Imparatia oglinzilor strambe (9)

În care Olga şi Aglo ascultă ce-a vorbit împăratul cu Rutluv 

Abia seara tîrziu, mătuşa Agard trezi fetiţele din somn.

—     Împăratul o să vrea pesemne să afle cîte oglinzi aţi nu­mărat, făzăneilor. Şi mai trebuie să vă şi ondulez părul...

—    Acuşi ne sculăm, mătuşă Agard zise Olga, simţind că nu e în stare să deschidă ochii. Of, ce somn îmi e!

—      Cred şi eu! N-ai dormit toată noaptea!

—   Numai cîteva clipe, mătuşă Agard scînci rugător Olga şi deodată sări din pat, aruncă plapuma la o parte şi izbucni în rîs: Iată-mă-s! Bună dimineaţa!

Apoi, zîmbind, începu să ţopăie prin odaie ca să-şi alunge somnul, dar brusc zîmbetul dispăru şi faţa ei căpătă o expre­sie de îngrijorare.

—      Pari necăjită, mătuşă Agard.

—      Nu, nu, nu-i nimic, fetiţo...

Aglo se trezi morocănoasă şi plictisită. În vreme ce mătuşa Agard o pieptăna, ea nu-şi găsea astîmpărul şi striga tot timpul: ,,Au, mă doare!“

Auzind-o cum strigă, biata mătuşă Agard se pierdea cu firea şi pe faţa ei apăreau pete stacojii.

—      Mătuşă Agard, te rog mult n-o lua în seamă, fiindcă n-o doare niciun pic!

—      Da’ tu de unde ştii, mă rog? bodogăni Aglo.

—    Eu să nu ştiu! oftă Olga şi o privi iscoditoare pe bătrîna bucătăreasă. Mătuşă Agard, de ce nu ne spui nimic despre cheie? Ţi-aduci aminte că te-am rugat să-i spui fratelui matale să facă o cheie pentru lacătul de la lanţurile lui Neteirp?

—    Of, fetiţelor — răspunse mătuşa Agard, clătinînd din cap cu amărăciune. Nici nu ştiu ce să vă mai spun. Nu s-a făcut nicio cheie. Fabricile de oglinzi sunt înconjurate de oştile împăratului.

Înspăimântate, fetiţele dădură un ţipăt:

—      Ce-i de făcut?

Olga îşi luă capul în mîini şi simţi cum în tîmple, sub palmele ei, sîngele pulsează cu putere: tac-tac... tac-tac...

—      Se prăpădeşte Neteirp, mătuşă Agard! rosti Aglo în şoaptă.

—  Nu! ripostă cu hotărîre Olga. Nu se va prăpădi! Vom lua cheia care atîrnă deasupra tronului împărătesc!

După ce mîncară în grabă cîte ceva, fetiţele porniră spre sala tronului. Topsed al VII-lea stătea pe tron, îngropat în hîrţoage. Cîteva coli de hîrtie se tăvăleau pe jos. Fiecare pagină era acoperită cu cifre. Împăratul părea mohorît şi dus pe gînduri.

—     Voi rezolva totuşi această problemă, dacă nu e vreo şme­cherie la mijloc. Ridică apoi capul şi se uită distrat la pajii care intraseră în sală. Aha! Ascultă, pajule, poate că şi pentru rezolvarea acestei probleme, la cifrele pe care le am, trebuie să adaug cîţiva de zero?

—      O, nu, maiestate!

—   Bun. Te rog să nu m-ajuţi cu nimic. Îmi place să rezolv totul singur, aşa cum mă taie capul. Prin urmare, un netot, timp de două zile, a numărat optsprezece oglinzi...

—      Ne-am înţeles că înlocuim netotul printr-un înţelept, maiestate... — îl corectă Olga.

—  Nu, pajule! Cumpănind bine situaţia, am ajuns la con­cluzia că netotul trebuie să rămînă netot. Problema o rezolv doar eu, împăratul! Şi orice împărat este un înţelept! Pot eu să admit că în împărăţia mea, în afară de mine, mai există încă un înţelept? Pot?

—      Care va să zică, netotul socoteşte şi înţeleptul rezolvă, nu-i asa, maiestate?

—      Exact, pajule.

—      Dar... Daţi-mi voie, maiestate. Se cade oare să rezolvaţi dumneavoastră ceea ce socoteşte un netot?

—      Hm... Parcă ai dreptate... Hai să înlocuim din nou neto­tul cu înţeleptul.

—      Adică înţeleptul socoteşte, iar netotul rezolvă?

—   Exact. Înţeleptul socoteşte, iar netotul rezolvă. Ia stai niţel, că nu e chiar aşa... împăratul căzu pe gînduri, îşi frecă fruntea cu palma şi continuă: Toate astea trebuie bine chib­zuite. Să amînăm deocamdată rezolvarea problemei. Aţi început numărătoarea oglinzilor?

—       Da, maiestate!

—       Şi cîte aţi numărat pînă acum? Multe?

—       Multe — repetă Aglo şi adăugă iute: Patru sute optspre­zece mii şapte sute douăzeci şi nouă.

—      Bravo! strigă împăratul, ridicîndu-se şi frecîndu-şi mîinile. Daţi-i înainte, pajilor! Continuaţi-vă munca nobilă şi frumoasă!

In pragul uşii apăru un curtean care făcu o adîncă plecă­ciune şi anunţă:

—       Maiestate, primul ministru doreşte să vă vadă.

—       Să intre — zise împăratul cu un aer plictisit.

Din nou, fetiţele îl văzură pe Rutluv. Ca şi altădată, Olga se cutremură sub privirile lui, simţind cum o cuprinde scîrba şi groaza. „Ce ochi respingători — se gîndi ea. Şi nasul ăsta coroiat, întocmai ca un cioc”

Purtînd o haină neagră, lucioasă, Rutluv se apropie cu paşi siguri de împărat şi înclină uşor capul.

—   Ce te-aduce la palat, ministrule, la o oră atît de neobiş­nuită? întrebă Topsed al VII-lea, căscînd şi bălăbănindu-şi picioarele.

—    Maiestate — începu cu voce piţigăiată Rutluv — voi fi sincer. Zi şi noapte, o profundă nelinişte pentru soarta împără­ţiei îmi sfîşie inima!

—    Amuzant! exclamă Topsed al VII-lea şi izbucni într-un rîs zgomotos, care parcă se rostogoli prin sala tronului. Foarte amuzant! Nici nu mi-am închipuit măcar că şi dumneata ai inimă, Rutluv!...

—    Nu-mi arde de glume, maiestate. Mă îngrijorează faptul că în vechea şi bogata noastră împărăţie au început să se schimbe obiceiurile statornicite de veacuri.

Tăcut şi gînditor, împăratul îşi frecă rădăcina nasului:

—      Ai dreptate, ministrule! Aşa e! Poporul meu a început să se plictisească. N-a venit oare vremea să ne mai distrăm puţin şi să pornim un război?

Ochii negri şi rotunzi ai lui Rutluv scăpărară:

—     Deh, un război n-ar strica, maiestate. N-o să mai fac în fabricile mele oglinzi strîmbe şi voi începe să fabric arme. Războiul aduce întotdeauna venituri.

—     N-o să mai faci oglinzi? se încruntă împăratul. Oglinzile mele strîmbe?

—     E mai avantajos să faci arme, maiestate.

—     Nu, ministrule! Asta n-o s-o permit eu!

Împăratul sări jos pe parchet şi începu să alerge prin sală. Olga şi Aglo citiră în ochii lui Rutluv o mînie nestăvilită.

—   Cum vine asta? Să nu mai facem oglinzi? continuă Topsed al VII-lea, agitîndu-şi mîinile scurte şi dolofane. Mai degrabă voi porunci să nu se mai facă haine sau mai ştiu eu ce!

Rutluv ridică nerăbdător din umeri.

—    Presupun, maiestate, că mai avem timp să discutăm despre toate astea. Acum însă am venit într-o problemă care nu rabdă niciun fel de amînare.

—      Explică-mi, te rog, Rutluv, despre ce problemă e vorba.

—  De ce a fost amînată execuţia muncitorului Neteirp? întrebă Rutluv, pironindu-şi privirile asupra împăratului.

—      Asta a fost voinţa mea — răspunse nehotărît Topsed al VlI-lea.

Îngrozită, Olga băgă de seamă cum ochii lui de peşte înce­pură să se uite dezorientaţi în toate părţile.

—      Voinţa maiestăţii voastre? întrebă omul cu cap de vultur, strîngînd furios pumnii.

—    Da... Vai, vai, Rutluv, nu mă privi aşa... Of, simt că ame­ţesc! Ţi-am spus odată, nu mă privi aşa, Rutluv!

—      Maiestate! ţipă Rutluv cu vocea lui piţigăiată, făcînd ameninţător cîţiva paşi în direcţia împăratului. Mi se pare că aţi uitat prea repede istoria neamului dumneavoastră!

—   Ce... ce vrei să spui cu asta, Rutluv? bolborosi împăratul, tremurînd din tot trupul, ghemuindu-se într-un ungher al sălii tronului şi acoperindu-si ochii cu palmele.

—     Ca să ajungă împărăteasă, străbunica dumneavoastră şi-a ucis sora, dar bunicul dumneavoastră i-a smuls coroana şi a azvîrlit-o într-o fortăreaţă pe împărăteasa detronată! răcni Rutluv, împroşcînd bale. Tatăl dumneavoastră l-a executat pe bunicul dumneavoastră, pentru ca să stea pe tron nici mai mult nici mai puţin decît doi ani. Numai doi ani! Vă aduceţi pro­babil aminte că într-o bună dimineaţă a fost găsit mort în pat. Apoi s-a urcat pe tron fratele dumneavoastră mai mare. Îi păsa prea puţin de voinţa miniştrilor săi şi, desigur, n-aţi dat uitării ce i s-a întîmplat: a plecat în munţi şi a căzut într-o prăpastie! Apoi coroana aţi moştenit-o dumneavoastră... Acordîndu-vă coroana, am sperat, maiestate, că nu veţi uita nici­odată sfîrşitul tragic al înaintaşilor dumneavoastră! Nu uitaţi, maiestate, că aveţi un frate mai mic, care poate că aşteaptă să...

—     St... stai! strigă împăratul, bîlbîindu-se şi întrerupîndu-l pe Rutluv. Ce... ce trebuie să fac?

—   Înainte de toate, să spuneţi cît mai rar: „Asta a fost voinţa mea“, ca nu cumva, prin cine ştie ce împrejurări, să vă prăbuşiţi în prăpastie, maiestate!

—      Bi... bine...

—      Nu uitaţi că n-aveţi niciun fel de voinţă!

—      A... a... da... da... — bîigui împăratul.

—    Noi v-am dat coroana! Noi: Rutluv, Iocsorb şi alţi bogă­taşi ai împărăţiei. Deci n-aveţi de îndeplinit voinţa dumnea­voastră, ci numai şi numai voinţa noastră! Astăzi, muncitorii de la fabricile de oglinzi l-au omorît în bătaie pe supraveghe­torul meu şef. Pînă la urmă, vinovaţii n-au putut fi descoperiţi. Complotează toţi împotriva mea, şi poate că... şi împotriva dum­neavoastră, maiestate. Nu le poate veni de hac decît un singur lucru: frica de moarte! Şi tocmai acum găsiţi momentul să amînaţi execuţia muncitorului Neteirp!

—     Bine, mă rog, să fie executat... — sună stins vocea împăratului, pe care fetiţele îl auzeau numai, dar nu-l vedeau ghemuit cum era într-un ungher, deoarece în faţa lor, ca o stîncă neagră, stătea neclintit spatele lui Rutluv.

—       Aglo! Cheia! şopti Olga.

Aglo se urcă hotărîtă pe tron, luă cheia şi o ascunse în buzunar.

—       Mîine vom anunţa execuţia lui Neteirp. Poimîine îl vom arunca din turn — continuă să ţipe Rutluv cu voce piţigăiată. Toţi trebuie să asiste la execuţia acestui muncitor!

—       Bine, ministrule... Imediat voi semna sentinţa...

—       Nu trebuie s-o faceţi! strigă Olga, fără să-şi dea seama.

Ministrul se întoarse brusc şi privirea Olgăi se întîlni cu privirea înspăimîntătoare a lui Rutluv. În aceeaşi clipă, Olga simţi că frica pune stăpînire pe ea.

—       Olga, să fugim! strigă disperată Aglo.

Olga se întoarse şi o rupse la fugă din sala tronului.

—       Opriţi-i! răcni din urmă Rutluv.

Un slujitor bătrîn încercă s-o prindă pe Olga lîngă uşă, dar alunecă şi se întinse pe parchet cît era de lung.

Fetiţele treceau în goană prin sălile şi coridoarele palatului, de la o coloană la alta, de pe o scară pe alta. Iată, în sfîrşit, şi odăiţa mătuşii Agard.

—       Caleaşca, mătuşă Agard! Caleaşca, mai repede! Avem cheia!

—     Caleaşca e la uşă, fetiţelor. Grăbiţi-vă. Vremea nu stă în loc. Nu luaţi însă vizitiul cu voi. Poate să bănuiască ceva. Cu bine, făzăneilor!

—       Cu bine, dragă mătuşă Agard!

Fetiţele o sărutară drăgăstos pe bătrînă şi porniră din nou în goană prin nenumăratele săli ale palatului.

La uşă, într-adevăr, aştepta caleaşca.

—       Vizitiu strigă Aglo rămîi aici! Vrem să mînăm noi caii! Vizitiul se uită nedumerit la cei doi paji:

—       Cum aşa?... Pajii maiestăţii sale să mîne singuri caii?

—       Ei, şi?

—       Nu se cade.  |

—       De ce?

—       Gîndiţi-vă şi dumneavoastră, domnilor paji: nişte per­soane atît de suspuse să stea pe capră?

—       Nu-mi place să repet ordinele! strigă bătînd din picior pajul cu aluniţă pe obrazul stîng.

Vizitiul sări jos de pe capră şi le dădu hăţurile. Se auzi un tropăit de potcoave pe caldarîm şi caleaşca porni în goană. Străjerii deschiseră larg porţile, privind miraţi în urma caleştii care se îndepărta.

Era o goană nebună. Zidurile multicolore veneau parcă în întîmpinarea cailor, săgetând prin dreptul lor şi pierzîndu-se undeva în urmă...

—       Aglo, dă-mi cheia.

—       Numaidecât...

Aglo se scotoci înfrigurată prin toate buzunarele şi deodată izbucni în plîns.

Olga păli:

—       Ce s-a-ntîmplat, Aglo? Nu mă speria!

—       Olga...

—       Ce e? Ce e?

—       Olga, am pierdut cheia!

—       Ai pierdut-o? strigă Olga. Unde? Cînd?

—       Nu ştiu.

     —    Vai de mine, Aglo, ce-ai făcut! zise Olga, strîngînd ner­vos hăţurile. Eu, numai eu sunt vinovată. Tu nu eşti decît ima­ginea mea! Aşa pierdeam eu totul mereu. Am pierdut cîteva rînduri de chei de la apartament!

       Iar caii goneau înainte. Lacrimi mari se prelingeau din ochii Olgăi, vîntul i le smulgea de pe obraji şi le ducea departe cu el, prefăcîndu-le într-o pulbere de cristal.

—   Olga, hai să ne întoarcem şi s-o căutăm. Trebuie să fie pe aici prin apropiere. Mi se pare că am auzit chiar cum a căzut şi a scos un zăngănit. Cred că e undeva în iarbă, lîngă drum.

—   Nu, nu ne putem întoarce, Aglo. La palat cred că s-a şi descoperit lipsa cheii, iar străjerii sunt pe urmele noastre.

—   Şi ce-i de făcut, Olga?

—   Aşteaptă! răspunse Olga, ştergîndu-şi lacrimile. De vreme ce Rutluv n-are cheie, nici el nu va putea să descuie lacătul de la lanţurile lui Neteirp.

—  Dar există o altă cheie la Iocsorb! strigă Aglo. Ţi-aduci aminte că i-a arătat-o lui Rutluv cînd împăratul îşi lua gustarea de dimineaţă?

—   Repede spre domeniile lui Iocsorb, Aglo!

—   Repede, Olga!

Olga pocni din bici şi caii porniră în goană mare. Vîntul le flutura părul, la fiecare cotitură caleaşca se apleca pe o parte şi Aglo se agăţa înspăimîntată de Olga.

—   Olga, o să ne răsturnăm!

—   Ce fricoasă eşti, Aglo!

—   Olga, dar...

—   Nici un „dar”! Nimic nu ne poate opri! Ţelul nostru e clar! Ai uitat ce spune cîntecul?

—  Ţelul e clar, dar te-ntreb: cum îl vom atinge? Ce-o să-i spunem lui Iocsorb cînd vom ajunge pe plantaţiile lui de orez?

—   Încetează cu văicărelile, Aglo! Tata îmi spunea întot­deauna că îndrăzneala şi perseverenţa sunt cheia care asigură atingerea ţelului! Vezi mai bine să nu fi început urmărirea!

Cap8  Cap10