Mici intamplari cu animale (187)

Rudi, paznicul de la cabana Prigoana din Munţii Sebeşului, era un îndîrjit prigonitor al lupilor, care decimau cerbii şi căprioarele date în grija lui. Foc de armă, capcane, otravă — pe toate le punea în lucrare pentru a mai rări numărul acestor fiare nesăturate. Cu toată pornirea pe care o avea împotriva lupilor, uneori vorbea despre ei şi cu milă, gîndindu-se la ceea ce pătimesc cînd sunt prinşi în fier sau chinuiţi de otravă.

Intr-o seară, pe cînd eram alături de el în înălţimea unui pătul, aşteptînd un cerb anumit (care n-a venit) şi cînd întretăiam atenţia cu amintiri vînătoreşti spuse cu glas scăzut la ureche, Rudi mi-a destăinuit o însuşire frumoasă a lupilor, în nepotrivire cu imaginea pe care ne-o facem de obicei despre firea lor. Mi-a povestit două întîmplări din cele multe pe care le-a trăit în şirul de ani petrecut între jivinele muntelui şi care dovedesc ataşamentul lupilor faţă de cei dintr-o familie sau dintr-o haită cu ei.

In terenul de la Prigoana făcea iarna pagube mari un haitic de şapte lupi. Umblau împreună, vînau cu iscusinţă şi li se vedea ici şi colo urma isprăvilor: oase şi păr de ciută, de căprioară, zăpadă însîngerată. După urme, haita avea căpitan o lupoaică mare. Desigur, o lupoaică bătrînă, pe care anii au învăţat-o toate meşteşugurile prin care se ocoleşte primejdia şi se dobîndeşte hrana. Că era vătafă o deducea din poziţia cen­trală pe care lupoaica o lua atunci cînd haita în goană se desfă­cea în evantai; că era lupoaică se vedea din urmele mai alun­gite, din degetele foarte strînse şi din unghiile mai ascuţite.

Intr-o seară, paznicul a auzit haita urlînd deosebit de sinis­tru şi de jalnic, nu departe de cabană, în apropierea unui loc unde aşezase o pulpă de cal otrăvită. Au urlat lung, timp ca de o oră, apoi s-au mistuit în tăcerea muntelui încremenit de ger. Rudi abia a aşteptat crăpatul zorilor tîrzii ca să meargă şi să controleze hoitul otrăvit. Avea nădejde că lupii vor fi mîncat la hoit şi vor fi căzut. Intr-adevăr, carnea era mîncată, de jur împrejur se vedeau „trîntituri", adică urmele lupilor care s-au tăvălit în spasmele stricninei. La cîţiva paşi a găsit moartă lupoaica mare; era sigur că haita îşi pierduse conducătoarea. Mai încolo, la distanţă mică, încă un lup. Inaintînd pe urme, ca la patru sute de metri de la locul hoitului, a aflat unde s-au oprit cei cinci lupi care au mai rămas. Aceştia şi-au rîcîit cot­loane în zăpadă şi au stat acolo o bucată de vreme. In acest loc îi auzise urlînd cu o seară înainte. De aici au plecat apoi betegi, după cum dovedeau trîntituri, vărsături şi alte semne. Mai încolo a dat peste stîrvul lupului al treilea.

Rudi şi-a făcut judecata: lupii, deşi betegi, n-au voit să plece fără lupoaică, starostea lor. S-au aşezat la o anumită distanţă si au început să o cheme cu urletele lor din ce în ce mai jalnice. Pe acestea le auzise aseară paznicul. S-au hotărît să plece după un timp destul de îndelungat. După două zile paznicul a obser­vat pe zăpada proaspătă că cei patru lupi rămaşi în viaţă au revenit la locul dezastrului şi au „călcat locul"' unde zăcuse lupoaica moartă. O căutau. Au mai venit încă de două ori, dînd prilej paznicului să mai omoare pe unul din ei, din pîndă, cu arma. Astfel, din haită au mai rămas numai trei supra­vieţuitori.

In altă iarnă paznicul a avut iarăşi multe ceasuri de mînie, constatînd pagubele mari pe care le făceau doi lupi. Unul dintre ei era de o mărime excepţională. Erau vînători iscusiţi, şi paznicul a păşit de multe ori pe urmele lor pînă în funduri de văi, unde lupii de obicei cotropesc victima istovită. Intr-o noapte, lupii aceştia au dat de hoit. Pesemne cel mare a alungat de la carne pe tovarăşul mai slab si a mîncat singur jumătate din bucata de carne otrăvită. A doua zi l-a găsit mort. Din urma celui mai mic, pe care a mers ceasuri întregi, a putut constata că era sănătos; niciun semn că s-ar fi îmbolnăvit si el. Dar spre seară l-a auzit urlînd, stingher, în apropierea locu­lui unde căzuse tovarăşul lui. Trei nopţi a revenit lupul acesta şi a urlat jalnic, chemîndu-şi în zadar soţul.