Din povestile lui Stanislaw Lem - Ciberiada(6)

Expediţia a doua sau oferta regelui Ferocius

Excepţionalele rezultate pe care le-au obţinut datorită aplicării reţetei lui Garganţian au trezit într-atât pofta de aventură a celor doi constructori, încât au hotărât să pornească iarăşi în necunoscut. Însă când a fost să stabilească ţinta călătoriei, au văzut că nu pot cădea de acord, fiecare având o altă părere. Trurl, căruia îi plăceau ţările calde, se gândise la Focalia, ţara în care locuiau Picioarele-de-Flăcări. În schimb Clapauţius, o fire mai rece, alesese polul galactic al frigului, un continent negru printre stelele de gheaţă. Tocmai voiau să se. despartă, certaţi de-a binelea, când lui Trurl îi veni ideea cea mai bună:

— Propun – zise el – să dăm publicităţii intenţia noastră, şi din toate ofertele pe care le vom primi să o alegem pe aceea care ni se pare cea mai promiţătoare sub toate aspectele.

— Prostii! – zise Clapauţius. Unde vrei să dai anunţul? La gazetă? Cât de departe poate ajunge o gazetă? Până la cea mai apropiată planetă face o jumătate de an. Vom avea de aşteptat, nu glumă, până primim prima ofertă.

Zâmbind cu un aer de superioritate, Trurl îi dezvălui atunci planul lui original pe care Clapauţius, vrând-nevrând, trebui să-l accepte. Se puseră deci amândoi pe treabă. Cu ajutorul unor instalaţii speciale, pe care le construiră la repezeală, atraseră din apropiere nişte stele şi făcură din ele o inscripţie uriaşă, vizibilă de la depărtări de-a dreptul incalculabile. Inscripţia aceea reprezenta tocmai anunţul. Primul cuvânt era compus numai din uriaşi albaştri, şi asta ca să se atragă mai bine atenţia eventualului cititor din Cosmos. Altele fură compuse din tot felul de resturi stelare, mai mărunte. Scria acolo că Doi Renumiţi Constructori caută un post bine plătit, corespunzător talentelor lor, de preferinţă la curtea unui rege bogat; condiţiile conform contractului. Nu trecu multă vreme şi într-o bună zi în faţa casei celor doi prieteni ancoră un vehicul ciudat, strălucind în soare de parcă ar fi fost turnat din sidef. Avea trei picioare principale sculptate şi alte şase ajutătoare. Acestea din urmă nu atingeau pământul, de fapt, nu foloseau la nimic şi arătau de parcă constructorul navei n-ar fi ştiut ce să facă cu giuvaerurile, deoarece picioarele astea erau făcute din aur curat. Din navă, pe nişte scări superbe, cu două rânduri de fântâni care începură să ţâşnească singure imediat după aterizare, coborî un străin foarte distins, însoţit de un alai de maşini cu şase picioare; unele îl masau, altele îl susţineau sau îi făceau vânt cu nişte evantaie mari, iar cea mai mică zbura deasupra frunţii sale impunătoare, presărând de sus miresme parfumate, prin ai căror nori neobişnuitul musafir, în numele stăpânului său, regele Ferocius, propuse celor doi constructori slujbe la curtea acestuia.

— Şi în ce va consta munca noastră? – se interesă Trurl.

— Amănuntele le veţi cunoaşte, stimaţi domni, la faţa locului – răspunse străinul îmbrăcat în nişte şalvari de aur, având un capişon cu urechi, de care atârnau numai perle, manta largă de o croială deosebită, iar în loc de buzunare nişte sertăraşe cu tot felul de dulciuri. Pe corpul lui maiestuos alergau de colo-colo mici jucărioare mecanice, de care el se ferea atingându-le uşor, cu gesturi aristocratice, atunci când îl supărau prea tare.

— Acum – continuă străinul – pot să vă spun doar că Incomparabilitatea Sa Ferocius este un mare vânător, un neînfricat învingător al tuturor sălbăticiunilor galactice, iar măiestria lui vânătorească a atins un asemenea apogeu, încât cele mai teribile răpitoare au încetat de a mai fi demne de atenţia lui. De aceea el suferă, caută adevărate primejdii, fiori necunoscuţi încă şi cere...

— Înţeleg! – răspunse vioi Trurl. Noi trebuie să-i construim noi tipuri de animale sălbatice, mai sălbatice şi mai primejdioase decât oricare altele, nu-i aşa?!

— Sunteţi, stimate constructor, deosebit de perspicace! – zise demnitarul. Atunci, cum rămâne, domnilor, sunteţi de acord?

Clapauţius, mai practic, întrebă şi de condiţii, dar cum trimisul regelui îi convinse de larga generozitate a stăpânului său, nu mai zăboviră. Împachetându-şi câteva cărţi şi alte lucruri personale, urcară scările tremurând de nerăbdare şi intrară în navă. Aceasta începu să vibreze, se învălui apoi în nişte flăcări mari, care aproape că îi înnegriră picioarele aurite, şi dispăru în neagra noapte galactică.

În timpul scurtei călătorii, demnitarul le explică amănunţit constructorilor obiceiurile care domneau în ţara lui Ferocius, le vorbi despre firea veselă şi largă ca Tropicul Racului a monarhului, despre bărbăţia lui recunoscută, iar, până când nava ateriză, cei doi constructori învăţaseră să vorbească în limba ţării respective.

Mai întâi fură găzduiţi într-un palat splendid, aşezat pe versantul unui munte din afara oraşului, care avea să le fie de-acum încolo reşedinţa permanentă. După ce se odihniră puţin, regele le trimise o caretă, la care erau înhămaţi şase monştri cam nu mai văzuseră până atunci. În faţa boturilor aveau fixate nişte filtre speciale contra focului, căci din gâtlejuri vărsau numai flăcări şi fum; în afară de asta aveau şi aripi, dar tăiate în aşa fel, încât să nu se poată ridica în aer, nişte cozi din solzi de oţel, lungi şi răsucite, şi câte şapte labe cu gheare, care găureau caldarâmul când păşeau. Văzându-i pe constructori ieşind din palat, întregul echipaj urlă într-un glas, scoţând foc pe nări şi noroi de pucioasă prin urechi şi vru să se arunce asupra lor. Dar vizitiii în armuri de azbest şi valeţii regelui se aruncară asupra monştrilor înnebuniţi cu nişte motopompe, lovindu-i cu jeturi de Laseri şi Maseri până ce îi îmblânziră. Abia atunci Trurl şi Clapauţius putură să se urce în careta cea minunată, care o şi porni iute, în pas de balaur.

— Ascultă – îi şopti Trurl la ureche lui Clapauţius, văzând că zboară ca viforul, răsturnând totul în cale şi lăsând nori de pucioasă în urma lor – simt că regele ăsta nu se va mulţumi cu te miri ce, dacă are asemenea bidivii, ce zici?...

Dar chibzuitul Clapauţius tăcea. Faţadele caselor, argintate sau încrustate cu diamante şi safire, se vedeau zburdând prin faţa geamurilor caretei, care gonea vijelios, în şuierăturile balaurilor şi chiuiturile scutierilor. În sfârşit, poarta uriaşă de fier a palatului se deschise şi careta, făcând nişte cotituri atât de fantastice de era cât pe-aci să ardă florile pe lângă care trecea, se opri în faţa frontonului negru ca noaptea al palatului, deasupra căruia cerul era mai azuriu decât safirul. Trâmbiţaşii începură să sufle în nişte cochilii mari de melc, răsucite şi, în aceste sunete ciudate, mici de tot faţă de imensitatea scărilor, coloşilor de piatră ce străjuiau de ambele părţi ale porţilor şi faţă de rândurile strălucitoare ale gărzii de onoare, Trurl şi Clapauţius intrară în încăperile vaste ale castelului.

Regele Ferocius îi aştepta într-o sală uriaşă, care avea o formă deosebit de ciudată, de ţeastă de animal şi arăta pe dinăuntru ca o peşteră înaltă, boltită şi turnată în argint. În locul în care ţeasta ar fi trebuit să aibă un orificiu pentru şira spinării se afla o fântână neagră, de o adâncime necunoscută, iar în spatele ei se înălţa tronul, deasupra căruia se încrucişau, ca nişte spade de flăcări, raze de lumini ce răzbăteau prin ferestrele înalte, aşezate în locul orbitelor ţestei de argint. Plăci de email gălbui lăsau să treacă o lumină caldă, puternică, dar totodată brutală, căci făcea ca fiecare lucru să-şi piardă culoarea proprie şi să capete culoarea focului. De departe constructorii îl zăriră pe Ferocius, care, nerăbdător, nu stătea o clipă pe tron, ci se plimba cu paşi răsunători pe plăcile argintii ale pardoselii şi, vorbindu-le, ca să întărească cele spuse, tăia uneori aerul cu mâna cu un gest hotărât:

— Bine-aţi venit, constructorii mei! – le spuse el, prinzându-i pe amândoi în tăişul privirii. După cum ştiţi desigur de la Protozorius, maestrul ceremoniilor vânătoreşti, doresc să-mi construiţi noi soiuri de animale! Dar aş vrea, cred că înţelegeţi şi singuri, să nu mă împiedic de vreun munte oarecare de oţel, târându-se pe o sută de şenile, fiindcă asta e o problemă pentru artilerie, nu pentru mine. Protivnicul meu trebuie să fie puternic şi rapace, iute şi agil, şi, înainte de toate, de o subtilă perversitate. pentru ca, vânându-l, să-mi pot desfăşura toată măiestria mea vânătorească! Trebuie să fie un animal şiret şi deştept, să cunoască arta camuflării urmelor, furişărilor tăcute şi atacurilor fulgerătoare; aceasta este voinţa mea!

— Să ne fie cu iertare, Maiestatea Voastră – zise Clapauţius, făcând o plecăciune – dar, îndeplinind prea bine dorinţele Domniei Voastre, nu punem în primejdie persoana şi sănătatea Voastră?

Regele râse atât de tare, că vreo câteva briliante căzură de pe candelabru, făcându-se praf la picioarele ambilor constructori, care tremurară fără voia lor.

— Să nu vă temeţi de asta, prea cinstiţii mei constructori! – zise regele, şi un umor negru îi sclipi în ochi. Nu sunteţi nici primii, nici ultimii, după cum cred. Şi vă mărturisesc că sunt un conducător drept, dar şi exigent. Prea mulţi pierde-vară, lingăi şi şarlatani de tot felul au încercat să mă păcălească. Prea mulţi, vă spun, strecurându-se sub cinstitul nume de inginer de vânătoare, au vrut să părăsească împărăţia mea încărcaţi cu saci de obiecte scumpe, lăsându-mi în schimb nişte dihănii prăpădite, care cădeau de la prima lovitură... Prea mulţi au vrut să mă tragă pe sfoară, silindu-mă astfel să iau măsuri corespunzătoare pentru viitor. Aşa că, de vreo doisprezece ani, orice constructor care nu-mi îndeplineşte dorinţele, care promite mai mult decât poate înfăptui, primeşte o dreaptă răsplată aşa cum am făgăduit: este aruncat în această prăpastie, sau, dacă doreşte altfel, îl fac vânat şi-l omor cu mâinile mele. Pentru asta vă asigur, domnii mei, că n-am nevoie de nici un fel de armă...

— Şi au fost... mulţi nefericiţi din ăştia? – întrebă Trurl cu glas mai slab ca de obicei.

— Mulţi? Sincer să fiu, nu-mi amintesc. Ştiu doar că până acum nu m-a satisfăcut niciunul, iar urletul acela înfricoşător cu care, căzând în fântână, îşi iau rămas bun de la această lume, durează tot mai puţin; se vede că muntele de cadavre se ridică tot mai sus, tot mai departe de fundul prăpastiei. Dar o să mai fie loc şi pentru alţii încă multă vreme, vă asigur!

După aceste teribile cuvinte se aşternu o linişte de mormânt. Fără să vrea, amândoi prietenii priviră în direcţia gurii negre a fântânii, iar regele îşi continuă plimbarea; tălpile lui masive loveau podeaua, de parcă cineva ar fi aruncat dintr-un vârf de munte stânci într-un abis plin de ecouri.

— Dar, cu îngăduinţa Maiestăţii Voastre, noi încă... ăă... n-am încheiat nici un contract – bâigui Trurl. N-am putea căpăta două ore de gândire? Trebuie să cântărim cum se cuvine cuvintele pline de miez ale Maiestăţii Voastre şi pe urmă vom vedea dacă putem accepta condiţiile sau...

— Ha, ha, ha! – izbucni regele, râzând de parcă s-ar fi spart norii. Sau să vă-ntoarceţi acasă, nu? O, nu, domnii mei, aţi acceptat condiţiile din momentul în care aţi păşit pe bordul Infernandei, care e o parte a regatului meu. Dacă fiecare constructor care nimereşte la mine ar putea să plece când pofteşte, atunci ar trebui să aştept mult şi bine ca să mi se îndeplinească dorinţele! Aşa că veţi rămâne să-mi construiţi monştri buni de vânat... Pentru treaba asta vă dau răgaz douăsprezece zile, iar acum puteţi pleca. Dacă aveţi vreo cerinţă, dacă doriţi niscaiva bunătăţi sau delicii din regatul meu, adresaţi-vă cu curaj slugilor pe care vi le-am dat, căci n-am să vă refuz nimic, DEOCAMDATĂ!

— Cu permisiunea Maiestăţii Voastre, nu ţinem să gustăm nici un fel de bunătăţi, dar n-am putea vedea oare trofeele de vânătoare ale Maiestăţii Voastre, rezultate din activitatea celor de dinaintea noastră?

— Da, desigur, cum să nu! – zise regele binevoitor şi bătu din palme, de săriră scântei, luminând argintul pereţilor. Din cauza acestei puternice mişcări, se stârni un vânt care răcori pe dată capetele înfierbântate ale celor doi căutători de aventuri.

După o clipă şase ostaşi din garda regelui, în uniforme alb-aurii, îi conduseră pe Trurl şi Clapauţius într-un coridor întortocheat, un adevărat labirint semănând cu măruntaiele unui balaur împietrit. Nu fără mirare se învârtiră apoi prin uriaşul muzeu aşezat sub cerul liber; pe iarba splendid întreţinută erau răspândite de jur-împrejur, mai mult sau mai puţin bine păstrate, trofeele de vânătoare ale lui Ferocius.

În apropierea lor zăriră un colos, sfâşiat aproape în două, cu colţii rânjiţi spre cer, având corpul blindat cu solzi mari ca nişte scuturi; picioarele din spate, neobişnuit de lungi – erau, se vede, construite, pentru salturi uriaşe – zăceau pe iarbă, lângă coadă; în interiorul cozii se vedea o puşcă mitralieră, cu depozitul gol pe jumătate, ceea ce însemna că monstrul n-a cedat dintr-o dată, fără luptă, teribilului rege. Faptul era dovedit şi de zdreanţa gălbuie care atârna de colţii botului deschis pe jumătate, în care Trurl recunoscu carâmbul unei cizme ca acelea purtate de valeţii regelui. Alături zăcea altă lighioană, semănând a şarpe, cu o mulţime de aripi scurte, arse de focul împuşcăturilor, iar măruntaiele electrice îi ieşiseră afară, formând o movilă alb-arămie. Mai încolo, o altă creatură îşi întinse spasmodic picioarele lungi ca nişte coloane, iar în gura-i căscată se juca vântul şuierând. Şi mai erau nişte dihănii cu ghearele pe roţi şi cu aruncătoarele de bombe şi şenile făcute praf până la ultima sârmuliţă, apoi nişte crustacee fără cap, cu nişte turnuleţe turtite, sfâşiate de lovituri, şi nişte grozăvenii bombate, prevăzute cu numeroşi creieri de rezervă, care se terciuiseră cu toţii în luptă, şi alte mascaroane săritoare, ca picioroangele lor telescopice frânte, şi nişte gângănii mici, otrăvitoare, care ştiau ba să se disperseze într-o turmă înverşunată, ba să se unească într-o ghiulea din care ieşeau ţevile ca nişte ochi negri, dar viclenia asta nu le-a salvat nici pe ele, nici pe creatorii lor. Şi aşa, printre rândurile atâtor rămăşiţe de monştri de tot felul, Trurl şi Clapauţius păşiră cu genunchii uşor îndoiţi, într-o tăcere înmărmurită, aproape funebră, de parcă s-ar fi pregătit pentru înmormântare, nu pentru o activitate serioasă de inventatori, până ce ajunseră la capătul înspăimântătoarei galerii a trofeelor regelui Ferocius. La poartă, lângă scările albe, îi aştepta careta: balaurii li se păreau acum mai puţin groaznici, în timp ce îi purtau, pe străzile ca un furnicar, către reşedinţa lor din afara oraşului. Şi când rămaseră singuri în camera cu tapet stacojiu, plină de plante delicate, în faţa mesei care se îndoia sub mulţimea de bunătăţi şi băuturi pregătite cu grijă, lui Trurl i se dezlegă, în sfârşit, limba. Începu să-l muştruluiască pe Clapauţius cu cuvinte nu prea alese, învinuindu-l că el, grăbindu-se să primească oferta maestrului de ceremonii, a adus toate necazurile astea pe capul lor. Nu era mai bine să fi gustat acasă, în linişte, roadele gloriei dobândite până atunci? Clapauţius nu scoase o vorbă, dar când lui Trurl îi trecu furia, şi mai degrabă căzu decât se aşeză pe un splendid scăunel de sidef, cu ochii lipiţi de somn, rosti scurt:

— N-avem ce face! Trebuie să ne apucăm de treabă.

Cuvintele acestea îl treziră cu totul pe Trurl. Începură îndată să examineze diferitele posibilităţi, ţinând seama de cele mai tainice ascunzişuri ale artei creaţiei cibernetice. Căzură repede de acord că cel mai important lucru va trebui să fie nu blindajul, nu puterea monstrului pe care îl vor construi, ci programul acestuia, adică algoritmul activităţii diabolice. Trebuie să fie o fiinţă cu adevărat ieşită din infern, de-a dreptul satanică! – îşi ziseră ei, si, cu toate că nu ştiau încă în ce fel s-o înceapă, se simţeau acum cu inima mai uşoară. Când se apucară să proiecteze sălbăticiunea, pe care şi-o dorea atât de mult crudul monarh, puseră în opera asta tot sufletul lor. Lucrară o noapte şi o zi şi încă o noapte, apoi se aşezară la masă, iar când ulcioarele de Leyda, pline, începură să umble de la unul la altul, se simţiră atât de siguri pe ei, încât îşi zâmbiră pe ascuns, ca să nu observe servitorii, pe care, pe bună dreptate, îi socoteau spioni ai regelui. De faţă cu ei nu vorbiră nimic referitor la creaţia pe care o plănuiau, lăudară doar tăria de trăsnet a băuturilor şi delicioasele electrete în sos de ioni, servite de lacheii în fracuri, care umblau ca nişte sfârleze. Abia după cină, când ieşiră pe terasă, ca să admire panorama oraşului întins sub cerul întunecat, cu turnuri albe şi cupole negre, înecate în verdeaţă, Trurl îi zise lui Clapauţius:

— Să ştii că n-am învins încă, fiindcă treaba nu-i deloc uşoară.

— Ce vrei să spui? – întrebă în şoaptă prudentul Clapauţius.

— Păi, stai să vezi. Dacă regele o să înfrângă monstrul nostru mecanic, nu încape îndoială că-şi va ţine promisiunea. Ştii care, cea cu fântâna, considerând că nu i-am îndeplinit dorinţele. Dacă însă vom reuşi din cale-afară de bine... Înţelegi?

— Nu prea. Adică dacă n-o să-l poată învinge pe monstru?

— Nu. Dacă monstrul o să-l învingă pe rege, dragă colega... atunci cel ce va urma regelui la tron cred că n-o să ne ierte asta.

— Crezi că va trebui să răspundem în faţa lui? De obicei moştenitorul unui tron e bucuros că-l poate ocupa.

— Da, dar moştenitor va fi fiul său. Dacă o să ne persecute din dragoste filială sau pentru că aşa îi cere curtea, asta n-are importanţă pentru noi. Ce zici de una ca asta?

— La aşa ceva nu m-am gândit – zise Clapauţius posomorât şi adaugă mormăind: Adevărat, perspectiva nu e deloc îmbucurătoare. Nici într-un fel, nici în altul... Tu vezi vreo soluţie?

— Am putea crea un asemenea animal care să fie plurimuritor. Adică, regele o să-l rănească, el o să moară, dar îndată o să învie din nou. Regele iar îl va vâna, iar îl va răpune şi aşa mereu, până o să obosească...

— Cel obosit e întotdeauna furios – zise Clapauţius. Şi de fapt, cum îţi închipui tu sălbăticiunea asta?

— Nu mi-o închipui în nici un fel, schiţez doar posibilităţile... Cel mai simplu ar fi să meşterim un monstru lipsit de părţile vitale importante. De-ar fi să-l taie în bucăţele, el să crească la loc.

— Cum?

— Sub influenţa câmpului.

— Magnetic?

— Să zicem.

— De unde, domnule, să luăm un asemenea câmp?

— Asta încă nu ştiu. Poate să-l teleghidăm noi înşine, ce zici? – întrebă Trurl.

— Nu, asta nu e destul de sigur. De unde ştii că, pe timpul cât durează vânătoarea, regele n-o să ne închidă în vreo cazemată? Ideea cu teleghidajul trebuie că le-a venit multora, dar degeaba. Eu cred că noi nu trebuie să avem nici o legătură cu monstrul în timpul luptei.

— Atunci, am putea să construim un satelit artificial... şi cu el... sugeră Trurl.

— Tu dacă ai vrea s-ascuţi un creion, eşti în stare s-o faci cu o piatră de moară? – se burzului Clapauţius. Asta-i bună, satelit! Cum să-l construieşti? Cum să-l plasezi pe orbită? Nu există minuni în meseria noastră, iubitule! Nu, nu! Maşinăria asta trebuie s-o concepem cu totul altfel!

— Dar cum s-o facem câtă vreme suntem mereu urmăriţi, tu nu vezi, nefericitule?! Lacheii şi slugile nu-şi iau ochii de pe noi, îşi bagă nasul peste tot şi nici vorbă să ne strecurăm nevăzuţi din palat măcar pentru o clipă. Şi pe urmă, maşinăria trebuie să fie mare, cum s-o transporţi? Cum s-o treci pe ascuns? Nu văd modalitatea!

— Stai binişor, nu te aprinde! – îl potoli chibzuitul Clapauţius. Poate că nici n-o să fie nevoie de maşinăria asta!

— Bine, dar monstrul trebuie să fie dirijat de ceva, iar dacă va fi dirijat de propriul său creier electronic, atunci regele îl va face bucăţele înainte de a mai apuca să zică "Adio, frumoasă lume!"

Tăcură îndelung. Afară se întunecase de-a binelea, iar jos, sub terasă, începură să mijească tot mai dese luminile oraşului. Deodată Trurl grăi:

— Stai, am o idee. Ce-ar fi dacă, sub pretextul construirii monstrului, am face pur şi simplu o navă şi am fugi cu ea? Ca să salvăm aparenţele, i-am putea face şi ochi, urechi, labe care, pe urmă, ca un camuflaj netrebuincios, le-am putea arunca în clipa startului! Cred că e o idee straşnică! Fugim – şi să ne găsească dacă poate!

— Dar dacă printre servitorii regelui e strecurat vreunul, constructor ca şi noi? Atunci cât ai clipi, te-a şi înşfăcat călăul. Şi, la drept vorbind, nici nu-mi convine să fugim. Ori noi, ori el – aşa stau lucrurile! Altă ieşire nu există.

— Bine zici, spionul s-ar putea pricepe la construcţii – constată Trurl necăjit. Atunci, pe mii de electrodraci, ce naiba să facem? Poate o Fata Morgana electronică?

— Aşa ca o fantomă, ca o arătare? Ca regele să fugă după ea zadarnic? Mersi! Cum s-o întoarce dintr-o asemenea vânătoare o să ne facă una cu pământul!

Iar tăcură, şi tot Trurl întrerupse tăcerea.

— Singura soluţie pe care o văd este ca monstrul să-l prindă pe rege, să-l răpească – pricepi? – şi să-l ţină închis. În felul acesta...

— Înţeleg. Nu e nevoie să continui. E o idee, nimic de zis. L-am ţine, dar privighetorile cântă aici mai frumos chiar decât în Marilonda Proquind – încheie el abil, căci servitorii tocmai aduceau pe terasă nişte lămpi cu picioare de argint. Să zicem că aşa va fi – reluă când rămaseră iar singuri la lumina slabă a lămpilor. Dar cum o să facem să încheiem un acord cu prizonierul dacă şi noi o să fim aruncaţi în lanţuri în cine ştie ce văgăună de piatră?

— Adevărat – bombăni Trurl. Trebuie să găsim o altă combinaţie. De fapt, lucrul cel mai important este algoritmul monstrului!

— Mare descoperire! Se înţelege că fără algoritm nu putem face nimic. Altă ieşire nu există, trebuie să experimentăm!

Şi se apucară de experimentat. Mai întâi elaborară modelul regelui Ferocius şi al monstrului, deocamdată numai pe hârtie, matematic. Trurl îl conducea pe primul, Clapauţius pe al doilea. Şi începură să se înfrunte pe marile bucăţi de hârtie albă, întinse pe masă, cu atâta îndârjire, încât grafitul plesni în creioane. Monstrul se răsuci ca turbat cu integrale nedefinite, sub loviturile ecuaţiilor regelui, şi căzu, dizolvat într-un număr infinit de necunoscute, însă iar se sculă, ridicat la o mai mare putere, dar regele îl izbi cu diferenţiale, făcând să-i zboare în toate părţile operatorii funcţionali, şi se iscă o asemenea încurcătură algebrico-neliniară, încât niciunul din constructori nu putu să-şi dea seama ce s-a întâmplat cu regele şi cu monstrul, căci amândoi dispăruseră în puhoiul semnelor aşternute pe hârtie. Se ridicară atunci de la masă, mai traseră o duşcă din marea butelie de Leyda, ca să prindă puteri, apoi se aşezară şi o luară de la capăt, de data aceasta mai abitir, dând drumul la toată Marea Analiză. Şi lupta se înteţi pe hârtie atât de tare că grafioanele începură să miroase a ars. Regele gonea cu toţi coeficienţii săi teribili, rătăcea prin pădurea de semene sextuple, se întorcea pe propriile-i urme, ataca monstrul cu puterea a şaptea, de-l trecură toate sudorile; acesta, la rându-i, se descompuse în o sută de polinoame, pierdu un ics şi doi ygreci, se strecură sub linia de fracţie, se demonstrualiză, agitându-şi radicalii şi o porni din părţi asupra persoanei matematizate a regelui, încât toată ecuaţia se cutremură, lovită din spate. La rândul lui, Ferocius se rostogoli cu blindajul său neliniar, atinse un punct în infinit, se întoarse într-un suflet şi-l plesni pe monstru în scăfârlie prin toate parantezele, de îi căzu logaritmul din faţă şi puterea din spate. Trase apoi antenele la mijloc, prin covariante, de zburau creioanele, şi dă-i cu transformarea peste spinare şi încă o dată, încât, simplificat, regele se izbi de numărător cu toţi numitorii şi se întinse cât era de lung. Constructorii se ridicară de la locurile lor, râzând şi dansând, rupând hârtiile scrise sub ochii spionilor care, nefiind cunoscători în ale matematicii şi neînţelegând nimic, zadarnic îi urmăreau prin oglindă cu lunetele, până când cei doi începură să strige, unul mai tare ca celălalt:

— Victorie! Victorie!

Mult după miezul nopţii, în laboratoarele de investigaţie ale celei mai secrete poliţii din regat fu adusă butelia din care băuseră constructorii în timpul grelei lor munci. Îndată laboranţii-consultanţi deschiseră fundul ei dublu, scoaseră de acolo un minimicrofon şi un minimagnetofon, după care, concentrându-se asupra aparaturii, o puseră în funcţiune şi ore în şir ascultară cu cea mai mare atenţie toate cuvintele care răsunau în sala de marmură verde. Soarele răsărise, luminându-le feţele alungite de mirare, pentru că nimic din ceea ce auzeau nu era pe înţeles. Unul din glasuri spunea:

— Ei, cum e? L-ai aşezat pe rege?

— L-am aşezat.

— Unde? Aici? Bine! Acuma aşa, ţine picioarele alături! Unul lângă altul, îţi spun! Nu ale tale, măgarule, ale regelui! Aşa! Dă-i drumul, transformă repede! Ce ţi-a ieşit?

— Pi.

— Şi monstrul unde-i?

— În paranteză. Ei, regele a rezistat, vezi?

— A rezistat? Acuma ambele părţi înmulţeşte-le cu o cifră imaginară, aşa! Încă o dată! Schimbă semnele, cap de dovleac! Unde-l pui, blegule! Unde? Ăsta-i monstrul, nu regele! Aşa, aşa! O, bun, bine! Gata? Acum întoarce pe fază, aşa, şi dă-i drumul în spaţiul real! Îl ai?

— Îl am. Clapauţiuşel dragă! Ia uite ce s-a ales din bietul rege!

Ca răspuns se auzi un imens hohot de râs.

A doua zi, în care întreaga poliţie a trebuit să lucreze intens, după o noapte nedormită, constructorii cerură cuarţ, vanadiu, oţel, cupru, platină, cristale, titan, ceriu, germaniu şi toate celelalte elemente din care se compune Cosmosul, precum şi maşini, mecanici calificaţi, ba chiar şi spioni căci se obrăzniciseră în aşa măsură, încât îndrăzniseră să scrie pe un formular în trei exemplare după cum urmează: "Cerem de asemenea spioni de diferite compoziţii şi formate, la alegerea Forurilor Competente". În ziua următoare mai cerură pilitură de fier precum şi o draperie mare de pluş roşu, cu un mănunchi de clopoţei de sticlă la mijloc şi cu patru ciucuri mari la colţuri. Dădură chiar dimensiunile clopoţeilor. Regele, care fusese înştiinţat de toate acestea, se arătă foarte indignat, dar recomandă să se împlinească toate nevoile celor doi cutezători – DEOCAMDATĂ. Şi cum cuvântul regelui era sfânt, constructorii obţinură tot ce doriră.

Erau lucruri cu totul noi şi nemaiîntâlnite. Aşa de pildă, sub numărul 48.999/11/K/T, intră în arhiva poliţiei exemplarul unei copii a cererii în care cei doi solicitau trei manechine de croitorie şi şase uniforme complete ale poliţiei regale, cu curele, arme, caschete, panaşe, şi cătuşe, precum şi colecţia pe ultimii trei ani a revistei "Poliţistul Patriei". Totodată, la rubrica "Observaţii" dădură asigurarea că se obligă să înapoieze obiectele sus-numite în întregime şi fără stricăciuni în termen de douăzeci şi patru de ore de la primirea lor. În alt dosar de arhivă se găseşte copia scrisorii în care Clapauţius cerea furnizarea imediată a unei păpuşi în mărime naturală reprezentând pe ministrul poştelor şi telegrafului în uniformă de gală, precum şi o trăsurică mică, pe două roţi, lăcuită în verde, cu o lampă de petrol în partea stângă şi cu o inscripţie alb-albastră în spate, cu litere mari: SLAVĂ REGELUI! Din cauza trăsuricii şi păpuşii, şeful poliţiei secrete a înnebunit şi a trebuit să fie scos la pensie. Trei zile mai târziu cerură un butoi cu ulei de ricin de culoare roz. Apoi nu mai cerură nimic, continuând să lucreze în subteranele reşedinţei lor, de unde se auzeau cântece sălbatice şi zgomotul necontenit al ciocanelor, iar în amurg lumini azurii se cerneau prin ferestruicile cu gratii ale pivniţei, dând pomilor din grădină contururi fantomatice. Trurl şi Clapauţius, cu ajutoarele lor, în lumina vineţie a descărcărilor electrice, umblau de colo până colo de-a lungul pereţilor de piatră, iar când înălţau capetele, zăreau feţele diferiţilor servitori, lipite de geam şi fotografiind, chipurile din curiozitate, fiecare mişcare pe care o făceam. Într-o noapte când, obosiţi, se duseră la culcare, părţi ale aparaturii pe care tocmai o construiau fură transportate în secret cu un balon rapid în laboratoarele regale, unde, cu mâinile tremurânde, fură montate de optsprezece din cei mai renumiţi ciberneticieni care în prealabil depuseseră jurământ în faţa regelui. Din mâinile lor ieşi însă doar un mic şoricel cenuşiu de zinc, care, scoţând din botişor baloane de săpun, alerga de colo până colo pe masă, iar de sub codiţă îi curgea un praf alb, ca de cretă, desenând cuvintele: VA SĂ ZICĂ NU-I O MINCIUNĂ CĂ NU NE IUBIŢI! Niciodată în istoria regatului şefii poliţiei secrete nu au fost schimbaţi atât de repede. Uniformele, păpuşile, trăsurica verde, ca şi pilitura de fier, pe care constructorii le-au înapoiat în termen, fără întârziere, fură cercetate cu microscoape electronice. Dar în afară de un mic cartonaş în pilitură, cu cuvintele SUNTEM NOI, PILITURA, nu s-a mai găsit nimic. Au fost supuse verificărilor chiar diferiţii atomi ai uniformelor şi trăsuricii, dar fără folos. În sfârşit, sosi ziua în care munca urma să se încheie. Un vehicul imens, asemenea unui rezervor ermetic, pe trei sute de roţi, se opri la zidul care înconjura reşedinţa lui Trurl şi Clapauţius, iar constructorii scoaseră pe poarta deschisă draperia cu ciucuraşi şi clopoţei, şi când, în faţa comisiei, se deschise uşa vehiculului, o puseră în el, pe podea; apoi înăuntru începură să meşterească ceva, cu uşile închise, după care aduseră pe rând din pivniţă nişte vase mari de tablă, pline cu elemente chimice pisate mărunt, şi toate acele prafuri cenuşii, argintii, albe, galbene şi verzui le presărară pe marginea draperiei larg întinse. După aceea ieşiră la lumina zilei, porunciră să se închidă vehiculul şi aşteptară cu ochii pe ceas timp de paisprezece secunde şi jumătate. După trecerea acestui interval de timp începu să se audă clar cum sună clopoţeii de sticlă, deşi vehiculul era complet nemişcat, şi toţi se mirau, căci numai un duh putea face draperia să se mişte. În clipa aceea constructorii se priviră şi spuseră:

— Gata! Puteţi să-l luaţi!

Toată ziua rămaseră pe terasă, dând drumul la baloane de săpun. Spre seară veni la ei distinsul Protozorius, maestrul de ceremonii, care-i atrăsese pe planeta lui Ferocius. Fu politicos, dar hotărât. Straja aştepta pe scări. El îi lămuri că trebuie să-i ducă imediat la locul care le-a fost destinat. Erau obligaţi să-şi lase toate lucrurile în palat, chiar şi îmbrăcămintea. În schimb, li se dădură nişte zdrenţe şi li se puseră cătuşe la mâini. Spre marea mirare a străjilor şi funcţionarilor poliţiei prezenţi acolo, ca şi a funcţionarilor 'judecătoreşti, amândoi constructorii nu se arătară câtuşi de puţin mânioşi, ba Trurl începu chiar să râdă, spunându-i fierarului, care-i pusese cătuşele, că-l gâdilă. Când fură aruncaţi în celule, se auzi în urma lor ecoul cântecului "Programatorul vesel".

În vremea asta puternicul Ferocius tocmai părăsea oraşul în carul său de vânătoare, înconjurat de un întreg alai, iar în urma lui se întindea un şir lung de călăreţi şi maşini, nu tocmai de vânătoare, căci printre ele erau nu atât puşti mitraliere şi tunuri, cât imenşi laseri, flinte cu antimaterie şi aruncătoare de smoală în care se putea împotmoli orice creatură şi orice maşină.

Convoiul acesta puternic păşea vioi, semeţ şi vesel spre pădurile Coroanei şi nimeni nu se gândea măcar la cei doi constructori care zăceau în închisoare, iar dacă cineva amintea de ei, asta era doar pentru a-i lua peste picior.

Când din turnurile terenului de vânătoare fanfarele argintii anunţară apropierea regelui, zăriră un vehicul imens ca un tanc, care se îndrepta în aceeaşi direcţie. Uşa rezervorului, ridicată, se sprijinea pe nişte dispozitive speciale şi pentru o clipă se zări, ca un bot negru, gura tunului aţintită spre orizont. În aceeaşi secundă însă ceva ca o furtună, ca un nisip gălbui-cenuşiu, bufni dinăuntru, sărind atât de sus, că nu se ştia dacă era un animal sau nu. Zburând vreo sută de paşi, creatura ateriză fără zgomot, iar draperia în care era înfăşurată se dădu la o parte scoţând, în liniştea nemaipomenit de ciudată, un sunet asemănător unor clopoţei de sticlă. Apoi rămase aşa în nisip, ca o pată zmeurie, nu departe de monstrul pe care acum îl văzură bine cu toţii. Dar formele acestuia rămâneau mai departe neclare; era ca un fel de colină, destul de mare, prelungă, de culoarea împrejurimilor, ba chiar se părea că ceva ca un ciulin ars de soare îi creşte pe spinare. Valeţii regelui, fără să-l scape din ochi, dădură drumul la o întreagă haită de cibernargi, ciberbeci şi cibernoşi, care se aruncară lacomi asupra uriaşului chircit. Când ajunseră în apropierea sa, acesta nici nu deschise gura, nici nu vărsă foc pe nări, ci căscă doi ochi asemenea unor mici sori şi într-o clipă jumătate din haită se prefăcu în cenuşă.

— Oho, are laseraşi în ochi! Ia daţi-mi frumoasa mea armură anti-lumină, casca şi zalele mele iubite! – strigă regele celor din suită, iar aceştia îl îmbrăcară imediat într-un superoţel strălucitor. Luându-şi avânt de faţă cu toţi, regele o porni pe cibercalul său, care nu se temea de niciun fel de proiectile. Monstrul îl lăsă să se apropie; regele vântură sabia, încât tăişul ei făcu aerul să vuiască, iar capul tăiat al monstrului se rostogoli în nisip. Regele mai mult se mânie decât se bucură că totul mersese atât de repede şi hotărî să se răfuiască în mod deosebit cu cei doi constructori care-l dezamăgiseră în halul acesta, deşi suita îl ovaţiona pentru triumful dobândit atât de vitejeşte. Dar monstrul îşi mişcă uşor grumazul şi din mugurele apărut la capătul lui scoase un alt cap, care-şi deschise pupilele orbitoare, încercând să pătrundă prin armura regelui.

— O, nu sunt ei chiar atât de proşti, cu toate că trebuie să piară – îşi zise regele şi se repezi la monstru, dând pinteni armăsarului.

Mai lovi odată, acum chiar în spinarea monstrului, care, ce-i drept, se cam băgase singur în calea loviturii. Văzduhul şuieră, oţelul scrâşni şi imensul corp, despicat în două, se rostogoli zbătându-se. Dar ce-i asta? Regele trase repede hăţurile cu stânga, căci în faţă-i apărură acum doi monştri, gemeni, mai mici, şi încă unul, mititel, lângă ei – era capul, tăiat cu o clipă înainte, care scosese între timp o codiţă şi picioruşe şi acum se zbenguia în nisip.

"Ei, asta-i bună! Doar n-am să-l tot ciopârţesc aşa întruna! Mulţumesc de asemenea vânătoare!" – îşi zise regele şi, supărat din cale-afară, se repezi asupra monştrilor. Tăia, împungea, sfâşia, hăcuia cu sabia ca turbat; monştrii se înmulţeau sub lovituri, se depărtau brusc, se aruncau unul asupra altuia, dispăreau şi iarăşi, unul, mare, cu pântecele lipit de pământ, încordându-şi grumazul, îi apăru în faţă, aidoma celui dintâi.

"N-am nicio satisfacţie – se gândi regele. Se vede că e prevăzut cu acelaşi sistem ca şi cel pe care mi l-a construit – ei, acum îi spune? – Dovleakington. Pentru sărăcia de idei de care a dat dovadă l-am căsăpit cu mâna mea în curtea palatului... N-am ce face, trebuie să pun în funcţie cibertunurile"...

Ceru să i se aducă un cibertun, ghintuit sextuplu. Ochi nici prea mult, nici prea puţin, atât cât trebuia, trase de sfoară, şi, fără zgomot, fără fum, proiectilul nevăzut porni spre monstru ca să-l facă mici fărâme. Dar nu se întâmplă nimic. Totul se petrecuse prea repede ca cineva să poată să observe ceva. Monstrul însă se lipi şi mai mult de sol şi-şi scoase laba în faţă, arătând tuturor degetele lungi, păroase: îşi bătea ioc de rege!

— Daţi-mi un tun de calibru mai mare! – strigă regele, prefăcându-se că nu observă gestul monstrului. Douăzeci de servitori aduseră un tun mai greu, regele ochi, ţinti, detună – dar în aceeaşi clipă monstrul sări la o parte. Regele vru să se apere cu sabia, dar nu apucă să mişte, că monstrul dispăru. Cei care au văzut scena povestiră mai târziu că era cât pe-aci să-şi piardă minţile. Monstrul, zburând prin aer, se desfăcu în trei, din nou acea metamorfoză fulgerătoare, iar în locul corpului greoi şi cenuşiu apărură trei inşi în uniforme de poliţişti, care, încă din zbor, se pregătiră pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu. Primul poliţist scoase din buzunar nişte cătuşe, cârmindu-şi zborul cu picioarele, al doilea, ţinându-şi cascheta cu panaş să nu-i zboare, cu mâna liberă scoase din buzunarul lateral un mandat de arestare, al treilea, în schimb, le ajută celorlalţi să asolizeze cu bine, lăsându-se ca o plăcintă sub tălpile lor, în chip de amortizor. Se sculă însă imediat şi se scutură de praf. În vremea asta primul îi puse regelui cătuşele, al doilea îi smulse sabia din mâini, apoi, aşa, încătuşat, începură să-l ducă prin pustiu, gonind în salturi uriaşe. Câteva secunde întreaga suită rămase ca împietrită, dar îndată urlă într-un glas şi o porni în goană după ei. Fugarii fură ajunşi de ciberarmăsari, săbiile scrâşniră, scoase din tecile lor, când al treilea poliţist răsucind un buton în dreptul pântecului, se chirci, mâinile îi crescură de doi coţi, picioarele i se îndoiră, lăsând să apară nişte spiţe, iar pe spinarea lui, preschimbată în capra unei trăsurici cu două roţi, se urcară ceilalţi doi poliţişti şi începură să-l croiască pe rege cu un bici lung, iar regele, înhămat, dând din mâini şi ferindu-şi de lovituri capul încoronat, galopa nebuneşte. Urmăritorii iar se apropiară; atunci poliţiştii îl apucară pe rege de cap şi-l băgară între ei, iar unul, mai repede decât ţi-ai putea închipui, se rostogoli între hulube şi, mormăind, pufăind, se preschimbă într-o sfârlează multicoloră, într-o elice iute ca trăsnetul. Trăsuricii parcă îi crescuseră aripi; zbura ca vântul, stârnind nisipul, săltând ca turbată prin hârtoape, încât după o clipă dispăru printre dunele deşertului. Convoiul regal se răsfiră, căutând urmele. Puseră la treabă şi ogari, veni şi rezerva poliţiei cu nişte motopompe şi începu să ude cu înfrigurare nisipul – asta pentru că în telegrama cifrată, trimisă de balonul de observaţie din nori, se strecurase, din grabă, o greşeală, probabil că telegrafistului îi tremurase mâna. Eşaloanele poliţiei goneau prin tot deşertul, fiecare tufiş, fiecare grămadă de urzici fu cercetată, răscolită, iradiată cu aparate Roentgen portative. Fură săpate o mulţime de gropi, luându-se din ele probe pentru analiză. Însuşi procurorul general porunci să-i fie trimis ciberarmăsarul regal la interogatoriu. Seara se făcu mai repede întuneric din cauza mulţimii baloanelor secrete, iar în deşert fu trimisă chiar o divizie de paraşutişti cu aspiratoare, ca să cearnă bine tot nisipul. Toţi care semănau cu cei trei poliţişti urmau să fie reţinuţi. Dar treaba asta se dovedi a fi foarte complicată, căci se ajunse până acolo că o parte a poliţiei arestase pe cealaltă. Când se lăsă noaptea, vânătorii, cu teama în suflet, mohorâţi, începură să se întoarcă în oraş cu veşti din cele mai proaste. Nu reuşiseră să dea nicidecum de urma regelui, de parcă îl înghiţise pământul.

În plină noapte, la lumina torţelor, cei doi constructori, cu cătuşe la mâini, fură aduşi în faţa marelui cancelar şi păstrător al sigiliului coroanei, iar acesta, cu glas de tunet, declară:

— Pentru că aţi îndrăznit să atrageţi în cursă pe Maiestatea Sa, pentru că aţi îndrăznit să ridicaţi mâna asupra stăpânului nostru milostiv, Prealuminatul Atotstăpânitor şi Conducător Ferocius, veţi fi sfârtecaţi, jupuiţi, împănaţi, apoi veţi fi pulverizaţi cu un strecurător-pulverizator special în cele patru vânturi, spre aducere aminte pe veci şi a-i înspăimânta pe toţi cei ce plănuiesc crima de regicid. Sentinţa e fără drept de apel. Amin.

— Şi cum, imediat? – întrebă Trurl. Dar noi aşteptam să vină un sol...

— Ce sol mai pofteşti acum, tu, criminal neruşinat?!

În clipa aceea, din fundul sălii năvăliră străjile, care nu îndrăzniseră să bareze cu halebardele încrucişate drumul însuşi ministrului poştelor şi telegrafului în persoană. Ministrul, în uniformă de gală, cu decoraţiile pe piept, se apropie de cancelar şi din tolba împodobită cu diamante scoase o scrisoare, rostind:

— Deşi sunt artificial, vin din partea regelui! Apoi se preschimbă în boabe mărunte de mac.

Cancelarul, necrezându-şi ochilor, desfăcu pecetea şi, recunoscând sigiliul regelui, apăsat pe ceara roşie, scoase scrisoarea din plic şi citi că regele este obligat să facă un pact cu constructorii, care au folosit metode algoritmice şi matematice ca să-l prindă, iar acum pun condiţii pe care cancelarul trebuie să le asculte şi să le accepte în întregime, dară îi e scumpă viata regelui. Semnat: "Ferocius M.S., dată într-o peşteră necunoscută şi aflat în puterea monstrului pseudopoliţist, una din cele trei persoane în uniformă"...

Toţi începură să strige în gura mare, să întrebe care mai de care ce fel de condiţii şi ce înseamnă toate astea, dar Trurl repetă întruna:

— Mai întâi scoateţi-ne cătuşele, altfel nu spunem nimic.

Fierarii îngenuncheară în faţa lor, le scoaseră cătuşele. Toţi se repeziră la ei, dar Trurl o ţinea pe a lui.

— Suntem flămânzi, murdari, nespălaţi, vrem o baie parfumată, cu miros de flori, câteva distracţii, o cină zdravănă, şi la desert puţin balet, altfel nu scoatem nicio vorbă!

Curtenii crudului rege simţeau că fierb de mânie, dar nu aveau ce face; trebuiră să o înghită şi pe asta. Abia a doua zi, în zori, se întoarseră constructorii, aduşi de servitori în lectici, odihniţi, parfumaţi, îmbrăcaţi în haine scumpe. Se aşezară la masa verde şi începură să dicteze condiţiile, dar nu aşa, din minte, ca, Doamne fereşte, să uite ceva, ci dintr-un carneţel mic, care stătuse toată vremea ascuns după perdea, la reşedinţa lor. Şi începură să citească din carneţel:

1. Să se pregătească o navă clasa întâi, care să-i transporte acasă.

2. Interiorul navei urmează să fie umplut cu diferite lucruri după cum urmează: briliante – patru puduri, aur roşu – patruzeci de puduri, platină, palladiu şi Dumnezeu ştie ce alte giuvaeruri – de opt ori pe-atâta, precum şi alte suveniruri, după dorinţa subsemnaţilor, care singuri şi le vor alege din palat.

3. Până ce nava nu va fi gata de drum până la ultimul şurub, încărcată şi pregătită, cu covor pe trepte, fanfară de rămas bun, decoraţii pe perniţe, onoruri, cor de copii, marea orchestră a filarmonicii şi entuziasm general – până atunci nimeni n-o să-l vadă pe rege.

4. Se va pregăti o scrisoare de mulţumire, turnată pe o placă de aur, încrustată cu sidef, către Prea Slăviţii, Prea Luminaţii Trurl şi Clapauţius, în care va fi descrisă pe larg toată povestea; scrisoarea va fi prevăzută cu marele sigiliu al cancelariei, precum şi cu sigiliul Coroanei Regale, cu toate semnăturile necesare, apoi plumbuită într-o ţeavă de tun, pe care o va duce pe umeri spre navă, fără nici un ajutor, însuşi demnitarul Protozorius, maestrul de ceremonii, care i-a atras pe planetă pe Prea Puternicii Constructori, crezând că în acest fel o să le pregătească o moarte ruşinoasă.

5. Acelaşi demnitar va trebui apoi să-i întovărăşească pe cei doi constructori în drumul lor de întoarcere, ca o garanţie a imunităţii, a lipsei oricărei urmăriri sau persecuţii etc. Pe navă Protozorius va sta tot timpul într-o cuşcă lată de trei picioare şi înaltă de patru picioare, cu o uşiţă prin care i se va da să mănânce şi cu o saltea de pilitură de fier; pilitura va fi aceeaşi pe care Prea Luminaţii Constructori au binevoit s-o ceară pentru a îndeplini dorinţele regelui şi care a fost apoi transportată cu balonul secret în arhivele poliţiei.

6. După eliberare, regele nu trebuie să-şi ceară personal scuze Prea Luminaţilor Constructori, căci scuzele unui asemenea bărbat de stat nu le-ar folosi la nimic.

Iscălit, dat şi datat, ş.a.m.d.: Trurl şi Clapauţius, pentru Constructorii care pun Condiţii, şi de Marele Cancelar al Coroanei, Marele Maestru de Ceremonii şi Oberpoliţmeisterul Şef al Poliţiei Secrete Pământ-Apă-Balon, din partea Primitorilor Condiţiilor.

Ce ar fi putut să facă, drept răspuns la toate astea, curtenii şi miniştrii, vineţi de furie? Au fost nevoiţi să accepte absolut totul. În cea mai mare grabă au dat poruncă să se construiască racheta, iar constructorii au venit imediat după-masă pe şantier ca să controleze cum merge treaba. Şi nimic nu le era pe plac: ba că materialul nu e bun, ba că inginerii sunt nişte nepricepuţi, ba că în salonul principal trebuie pusă o lampă magică, cu patru oberlihturi şi cuc la mijloc, iar dacă ei nu ştiu ce-i acela cuc, cu atât mai rău, regele o să se înfurie în văgăuna sa singuratică şi, când se va întoarce, va şti el să se răfuiască deplin cu cei care i-au întârziat eliberarea. Din cauza asta tuturor li se făcu negru înaintea ochilor, se învârteau nervoşi de colo-colo, iar poliţiştii tremurau de-a binelea.

În sfârşit, racheta fu gata. Hamalii cărară în ea tot felul de lucruri scumpe, saci cu perle, aur, în timp ce o droaie de poliţişti cutreiera fără răgaz munţii şi văile, în căutarea regelui. Trurl şi Clapauţius râdeau pe înfundate văzând toate acestea, ba chiar îndrăzneau să-i lămurească plini de bunăvoinţă pe cei care, îngroziţi dar curioşi, îi ascultau, cum au ajuns la concluzia că trebuie să renunţe la prima idee, ca fiind imperfectă şi cum au construit monstrul după cu totul alte planuri. Nu ştiau nici unde şi nici cum să-i monteze centrul regulator, adică creierul, ca să fie cu totul sigur, aşa că pur şi simplu i-au construit un dispozitiv ca să poată gândi cu piciorul, coada sau botul, şi care era plin de măsele de minte. Dar toate astea nu erau decât începutul, căci adevărata problemă se compunea din două părţi: cea psihologică şi cea algoritmică. Mai întâi trebuia stabilit ce anume-l va răpune pe rege; în acest scop urma să acţioneze un grup de poliţişti, extras prin transmutaţie din monstru, căci poliţiştilor care arată mandatul de arestare, alcătuit lege artis, nimic în Cosmos nu li se poate împotrivi. Mai adăugară că ministrul general al poştelor tot din motive psihologice a fost pus să acţioneze, deoarece un funcţionar de rang inferior ar fi putut fi oprit de străji şi deci împiedicat să înmâneze scrisoarea, ceea ce constructorii ar fi plătit cu capul. În plus, ministrul artificial, care a îndeplinit rolul de sol, avea în geantă, în afară de scrisoare, şi mijloacele necesare în cazul când halebardierii ar fi trebuit să fie mituiţi. Deci s-au gândit la toate. În privinţa algoritmilor, nu mai rămânea decât să se descopere grupa de monştri a căror subgrupă, calculabilă şi închisă, o constituie tocmai poliţia. Algoritmul monstrului prevedea transformările succesive în toate încarnările. El a fost înzestrat cu cerneală chimico-nesimpatică în draperia cu clopoţei, aşa că mai târziu a acţionat singur asupra elementelor, tocmai datorită monstruoasei autoorganizări a poliţiei: Mai târziu, constructorii au publicat într-o revistă ştiinţifică şi un studiu cu titlul: "Funcţiile general-recursive eta-beta-meta pentru cazul special al transformării forţelor poliţieneşti în forţe poştale şi monstruale în câmpul compensativ al clopoţeilor, rezolvate pentru trăsurici cu două, trei şi patru roţi, lăcuite în verde, cu lampă de petrol, în condiţiile folosirii unei matriţe reversibile pe bază de ulei de ricin, colorat în roz, în scopul abaterii atenţiei, sau teoria generală a monstrualisfierii mono şi poli-ţiste, concepută matematic". Se înţelege că nici unul dintre curteni, cancelari, ofiţeri, sau din poliţie, n-a înţeles un cuvânt din toate astea. Dar ce contează? Şi nu se ştie dacă supuşii lui Ferocius nu aveau mai degrabă motive să-i admire pe constructori, decât să-i urască.

În sfârşit, totul fu gata de start. Trurl intră în palat cu un sac în spinare şi, conform înţelegerii, luă de pe pereţi ce-i plăcu. O caretă îi duse pe vitejii noştri la cosmodrom, unde-i aşteptau mulţimile şi corul de copii; fetiţe în costume populare le-au înmânat flori, demnitarii au citit de pe foi de hârtie cuvântări de mulţumire şi rămas bun, orchestra a cântat, cei mai slabi din fire au leşinat, iar la urmă s-a lăsat o linişte de mormânt. În clipa aceea, Clapauţius îşi scoase un dinte, răsuci ceva în el, dar nu era un dinte obişnuit, ci o staţie de transmisie-recepţie în miniatură. Apăsă pe un buton şi la orizont apăru un nor de culoarea nisipului, care creştea tot mai mult, lăsând în urma lui o dâră de praf. Asoliză repede pe locul pustiu dintre navă şi mulţime, se opri brusc, aruncând nisipul în toate părţile şi toţi, încremenind, văzură că e monstrul. Era într-adevăr monstruos! Ochii îi erau arzători ca doi sori, se bătu peste spinare cu o coadă de şarpe, iar scânteile săreau cât colo, găurind veşmintele de gală, neînzăuate, ale demnitarilor.

— Dă-i drumul regelui! – îi strigă Clapauţius, dar monstrul îi răspunse cu glas de-a dreptul omenesc:

— Nici nu mă gândesc. Acum e rândul meu să pun condiţii...

— Cum asta?! Ai înnebunit? Trebuie să ne dai ascultare, conform datelor matriţei! – strigă înfuriat Clapauţius în consternarea generală.

— Şi de ce, mă rog? Mă doare undeva de matriţa voastră. Sunt un monstru algoritmic, antidemocratic, cu privire ucigătoare, cu poliţie, ornamentaţie, apariţie şi autoorganizare. În burtă-l ţin pe rege, nu ştiu de nici o lege, trăsură am cu două roţi, strigă până nu mai poţi. Faceţi câţiva paşi, că plesniţi de graşi, jos cu voi, că fac tărăboi!

— Ei, las' că ţi-arăt eu! – îi strigă, scos din fire, Clapauţius, iar Trurl îl întrebă pe monstru:

— De fapt, ce vrei, la drept vorbind?

Şi ascunzându-se în spatele lui Clapauţius îşi scoase şi el un dinte, dar ca să nu-l vadă monstrul.

— Mai întâi, vreau să iau de soţie...

Dar nimeni nu putu afla pe cine vrea să ia monstrul de soţie, căci în clipa aceea Trurl apăsă dintele şi strigă: Erem terem tâtârât, piei, monstrule, că eşti urât!

Cuplajele magnetico-dinamice care uneau toţi atomii monstrului, se desfăcură pe dată sub influenţa acestor cuvinte, monstrul însuşi începu să clipească din ochi, să-şi agite urechile, urlând, bufnind, zbătându-se. Dar zadarnic. Răspândind un miros de fier ars, monstrul se descompuse, asemenea unei momâi din nisip, uscată şi călcată în picioare... Rămase numai o grămăjoară mică, şi deasupra ei regele, zdravăn, deşi cam murdar, strâmb, ponosit şi furios că i-a fost dat să treacă prin toate întâmplările astea.

— S-a cam scrântit la cap – zise Trurl către cei de faţă. Şi nu se ştie, de fapt, la cine se referea, la rege sau la monstrul care încercase să se revolte împotriva creatorilor lui. Dar aceştia, evident, prevăzuseră în algoritm şi o astfel de neagră eventualitate.

— Şi acum – încheie Trurl – vă rog să-l băgaţi pe maestrul de ceremonii în cuşcă, iar noi o să ne urcăm în rachetă...

Cap5