Trei milenii de umor (36)

Luchian era nervos în timpul lucrului. Într-o zi l-a văzut pe un elev de-al său cu o ţigară în mînă şi l-a întrebat:

—    Ce vrei să faci cu această stranie pensulă?

Tînărul nu şi-a pierdut cumpătul şi a răspuns:

—    Să pictez nori, maestre!

Unul din cei mai iubiţi şi apreciaţi elevi ai lui Matisse era Rudolf Levy. Acesta, în timpul anilor de studenţie petrecuţi la Paris, îşi crease o faimă de om cu replici spontane şi spiri­tuale. Într-o seară, venind cu cîţiva colegi la restaurantul unde Levy era clientul casei, ultimul a comandat o gîscă. Chelnerul, dorind să-i fie pe plac, i-a zis:

—    Cu ce fel de lemn doreşte domnul ca să-i prăjim gîsca?

—    Luaţi şi dumneavoastră o vioară originală Stradivarius, a răspuns peste umăr Rudolf Levy, în hohotele de rîs ale celor prezenţi.

Băncilă lucra în capul unei mahalale, unde de acum îl cu­noşteau toţi tîrgoveţii. Într-o după amiază vine la pictor o femeie şi-i spune:

—    Maestre, închipuiţi-vă ce-am păţit. N-am avut de lucru şi-am spălat pantalonaşii copilaşului nostru. Ce credeţi că s-a întîmplat? Acum nu mai poate ca să-i îmbrace. Au devenit prea mici. Ce mă fac? Alţii n-are!

—    Atunci, i-a răspuns pictorul, spălaţi la repezeala şi copi­laşul!

Papa Leon al XIII-lea trata cu multă indulgenţă chiar şi talen­tele mediocre. Odată, cînd a fost pictat de un maestru fără prea mari veleităţi în ale penelului şi acesta l-a rugat pe capul bisericii catolice să se iscălească pe pînză, Leon al XlII-lea l-a întrebat:

—    Pot trece şi un citat biblic pe tablou?

—    Vai, Sfinţia Voastră, acest lucru va face ca să crească va­loarea tabloului meu!

Papa a muiat penelul şi a scris: „Ioan VI, Versetul 20“ şi a iscălit: ,Leon al XIII_:lea“.

Pictorul curios a răsfoit biblia-şi a găsit la locul indicat expli­caţia cuvenită: „Eu sunt; nu vă temeţi”

Kees van Dongen, un portretist parizian foarte căutat, mai ales de sexul frumos, a fost întrebat de un ziarist:

—     Care este secretul nemaipomenitului succes de care vă bucuraţi?

—    Nici vorbă de vreun secret, a răspuns pictorul. Totul nu este decît o problemă elementară de psihologie profesională. Pe femei le pictez mai zvelte decît sunt în realitate, iar pietrele lor preţioase apar în tablourile mele mai mari decît sunt ele de fapt.

Un bogătaş spaniol şi-a dorit foarte mult un portret semnat de Picasso. După o corespondenţă îndelungată, el a convenit cu pictorul asupra preţului şi datei cînd vor avea loc şedin­ţele. Spaniolul a venit la Paris şi a stat două săptămîni. Por­tretul a prins viaţă şi bogătaşul s-a reîntors cu tabloul gata făcut în patrie. La graniţă vameşii n-au vrut să creada că acesta este un portret. A fost chemat un pictor dintr-un oră­şel apropiat, care a spus că nu-i vorba de un portret, ci mai degrabă de o schiţă tehnică sau de planul unei maşini com­plicate... S-a cerut părerea calificată a unui inginer. După un studiu minuţios, acesta s-a pronunţat

—    Nu ştiu dacă-i pictură, că nu mă pricep. S-ar putea să fie o maşină. Un lucru este însă sigur: dacă-i maşină nu va funcţiona în vecii vecilor!

Pablo Picasso a fost invitat să participe la şedinţa des­chisă a unui comitet de binefacere, care a iniţiat ajutorarea unor sinistraţi din America de Sud. Majoritatea celor pre­zenţi donau cîte 50.000 de franci vechi. Cînd Picasso a ajuns la rînd, el a scos din buzunarul sacoului două schiţe în cărbune şi a zis celor din prezidiu:

—    Domnilor, poftiţi! Aici aveţi 100.000 de franci!

P36