Mici intamplari cu animale (186)

Orfanul

Ce-ar fi să dau o raită prin tara caprelor negre din căldarea Sîmbetei? Trei zile; duminica dimineaţa sunt acasă. Cum e toiul verii, duminică vor izbucni în munte cetele de turişti, iar eu nu am ce căuta acolo cînd bietele capre negre sunt spe­riate. Doar caprele vreau să le văd, şi iezii cum se joacă. Dacă voi lua cu mine puşca, ea va fi numai dovadă că m-aş ţine şi eu de tagma vînătorilor.

Cînd m-am ivit în gol, de după perdeaua rară a molizilor pi­perniciţi din margine, asinul de la cabană a dat semn că so­seşte om străin. Nici n-a încetat să zbiere, şi a apărut în uşă cabanierul, ca să vadă cine-i. M-a recunoscut de departe şi i s-a luminat faţa, de altfel destul şi permanent luminată de nasul mare şi roşu, mărturie că n-a ajuns la bătrîneţe membru al unei ligi de temperanţă. Repede mi-am lepădat sarcina în cămăruţa de sub acoperiş şi am păşit la deal pe fundul căldării, spre Colţul Bălăcenilor. Tocmai sub Colţ ştiu o lespede pe care te poţi şi tolăni, dacă ţi s-a urît să şezi, iar de acolo-i vedere largă peste toţi pereţii căldării. Se mai caţără acolo spre pisc şi o postată de bujori de munte. Acum tufuşoarele-s numai flori roşii şi strecoară în bunătatea de aer mireasmă dulce. Acolo mi-am deznodat la amiază raniţa cu merinde şi tot acolo, pe lespedea încălzită de soare, am tras un pui de somn după aceea, cînd şi caprele negre s-au tras la oleacă de odihnă. M-am bucurat de ciopoare cu iezi zburdînd în jurul lor şi am sorbit dulceaţa singurătăţii pînă s-a ridicat din marea cerului luceafărul, ca şi de alte dăţi. Acum însă am văzut şi o scenă care şi-a tors în amintire firul pînă în ziua de azi.

Binoclul mi-a apropiat pîlcuşorul, încît nu mi-a fost greu să număr şi să observ. Erau patru capre, şase iezi şi un ţăpuşor din anul trecut. Şi-au ales loc bun. Curtea Oţelelor e o padină care face insulă verde în surul stîncilor din jur, adîncită puţin ca un căuş. Iarba acolo-i fragedă. Creşte trifoiul de munte, cîteva sălcii pitice dau destulă umbră pentru ceasurile de odihnă, de nicăieri nu se poate furişa primejdia fără să fie simţită la timp.

De o sută de ori de ai pîndi mănunchi de capre negre cu iezi, de fiecare dată ţi se va părea că e ceva nou. Incîntarea repetată nu pierde nimic din farmecul ei. Ca zîmbetul Giocondei sau Pastorala lui Beethoven.

Bătrînele adună harnic stropii de lapte din dulceaţa ierbii de mătase. Cîte una îşi ridică capul, ochii ageri scrutează, nările întreabă boarea, urechile înălţate caută zvon străin. Nimic nu tulbură pacea singurătăţilor; botul coboară în căutare nouă. Cîte una şi-a pierdut din vedere iedul. Nu-i pot auzi behăitul scurt şi înfundat, dar desigur că şi-a întrebat puiul unde e. S-a desprins din ceata jucăuşă unul, unul singur, cel care a recunoscut glasul mamei lui, s-a apropiat cuminte şi s-a arătat: ,,aicea-s". Liniştită, capra se întoarce la păşunatul ei. Trece pe deasupra ca un planor acvila: toate şi-au înălţat capetele şi şi-au tupilat puţin picioarele, gata de salt de apărare; iezii au lăsat într-o clipa joaca şi vin repede să se alăture fiecare celei pe care o cunoaşte că e a lui. Răpitoarea a văzut zădărnicia unui atac, a rotit o dată pe deasupra şi a plecat. Ochii o petrec pînă a trecut custura culmii, iezii mai zăbovesc oleacă în scut, dar cînd capetele au coborît din nou în verdele de jos înţeleg si se adună iarăşi la o parte, la treaba lor, jocul. Şi trag horă, săl­tată, şi dau lupte de şagă cap în cap, sar cuc, se alungă pînă îi vine unuia în minte izvorul de lapte dulce şi cald. După el, ca la comandă, se iau toţi, găsindu-şi fiecare ugerul lui. Mama îi primeşte şi se potriveşte din picioare ca să ajungă bine botişo­rul la sfîrcurile ugerului, nu mai paşte, stă nemişcată în plăcerea care e şi a ei. Din cînd în cînd îşi întoarce capul şi linge spina­rea puiului drag... Se vede că plosca s-a cam golit; botişorul bufneşte în uger, si bufneşte cu nădejde, stă să mişte din loc pe mama. Destul a fost! Bătrîna păşeşte peste iedul de sub ea, se desprinde, nu-l mai lasă. Suptul încă e o oboseală pe lîngă cea a jocului; se culcă un ied, se culcă şi celălalt. Pînă sare unul si începe alt dans... Dar cîte variante ale aceleiaşi simfonii a păcii şi voioşiei!

De la una dintre capre sug doi iezi, de la celelalte trei numai cîte unul. Atîţia au. Iezi însă sunt şase. Al cui e cel de-al şaselea? Doar văd limpede că în afară de cele patru capre nu-i decît ţapul mărişor, cu corniţe deja în clenci pronunţat. Se joacă toţi şase iezii ca fraţii; din depărtarea aceasta e unul ca celălalt. Insă cînd vine toana suptului, aleargă la bunătate numai cinci dintre ei; unul rămîne stingher. Se apropie şi el cu sfiiciune, se opreşte la o capră, la cealaltă, priveşte lung ospăţul; el n-are de la cine să sugă. Ii e foame şi lui, rîvneşţe şi el la dulceaţa laptelui; lui nu-i întinde nimeni uger plin. Incet-încet se furişează pe din dosul uneia dintre capre, încearcă să pună şi el gura. Se fereşte capra şi se întoarce spre el cu coarnele coborîte. Speriat, sare înapoi orfanul. Orfan era bietul de el. I se va fi prăpădit mama, se va fi pierdut de ea. S-a alăturat si el ciopo­rului. Lapte nu-i; se fereşte deoparte şi începe sa rupă colţ de iarbă, smucind din cap la fiecare îmbucătură. Macină în gură lung verdeaţa; îi place, nu-i place, altă hrană nu-i. Il văd că alege. Pune botul şi nu ia în el, dincolo ciupeşte. Mai fragede-s frunzele trifoiului şi mai zemoase, ca şi cele lunguieţe ale pătlaginei de munte; nevoia l-a învăţat să le cunoască. Stă şi priveşte cu jind pe frăţînii lui maşteri. N-are ce căuta acolo şi pipăie iarăşi hrana lui de ied orfan. Sătui, ceilalţi s-au culcat; verdeaţa n-are saţul laptelui şi se culege încet şi cu greu. Poate l-ar primi acum vreuna dintre capre, după ce iedul ei e îndestulat. Dar nu-l primeşte. Una mai firetică se şi avîntă după el, pînă îl alungă departe. Ceilalţi dorm cu botu­rile aduse la burta plinuţă; el mai are treabă cu hrana lui să­racă. A obosit. Se culcă şi el mai la o parte, stingher...

S-a trezit un ied, se ridică în picioarele lungi şi noduroase şi se întinde lenevos din spinare. S-a trezit încă unul, s-au sculat toţi cei cu mame şi îndată începe alt carusel. Stingherul îşi ridică încet capul şi îi priveşte lung. Nu ştie ce să facă. El abia a apucat să închidă ochii, întîrziat la mîncarea lui. Dar copilul e copil, joaca-i a lui. Şi apoi, iezii îl primesc bucuros între ei, în joacă-i alături asemenea cu ceilalţi, şi nu-i singur. Sare sprinten şi îndată-i cap la cap în vîrtejul unei lupte drepte, îndată-i în volbura alergăturilor.

L-am pierdut. Nu mai ştiu care dintre cei şase e orfanul şi mi se potoleşte puţin din milă.

Soarele a ajuns în cruce şi dogoreşte şi aici la înălţimile mari. Caprele sătule caută umbra odihnei şi a rumegatului. Incet-încet se trag spre un şurlău cuprins de arinaşi şi de sălcii de munte, fiecare cu puiul ei lîngă ea. Păşeşte încet şi ţăpuleanul; tocmai în coada convoiului, sărmanul cioporului. Abia mai văd caprele tolănite la adăpost. Ţăpuşorul s-a culcat mai la o parte, iedul fără mamă a stat cumpănind. Apoi încet s-a apropiat de ţap, a îndrăznit să meargă pînă lîngă el, parcă l-a întrebat dacă îl primeşte. Nu l-a alungat, şi stingherul s-a adunat şi el ghem, la picioarele milostivului.

Cu raniţa sub cap am urmat şi eu pilda bună a sălbătăciunilor, apoi mai tîrziu am urcat culmea Drăguşului ca să văd ce-i şi prin căldarea Viştişoarei, pînă nu se întunecă. Din creastă mi-am aruncat încă odată ochii spre Curtea Oţelelor. Şirul de capre negre se apropia încet de ostrovul de iarbă măruntă la păscutul de seară. Părea o salbă înşirată în mărgele, unele mari, altele mărunte.

Numai un bob negru strica şirul. Era desprins, singur, venea cu sfială în urmă, ca un copil orfan în casă străină.   

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor