară din cort pentru ultima oară şi cu multă greutate ne-am legat colţarii de bocanci, ne-am pus poverile în spate şi legîndu-ne în coardă am pornit anevoie în sus, pe pantele de deasupra taberei. Nu erau mai mult de 60 m de urcat, dar păreau cinci sute şi abia ne trăgeam sufletul cînd am ajuns pe vîrf.

Am privit înapoi spre Şaua-de-Sud; trei corturi micuţe se zbăteau furios pe o întindere sinistră de gheaţă dezgolită şi de stînci negre. Arătau nespus de singuratice acolo jos, dar nu ne părea rău că le părăseam. Ne-am întors şi am pornit să coborîm către marele traverseu. Treptele tăiate de echipa din ajun erau încă intacte, fapt care ne făcu drumul relativ uşor. Şi cu toate acestea simţeam tot mai mult slăbiciunea picioarelor, greutatea din spate şi nesiguranţa pantelor abrupte de sub noi.

Tot ce-mi doream era să ajung din nou pe teren sigur şi să mă odihnesc mult. Pînă la capătul traverseului mi s-a părut un veac. Pornirăm apoi cu multă atenţie coborîrea pe gheaţa abruptă de pe faţa superioară a lui Lhotse. În halul de oboseală în care ne aflam, mi se părea mai abruptă şi mai grea ca de obicei şi am coborît-o cu nespusă grijă. Am traversat după aceea, încet, ultima pantă de gheaţă, lungă şi periculoasă, pînă la marginea marii crevase de deasupra taberei a VII-a. Credeam că o vom găsi părăsită, dar chiotul vesel scos de Charles Wylie şi cei şase şerpaşi care se iviră în picioare printre corturi fu pentru noi un adevărat val de aer înviorător. Am trecut cu atenţie puntea de zăpadă nesigură de peste crevasă, şi în clipa următoare devenirăm centrul unui grup emoţionant în care se vorbea deodată şi fără întrerupere. Ni s-au pus în mîini căni cu limonada fierbinte şi ni s-au luat poverile din spate. Ce bine ne simţeam iarăşi printre prieteni!

Ne-am odihnit timp de o jumătate de oră pînă ce şerpaşii au strîns corturile. Apoi George, Tenzing şi cu mine ne-am legat împreună în coardă şi am început coborîrea. Mergeam ceva mai bine acum, la altitudinea mai joasă la care ne aflam, şi am ajuns destul de repede la locul unde fusese tabăra a VI-a, coborînd treptele cu balustrade pe care le parcursesem de atîtea ori. După un alt scurt popas, am plecat mai departe. Marea movilă de gheaţă lucitoare de sub tabără ne ceru multă atenţie, dar ţinîndu-ne de balustrada care se întindea pe o lungime de 120 m, am coborît atenţi cu ajutorul colţarilor, plini de încredere, pînă jos. Drumul continua înainte şi-l urmarăm în virtutea inerţiei, prea obosiţi ca să mai ţinem seama de pantele sale pline de prăpăstii şi de traverseurile sale primejdioase. Am ajuns la ultima balustradă plini de recunoştinţă şi am urmat-o pînă la capăt, unde ne-am prăbuşit pe platforma de zăpada de la baza versantului. Mai departe drumul era simplu; nu aveam altceva de făcut decît să punem un picior înaintea celuilalt, dar şi acest lucru ni se părea greu.

La tabăra a V-a ne-au primit cîţiva şerpaşi zîmbitori care ne-au luat sacii din spate. N-am mai zăbovit de loc aici şi am pornit mai departe pe ultima porţiune lungă, peste Circul-de-Vest. În timp ce ne apropiam de tabăra a IV-a, zărirăm cîteva siluete ieşind încet din corturi şi venind în întîmpinarea noastră. Din atitudinea lor se vedea clar că nu erau siguri dacă reuşisem sau nu. Însă nici noi nu le-am făcut vreun semn şi am continuat să coborîm poteca greoi şi obosiţi. La 45 m de tabără George nu se mai putu abţine şi îşi agită pioletul cu entuziasm în direcţia vîrfului. Siluetele care se apropiau s-au oprit pentru o clipă pe loc ca şi cum nu ar fi fost în stare să înţeleagă ce voia să însemne gestul lui George şi apoi se repeziră brusc în sus pe potecă, spre noi.

Mike Wistmacott fu primul care ne ajunse urmat de John Hunt. Faţa sa obosită strălucea acum de o bucurie de neînchipuit. O clipă mai tîrziu, ne îmbrăţişam cu toţii, strîngîndu-ne mîinile şi bătîndu-ne uşor pe spate.

Trăisem un moment emoţionant, greu de uitat. În ultimele săptămîni trăisem însă atîtea alte clipe mari încît îmi înăbuşii cu greu un uşor sentiment de tristeţe la gîndul că totul se terminase.

Ii vedeam limpede înaintea ochilor pe Charles Evans şi Tom Bourdillon, obosiţi de moarte, abia tîrîndu-se pe Şaua-de-Sud, apoi chipul brăzdat de griji şi sever al lui John Hunt în clipa în care îmi încredinţase această frumoasă şi grea misiune, în timp ce vîntul aprig ne zgîlţîia cortul, apoi singurătatea îngrozitoare pe care o simţisem cînd George Lowe şi Gregory ne lăsaseră sus, pe mica noastră platformă, şi, în sfîrşit, un ultim moment măreţ încununat prin zîmbetul de triumf al lui Tenzing, sus pe vîrful Everestului.

Inalta noastră aventură se terminase!

Cap11