Cosmicomicăriile lui Italo Calvino(1)

Distanţa pînă la Lună

Sir George H. Darwin este de părere că Luna se afla odinioară foarte aproape de Pămînt. Mareele au împins-o, încetul cu încetul, departe; mareele pe care Luna le provoacă în apele terestre şi datorită cărora Pămîntul îşi pierde treptat energia.

Chiar aşa şi era! — exclamă bătrînul Qfwfq, — voi nu vă puteţi aduce aminte, eu însă da. O aveam mereu în spinare, Luna, imensă: cînd era lună plină — nopţi clare ca ziua, dar cu lumină de culoarea untului — parcă ne strivea; cînd era lună nouă, se rotea pe cer ca o umbrelă neagră purtată de vînt; iar cînd era în creştere îşi scotea nişte coarne atît de joase încît mai- mai să se înfigă în creasta unui promontoriu şi să rămînă ancorată acolo. Dar întregul mecanism al fazelor se desfăşura altfel decît în ziua de azi, din cauză că distanţele pînă la Soare erau diferite, ca şi orbitele, ca şi înclinarea nu mai îmi amintesc a cui; cît despre eclipse, cum Pămînt şi Lună stăteau atît de strîns lipite, ce să mai vorbim: erau la tot pasul; vă închipuiţi că cele două namile izbuteau să-şi ţină mereu umbră una alteia.

   Orbita? Eliptică, se înţelege, eliptică: se turtea puţin deasupra şi puţin o lua razna. Cînd luna cobora mai jos, mareele se urcau de nu le mai putea ţine nimeni. Erau nişte nopţi cu lună plină joasă, joasă şi cu maree înaltă, înaltă de mai lipsea puţin ca Luna să se scalde în mare; să zicem, cîţiva metri. Dacă n-am încercat să ne urcăm pe ea? Cum de nu! Era de ajuns să mergi cu barca pînă sub lună, să rezemi acolo o scară mobilă şi să te caţeri pe ea.

Punctul unde Luna ajungea cel mai jos era în dreptul Stîncilor de Zinc. Mergeam cu bărcuţele cu vîsle care se foloseau pe vremea aceea, rotunde şi plate, de plută. Încăpeam o grămadă acolo: eu, căpitanul Vhd Vhd, nevastă-sa, vărul meu, surdul, şi cîteodată şi micuţa Xlthlx, care să tot fi avut pe atunci vreo doisprezece ani. În acele nopţi apa era foarte calmă, argintată, părea de mercur, iar peştii dinăuntru, violeţi, nu puteau rezista atracţiei Lunii şi ieşeau cu toţii la suprafaţă, ca şi cara­catiţele şi meduzele de culoarea şofranului. Era un veşnic zbor de vieţuitoare mărunte — răcuşori, sepii, şi chiar alge uşoare şi diafane, şi rămurele de coral — care se desprindeau din mare şi nimereau pe Lună, atîrnînd de acel plafon calcaros, sau rămîneau acolo la mijlocul drumului, în aer, într-un roi fosforescent, pe care-l izgoneam agitînd frunze de bananier.

Iată ce aveam de făcut: transportam în barcă o scară mobilă; unul o ţinea, unul se urca în vîrful ei, iar unul stătea la vîsle, împingînd barca pînă ajungeam chiar dedesubtul Lunii; de aceea era nevoie să fim mai mulţi (nu vi i-am numit decît pe cei mai importanţi). In clipa în care barca se apropia de Lună, cel care se afla în vîrful scării ţipa înspăimântat: „Stai! Stai! Mai am puţin şi mă izbesc cu capul! “ Era impresia pe care ţi-o dădea, cînd o vedeai deasupra ta atît de uriaşă, atît de accidentată, cu vîrfuri ascuţite şi margini ştirbite şi zimţate. Acuma poate că e altfel, dar pe atunci Luna, sau mai bine-zis fundul, burta Lunii, de fapt partea care trecea cel mai aproape de Pămînt, de mai-mai să-l atingă, era acoperită de o scoarţă cu aşchii ascuţite de piatră, ca nişte solzi. Ajunsese să semene cu burta unui peşte, şi chiar mirosul, după cîte îmi amintesc, era, dacă nu chiar de peşte proaspăt, doar puţin mai slab, ca de somon afumat.

De fapt, din vîrful scării de abia puteai s-o atingi, stînd drept în echilibru, pe ultima treaptă, cu braţele întinse. Luasem bine măsurile (încă nu bănuiam că se îndepărta); singurul lucru la care trebuia să fim foarte atenţi era cum să ne prindem cu mîinile. Alegeam o aşchie care părea rezistentă (ne urcam cu toţii, pe rînd, în grupuri de cinci sau şase), mă agăţam cu o mînă, apoi cu alta, şi în aceeaşi clipă simţeam cum scara şi barca îmi fugeau de sub picioare, iar mişcarea Lunii mă scotea din atracţia terestră. Da, Luna avea o forţă care te smulgea, îţi dădeai seama de asta în momentul trecerii de pe Pămînt pe ea: trebuia să ţîşneşti brusc, într-un fel de salt, să te prinzi de aşchii, să-ţi arunci picioarele în sus, pentru a te trezi în picioare pe fundul Lunii. Văzut de pe Pămînt, păreai spînzurat cu capul în jos, dar pentru tine era poziţia obişnuită dintotdeauna, iar singurul lucru ciudat era că, ridicînd ochii, vedeai deasupra capului mantia strălucitoare a mării cu barca şi camarazii răsturnaţi, legănîndu-se ca un ciorchine pe o coardă de viţă.

Cel care dădea dovadă de un deosebit talent la aceste salturi era vărul meu, surdul. Mîinile sale grosolane, în clipa în care atingeau suprafaţa lunară (el sărea întotdeauna primul de pe scară) deveneau pe neaşteptate delicate şi sigure. Găseau imediat punctul de sprijin pentru a se putea ridica, ba păreau chiar că aderă la scoarţa satelitului prin simpla presiune a palmelor. Odată mi s-a părut chiar că Luna îi venea în întîmpinare în timp ce el întindea braţele.

La fel de dibaci era şi la coborîrea pe Pămînt, operaţie încă şi mai dificilă. Pentru noi ăştilaţi, ea consta dintr-o săritură în sus, cît mai sus cu putinţă, cu braţele ridicate (asta văzut de pe Lună, fireşte, pentru că de pe Pămînt saltul părea mai degrabă un plonjon, o scufundare în adîncime, cu braţele atîrnînde); era acelaşi salt ca şi cel de pe Pămînt, atîta doar că de data asta ne lipsea scara, pentru că pe Lună nu se afla nimic de care să o sprijinim. Vărul meu, însă, în loc să se arunce cu braţele înainte, se apleca pe suprafaţa lunară cu capul în jos ca pentru o tumbă şi începea să se avînte sprijinindu-se în mîini. Noi îl vedeam din barcă, stînd drept în aer ca şi cum ar fi susţinut uriaşa minge a Lunii şi ar fi săltat-o lovind-o cu palmele, pînă cînd picioarele îi ajungeau în dreptul nostru şi reuşeam să-l apucăm de glezne şi să-l tragem jos la bord.

Mă veţi întreba acuma ce dracu căutam pe Lună, iar eu vă voi explica. Mergeam să culegem lapte, cu o lingură mare şi o doniţă. Laptele lunar era foarte gros, ca un fel de urdă. Se forma în crăpăturile dintre aşchii prin fermentarea a diferite corpuri şi substanţe de pro­venienţă terestră, care zburau de pe cîmpiile, din pădu­rile şi din lagunele pe deasupra cărora trecea satelitul. Era format mai ales din: sucuri vegetale, mormoloci, bitum, linte, miere de albine, cristale de amidon, icre de sturion, mucegaiuri, polenuri, substanţe gelatinoase, viermi, răşini, piper, săruri minerale, materii com­bustibile. Era de ajuns să introduci lingura sub aşchiile care acopereau solul zgrunţuros al Lunii şi o scoteai plină de acel mîl preţios. Nu în stare pură, se înţelege, erau multe reziduuri în procesul de fermentare: (întrucît Luna traversa şi întinderile de aer torid de deasupra deşerturilor) nu toate corpurile apucau să se topească; unele rămîneau înfipte acolo - unghii şi cartilagii, cuie, cai de mare, sîmburi şi pedunculi, cioburi de vase, cîrlige de undiţe, uneori chiar şi cîte un pieptene. Acest piure, odată recoltat, trebuia smîntînit, strecurat. Dar nu în asta consta greul, ci în felul în care urma să-l trimitem pe Pămînt. Se proceda astfel: conţinutul fiecărei linguri era aruncat în sus, manevrînd lingura ca pe o catapultă cu amîndouă mîinile. Urda zbura şi dacă era aruncată destul de tare ajungea să se turtească de plafon, adică de suprafaţa mării. Odată ajunsă acolo, plutea şi era foarte uşor apoi să fie trasă în barcă. Şi în aceste aruncări vărul meu, surdul, dovedea o iscuinţă deosebită; avea mînă bună şi un tir fără greş; cu o lovitură sigură reuşea să-şi centreze tirul într-o doniţă pe care i-o întindeam noi, cei din barcă. Eu, în schimb, o mai şi zbîrceam; con­ţinutul lingurii nu reuşea să învingă atracţia lunară şi-mi cădea în ochi.

Nu v-am spus încă totul despre operaţiile în care vărul meu excela. Stoarecerea laptelui lunar dintre pietre însemna pentru el un fel de joc: în loc de lingură, era destul uneori să-şi bage doar mîna goală sau numai un deget pe sub solzii aceia. Nu acţiona metodic, ci în puncte izolate, mişcîndu-se în salturi de la unul la altul, ca şi cum ar fi vrut să se joace cu Luna, să-i facă sur­prize, ba chiar s-o gîdile. Şi acolo unde punea el mîna, laptele ţîşnea ca din ugerul unei capre. Astfel că nouă nu ne mai rămînea dedt să mergem în urma lui şi să strîngem cu lingura substanţa pe care el o făcuse să picure, cînd de ici, cînd de colo, dar întotdeauna ca din întîmplare, căci itinerariile surdului nu păreau să răspundă vreunui scop practic bine precizat. Erau puncte, de exemplu, pe care el le atingea doar din plăce­rea de a le atinge: crăpături între aşchii, cute goale şi fragede ale pulpei lunare. Cîteodată vărul meu nu apăsa cu degetele de la mînă, ci — într-o mişcare bine calcu­lată a salturilor sale — cu degetul mare de la picior (se urca pe Lună desculţ) şi asta părea să fie pentru el culmea distracţiei, dacă ar fi să judecăm după sunetul ascuţit pe care-l scotea din omuşor şi după salturile care urmau.

Solul Lunii nu era la fel de solzos peste tot, ci pre­zenta şi zone neregulate, acoperite cu o argilă deschisă la culoare şi alunecoasă. Aceste spaţii moi îl aţîţau pe surd care sărea şi zbura aproape ca o pasăre, ca şi cum ar fi dorit să se imprime în pasta lunară cu toată fiinţa lui. Şi tot înaintînd aşa, la un moment dat îl pierdeam din ochi. Pe Lună se întindeau regiuni pe care n-am avut niciodată vreun motiv sau curiozitatea să le explo­răm, şi tocmai acolo-şi găsea să dispară vărul meu; îmi închipuiam că salturile şi ciupiturile cu care-şi făcea de cap sub ochii noştri nu erau decît o pregătire, un pre­ludiu la ceva tainic care trebuie că se desfăşura în zonele ascunse.

Eram într-o dispoziţie cu totul specială în acele nopţi în largul Stîncilor de Zinc; eram veseli, dar cam năuci, ca şi cum am fi simţit în craniu, în loc de creier, un peşte care plutea atras de Lună. Şi navigam aşa, cîntînd din gură şi din instrumente. Soţia căpitanului cînta la harpă; avea braţe foarte lungi, argintii în nopţile acelea, ca nişte ţipari, şi subţiori întunecate şi misterioase ca aricii de mare; iar sunetul harpei era atît de dulce şi ascuţit, dulce şi ascuţit de nu se putea suporta, şi eram nevoiţi să scoatem nişte strigăte prelungi, nu atît pentru a acompania muzica, cît pentru a ne proteja auzul.

Meduze transparente ieşeau la suprafaţa mării, vibrau puţin, îşi luau zborul spre Lună unduindu-se. Micuţa Xlthlx se distra să le prindă în aer, dar nu era o treabă uşoară. Odată, pe cînd îşi întindea braţele ca să apuce una, a făcut un mic salt şi s-a trezit şi ea plutind. Slăbuţă cum era, îi lipseau cîteva uncii pentru ca gravitaţia să o readucă pe Pămînt, învingînd atracţia Lunii; aşa că zbura printre meduze, suspendată dea­supra mării. La început se sperie, plînse, apoi rîse şi începu să se joace, apucînd din zbor crustacee şi peştişori, iar pe unii îi ducea la gură şi-i muşca. Noi vîsleam ca să ne ţinem după ea; Luna fugea pe elipsă tîrînd în urma ei prin cer roiul acela de faună marină şi o trenă de lungi alge ondulate, iar fetiţa plutea şi ea la mijloc. Xlthlx avea două codiţe subţiri care păreau că zboară pe cont propriu, întinse spre Lună; şi, între timp, dădea din picioare în aer ca şi cum ar fi vrut să învingă atracţia aceea, iar ciorapii — căci îşi pierduse sandalele în zbor — îi cădeau din picioare şi atîrnau atraşi de forţa terestră. Noi, de pe scară, încercam să-i apucăm.

Ideea de a începe să mănînce micile vietăţi a fost grozavă; cu cît Xlthlx câştiga în greutate, cu atîta cobora mai aproape de Pămînt; ba mai mult, întrucît printre corpurile care planau al său avea masa cea mai mare, moluşte şi alge şi plancton prinseră să graviteze în jurul ei, şi în curînd fetiţa fu acoperită de minuscule cochilii silicioase, învelişuri chitinoase, carapace şi fire de ierburi marine. Şi cu cît se pierdea mai mult în acest ghemotoc, cu atît ieşea de sub atracţia lunară, pînă cînd atinse suprafaţa apei în care se scufundă.

Vîslirăm spre ea, gata s-o pescuim şi s-o ajutăm: corpul îi rămăsese magnetizat şi a trebuit să ne chinuim mult pînă să o curăţăm de tot ce se lipise de ea. Gingaşi corali îi învăluiau capul, iar din păr, de cîte ori dădea cu pieptenul, îi cădeau scrumbii şi răcuşori; ochii erau sigilaţi de cochilii de gasteropozi care i se prinseseră de pleoape cu ventuzele lor; tentacule de sepie îi înfăşurau braţele şi gîtul, iar rochiţa părea ţesută doar din alge şi bureţi. Noi am scos grosul; iar ea a continuat săptămîni în şir să se cureţe de moluşte şi cochilii; dar pielea i-a rămas pentru totdeauna pătată de minuscule diatomee; la o privire mai neatentă păreau o pulbere subţire de aluniţe.

Uite, aşa era disputat spaţiul dintre Pămînt şi Lună de cele două influenţe care se echilibrau. Ba mai mult: un corp care cobora pe Pămînt de pe satelit păstra încă un oarecare timp forţa lunară şi se sustrăgea atracţiei lumii noastre. Chiar şi eu, cu toate că eram mare şi greu, de fiecare dată cînd coboram de acolo de sus, mă obişnuiam de abia într-un tîrziu cu ceea ce pe pămînt în­seamnă sus sau jos, iar cei ce mă însoţeau trebuiau să mă apuce de braţe şi să mă ţină cu forţa, agăţaţi ca un ciorchine în barca unduitoare, în timp ce, cu capul în jos, eu continuam să-mi întind picioarele spre cer.

— Ţine-te! Ţine-te tare de noi! — îmi strigau, iar eu, în pipăiala asta, ajungeam cîteodată s-o apuc pe doamna Vhd Vhd de un sîn - îi avea rotunzi şi tari, iar contactul era bun şi sigur, şi exercita o atracţie egală sau mai mare decît a Lunii, mai ales dacă în coborîrea mea cu capul în jos reuşeam să-mi petrec mîna cealaltă pe după şoldurile ei şi uite aşa treceam din nou în această lume, cădeam grămadă în fundul bărcii şi căpi­tanul Vhd Vhd turna o găleată de apă pe mine ca să mă readucă în simţiri.

Aşa începu povestea îndrăgostirii mele de nevasta căpitanului, povestea suferinţelor mele. Pentru că nu întîrziai să-mi dau seama cui îi erau adresate cele mai stăruitoare priviri ale doamnei: cînd mîinile sigure ale vărului meu atingeau Luna, eu o fixam şi-i citeam în priviri gîndurile pe care i le trezea intimitatea dintre surd şi Lună, iar cînd el dispărea în misterioasele sale explorări lunare o vedeam neliniştită, stînd ca pe ghimpi, şi totul devenea limpede pentru mine: doamna Vhd Vhd era geloasă pe Lună, iar eu pe vărul meu. Avea ochi de diamant, doamna Vhd Vhd; scînteiau cînd privea spre Lună, aproape sfidînd-o şi parcă spunîndu-i: „Nu-l vei avea!”. Iar eu mă simţeam neluat în seamă.

Cel căruia îi păsa cel mai puţin de toate acestea era surdul. Cînd îl ajutam să coboare trăgîndu-l — cum v-am mai explicat — de picioare, doamna Vhd Vhd îşi pierdea orice reţinere, în zelul ei de a se revărsa asupră-i, înconjurîndu-l cu braţele ei lungi şi argintii; simţeam un cuţit în inimă (cînd mă agăţam eu de ea, trupul îi era docil şi binevoitor, dar nu venindu-mi în întîmpinare ca pentru vărul meu); iar el era indiferent, pierdut încă în extazul său lunar.

Îl priveam pe căpitan, întrebîndu-mă dacă observa şi el purtarea nevestei; dar faţa lui mîncată de spuzeală şi brăzdată de zbîrcituri smolite nu exprima nimic. Intrucît surdul se desprindea întotdeauna ultimul de pe Lună, coborîrea lui era semnul plecării bărcilor. Atunci, cu un gest neobişnuit de amabil, Vhd Vhd lua harpa de pe fundul bărcii şi i-o întindea soţiei. Ea era nevoită s-o ia la rîndu-i şi să cînte cîteva note. Nimic n-o putea îndepărta mai mult de surd deeît sunetul harpei. Eu mă apucam să fredonez acel cîntec melancolic care spune: „Peştii lucioşi sînt toţi la suprafaţă, la suprafaţă, iar peştii întunecoşi sînt toţi la fund, la fund...“ şi toţi, în afară de vărul meu, îmi ţineau isonul.

În fiecare lună, îndată după trecerea satelitului, surdul recădea în detaşarea lui izolată faţă de lucrurile lumeşti; numai apropierea lunii pline îl trezea. De data aceea am aranjat aşa fel lucrurile încît să nu fiu în echipa care urca, pentru a putea rămîne în barcă îm­preună cu nevasta căpitanului. Dar nici nu se urcase bine vărul meu pe scară, că doamna Vhd Vhd şi spuse:

— Astăzi vreau să merg şi eu acolo sus!

Nu se mai întîmplase niciodată ca nevasta căpitanu­lui să se suie pe Lună. Dar Vhd Vhd nu se opuse, ba aproape c-o împinse pe scară, exclamînd:  Hai, du-te! — şi atunci ne apucarăm cu toţii s-o ajutăm, eu o sprijineam din spate şi o simţeam în braţe rotundă şi moale, iar pentru a o susţine îmi lipisem palmele şi faţa de ea, dar cînd o simţii ridicîndu-se în sfera lunară, mă răscoli durerea de a fi pierdut acel contact şi dădui să mă arunc în urma ei, spunînd:

—       Mă duc niţel pînă sus să dau şi eu o mînă de ajutor!

Am fost ţintuit pe loc:

—       Tu rămîi că ai destulă treabă aici, îmi porunci fără să ridice vocea căpitanul Vhd Vhd.

Intenţiile fiecăruia erau clare în acel moment. Eu însă nu le înţelegeam, ba nici acuma nu sînt convins că am interpretat totul exact. Evident, soţia căpitanului clocise îndelung dorinţa de a se izola acolo sus cu vărul meu (sau cel puţin de a nu-l lăsa pe el să se izoleze singur cu Luna), dar e probabil că planul ei urmărea un scop mai îndrăzneţ, pe care trebuia să-l fi pus la cale în înţelegere cu surdul: acela de a se ascunde şi de a sta acolo sus o lună. E tot atît de posibil şi ca vărul meu, surd cum era, să nu fi înţeles nimic din ce căutase ea să-i explice sau chiar să nu-şi fi dat măcar seama că este obiectul dorinţelor doamnei. Dar căpitanul? Ei bine, căpitanul nu aştepta altceva decît să se descotorosească de nevastă, şi-n orice caz, din clipa în care ea rămase acolo sus, îl văzurăm dînd frîu liber înclinărilor sale şi cufundîndu-se în viciu, şi atunci înţeleserăm de ce nu făcuse nimic pentru a o reţine. Dar ştia el oare de la început că orbita Lunii începe să se lărgească?

Niciunul din noi nu putea s-o bănuiască. Surdul, poate numai surdul: în felul larvar în care înţelegea el lucrurile, presimţise că în noaptea aceea urma să-şi ia adio de la Lună. Din această cauză se ascunse în locurile lui tainice şi nu reapăru decît pentru a se întoarce la bord. Iar nevasta căpitanului degeaba l-a urmărit; o văzurăm traversînd întinderea solzoasă de cîteva ori, în lung şi în lat, şi la un moment dat se opri privind spre noi, cei rămaşi în barcă, gata — gata să ne întrebe dacă îl văzusem.

Intr-adevăr, ceva neobişnuit se petrecea în noaptea aceea. Suprafaţa mării, în loc să fie întinsă ca de obicei cînd era lună plină, ba chiar aproape arcuită spre cer, părea acuma flască, înmuiată, ca şi cum magnetul lunar nu şi-ar mai fi exercitat întreaga forţă. S-ar fi zis că nici lumina nu mai era aceeaşi ca în celelalte nopţi cu lună plină, ca şi cum s-ar fi îngroşat tenebrele nopţii. Probabil că şi camarazii mei şi-au dat seama acolo sus de ce se întîmpla căci ridicară spre noi o privire în­grozită. Şi din gurile lor şi-ale noastre ţîşni în aceeaşi clipă un strigăt: „Luna se îndepărtează!“

Nu se stinsese încă acest ţipăt, că vărul meu şi apăru pe lună, fugind. Nu părea înfricoşat, nici măcar mirat; se sprijini în mîini pe sol, aruncîndu-se în saltul lui obişnuit, dar de data aceasta, după ce sări în aer, rămase acolo suspendat, cum se întâmplase şi cu micuţa Xlthlx, se răsuci un timp între Lună şi Pămînt, se răsturnă, şi apoi, cu un efort al braţelor, ca unul ce înoată împotriva curentului, se îndreptă, cu o încetineală neobişnuită, spre planeta noastră.

De pe Lună, ceilalţi marinari se grăbiră să-i urmeze exemplul. Niciunul nu se mai gîndea să trimită spre bărci laptele lunar strîns, şi nici căpitanul nu-i dojeni pentru asta. Aşteptaseră şi-aşa prea mult, distanţa de­venise greu de străbătut; deşi încercară să imite zborul sau înotul vărului meu, rămaseră acolo bălăbănindu-se suspendaţi în mijlocul cerului.

—       Strîngeţi rîndurile! Imbecililor! Strîngeţi rîndurile! — urlă căpitanul.

   La ordinul său, marinarii încercară să se grupeze, să facă corp comun, să înainteze cu toţii împreună ca să ajungă în zona de atracţie terestră, pînă cînd, la un moment dat, o cascadă de corpuri se prăbuşi în mare, cu o bufnitură.

Cei din bărci vîsleau acum ca să-i culeagă:

—       Aşteptaţi! Lipseşte doamna! — strigai.

Soţia căpitanului încercase şi ea să sară, dar rămăsese plutind la cîţiva metri de Lună, şi-şi mişca moale prin aer lungile ei braţe argintii. Mă căţărai pe scară, şi, cu zadarnica intenţie de a-i oferi un sprijin, întindeam harpa spre ea.

—       Nu ajung! Trebuie să mergem s-o luăm! — şi dădui să mă arunc, cu harpa în mînă.

Deasupra mea, imensul disc lunar părea că nu mai este cel dinainte, atît de mult se micşorase, ba chiar se contracta tot mai tare ca şi cum privirea mea l-ar fi împins departe, cerul gol se căsca întocmai ca o pră­pastie în fundul căreia stelele deveneau tot mai nume­roase, iar noaptea revărsa peste mine un fluviu de vid, mă cufunda în deznădejde şi mă ameţea".

„Mi-e frică", gîndii. „Mi-e frică să mă arunc! Sunt un laş!", şi în clipa aceea mă aruncai. Înotam prin văzduh cu furie şi întindeam harpa spre ea, care, în loc să vină spre mine, se rostogolea într-una, arătîndu-mi cînd faţa impasibilă, cînd spatele.

—             Să ne unim! — strigai, şi în clipa aceea o şi ajunsei, o apucai de talie şi-mi împletii braţele şi picioarele cu ale ei. Să ne unim şi să coborîm împreună - şi îmi concentram forţele, pentru a mă lipi cît mai strîns de ea, şi pentru a gusta pe deplin acea îmbrăţişare.

Atît de mult, încît abia mai tîrziu mi-am dat seama că o smulgeam într-adevăr din starea de plutire, dar de căzut tot pe Lună o făceam să cadă. Să nu-mi fi dat oare seama? Sau aceasta fusese de la bun început intenţia mea? Încă nu reuşisem să formulez un gînd că din gură îmi şi ieşi un strigăt:

—             O să stau cu tine o lună! — ba chiar: — Pe tine! - ţipam în exaltarea mea: — Eu pe tine o lună! — şi în aceeaşi clipă căderea pe solul lunar ne desfăcu îm­brăţişarea, ne rostogolirăm eu ici şi ea colo, printre acele aşchii reci.

Ridicai ochii, cum făceam de fiecare dată cînd atin­geam scoarţa Lunii, sigur fiind că voi regăsi deasupra mea marea natală ca un plafon nemărginit, şi o văzui, da, o văzui şi de data aceasta, dar cu cît mai sus, şi cu cît mai îngustată de coastele, stîncile şi promontoriile ce-o mărgineau, şi cît de mici îmi apăreau bărcile, şi cît de greu de recunoscut chipurile alor mei, şi cît de slabe ţipetelor lor! Auzii un sunet ce venea de aproape: doamna Vhd Vhd îşi găsise harpa şi o mîngîia scoţînd un acord trist ca un plîns.

Începu o lună lungă. Luna se rotea încet în jurul Pămîntului. Pe globul suspendat nu mai vedeam ţărmul nostru familiar ci un şir de oceane adînci ca nişte pră­păstii, şi deşerturi de lapili incandescenţi, şi continente de gheaţă, şi păduri în care mişunau reptile, şi zidurile de stînci ale lanţurilor muntoase tăiate de lama fluviilor repezi, şi oraşe palustre, şi necropole de tuf, şi imperii de argilă şi noroi. Depărtarea dădea tuturor lucrurilor o culoare uniformă: priveliştile străine făceau străină orice imagine; turme de elefanţi şi roiuri de lăcuste parcurgeau cîmpiile atît de asemănător de vaste şi dense şi stufoase, încît nu le puteai deosebi.

Ar fi trebuit să fiu fericit: întocmai ca în visele mele, eram singur cu ea, intimitatea cu Luna, pentru care-l invidiasem de atîtea ori pe vărul meu, şi cea cu doamna Vhd Vhd erau acum apanajul meu exclusiv, o lună de zile şi de nopţi lunare se întindea neîntreruptă înaintea noastră. Scoarţa satelitului ne hrănea cu laptele său cu gust acrişor şi familiar, privirea noastră se ridica în sus spre lumea unde ne născusem, parcursă în sfîrşit în toată întinderea sa multiformă, explorată în privelişti nemaivăzute de niciun pămînean, sau contempla stelele de dincolo de Lună, mari ca nişte fructe de lumină coapte pe ramurile curbate ale cerului; totul depăşea speranţele cele mai luminoase, şi totuşi şi totuşi şi totuşi — era exilul.

Nu mă gîndeam decît la Pămînt. Pămîntul era cel care făcea ca fiecare dintre noi să fie tocmai acel cineva anume şi nu un altul; aici sus, smulşi de pe Pămînt, era ca şi cum eu n-aş mai fi fost acel eu, nici ea, pentru mine, acea ea. Eram nerăbdător să mă întorc pe Pămînt şi tremuram de teama de a-l fi pierdut. Împlinirea visu­lui meu de dragoste nu durase decît o clipă — cea în care ne unisem rotindu-ne între Pămînt şi Lună; lipsită de terenul ei terestru, dragostea mea nu mai era acum decît dorul sfîşietor de ceea ce ne lipsea; un unde, un împrejur, un înainte, un după. Asta simţeam eu. Dar ea? Punîndu-mi întrebarea, oscilam — îndoit — între temerile mele. Să zicem, într-adevăr, că nu s-ar fi gîndit decît la Pămînt; asta putea fi şi un semn bun, al unei înţelegeri cu mine în fine atinsă, dar tot aşa de bine putea fi semnul că totul fusese zadarnic, că tot numai spre surd i se îndreptau dorinţele. Dar ea — nimic. Nici măcar nu ridica vreodată privirea spre vechea planetă, mergea palidă printre cîmpiile acelea, murmurînd cîntece monotone şl mîngîindu-şi harpa, ca şi cum s-ar fi identificat cu provizoria sa (credeam eu) condiţie lunară. Să fi fost ăsta semnul că-mi învinsesem rivalul? Aş, de unde! Pierdusem. O înfrîngere disperată. Căci ea înţelesese prea bine că vărul meu iubea numai Luna, şi singurul lucru pe care-l dorea acuma era să devină ea însăşi Lună, să se confunde cu obiectul acelei iubiri extra-umane.

După ce Luna îşi încheie rotaţia în jurul planetei, ne găsirăm din nou deasupra Stîncilor de Zinc. Le recu­noscui cu consternare; nici în prevederile mele cele mai negre nu mă aşteptasem să le văd atît de micşorate din cauza distanţei. În băltoaca aceea de mare, ai noştri navigau din nou, de data aceasta însă fără scări mobile, devenite inutile; dar din bărci se înălţa o pădure de lănci lungi; fiecare din ei mînuia cîte una, prevăzută în vîrf cu un harpon sau cu un cîrlig, poate în speranţa de a mai zgîria ceva din ultima urdă lunară sau ca să ne întindă nouă, nenorociţilor de sus, o mînă de ajutor. Dar ne dădurăm seama imediat că nicio prăjină nu era de ajuns de lungă pentru a atinge Luna; şi recăzură, ridicol de scurte, umilite, să plutească pe mare; iar în zăpăceală cîteva bărci fură dezechilibrate şi răsturnate. Dar tocmai atunci, dintr-o altă ambarcaţiune începu să se ridice o prăjină mai lungă, trasă pînă atunci pe supra­faţa apei: era făcută probabil din bambus, din multe, multe trestii de bambus puse cap la cap, şi trebuia să fie ridicată încet, pentru ca — subţire cum era — oscilaţiile să n-o rupă, şi manevrată cu multă forţă şi dibăcie, pentru ca greutatea numai pe verticală să nu încline bărcuţa.

Iată: era limpede că vîrful acelei prăjini avea să ajungă la Lună, şi o văzurăm într-adevăr atingînd şi apăsînd solul solzos, rezemîndu-se de el o clipă, împingîndu-l aproape, ba chiar dîndu-i o lovitură tare care o făcu să se îndepărteze, şi apoi reîncepînd să lovească în acel punct, ricoşînd şi depărtîndu-se din nou. Atunci îl recunoscui, ba chiar amîndoi — şi eu şi doamna — îl recunoscurăm pe vărul meu, nu putea fi decît el, el era cel care se juca pentru ultima oară cu Luna, era o figură de-a lui, cu Luna pe vîrful trestiei ca şi cum ar fi ţinut-o în echilibru. Şi ne dădurăm seama că fapta lui vitejească nu avea niciun scop, nu urmărea niciun rezultat practic, dimpotrivă, s-ar fi spus că împingea Luna mai departe, că o urmărea în plecarea ei, că voia s-o însoţească pe orbita ei cea mai îndepărtată. Acest lucru îi era caracteristic lui: lui care nu putea nutri dorinţe contradictorii cu natura Lunii, cu evoluţia şi cu destinul ei, şi dacă Luna tindea acuma să se îndepărteze de el, ei bine, el se bucura de această îndepărtare aşa cum se bucurase pînă atunci de apropierea ei.

Ce să facă doamna Vhd Vhd în această situaţie? De-abia atunci se văzu în ce măsură dragostea ei pentru surd nu fusese doar un simplu capriciu frivol, ci un legămînt pentru veşnicie. De vreme ce vărul meu iubea acum Luna îndepărtată, va rămîne şi ea departe, pe Lună. Am intuit aceasta văzînd că nu făcea nici un pas spre bambus, ci doar întorcea harpa spre Pămîntul de sus de pe cer, ciupindu-i corzile. Spun că o văzui, dar de fapt îi prinsei imaginea doar cu coada ochiului, fiindcă de îndată ce prăjina atinse scoarţa lunară sării să mă agăţ de ea, şi, iute ca un şarpe, mă căţăram pe nodurile bambusului, urcam sacadat prinzîndu-mă cu mîinile şi genunchii, uşor în spaţiul rarefiat, împins ca de o forţă a naturii care-mi poruncea să mă întorc pe Pămînt, uitînd motivul care mă adusese acolo sus, sau poate mai conştient ca oricînd de el şi de deznodămîntul său nenorocit, iar coborîrea pe prăjina unduitoare ajunsese tocmai la punctul în care nu mai trebuia să fac niciun efort ci doar să mă las să alunec cu capul înainte, atras de Pămînt, pînă cînd în această cursă, trestia se rupse în mii de bucăţi şi eu căzui în mare printre bărci.

Era dulcea întoarcere, patria regăsită, dar gîndu-mi era îndurerat din cauza ei, a celei pierdute, iar ochii mi se îndreptau, căutînd-o, spre Luna la care nu se mai putea ajunge niciodată. Şi o văzui. Era acolo unde o lăsasem, întinsă pe o plajă chiar deasupra capetelor noastre, şi nu spunea nimic. Era de culoarea Lunii; ţinea harpa lîngă ea şi-şi mişca mîna în arpegii lente şi rare. Se distingea bine forma pieptului, a braţelor, a coapselor, aşa cum şi astăzi mi-o amintesc, aşa cum şi astăzi (cînd Luna nu mai e decît un cerculeţ plat şi în­depărtat) o caut mereu cu privirea, pe ea, de îndată ce pe cer se iveşte prima felie, ca un corn, şi cu cît creşte, cu atît îmi închipui că o văd pe ea sau ceva din ea dar nimic altceva decît pe ea, în o sută, în o mie de poziţii diferite, pe ea care face ca Luna să fie Lună şi care ori de cîte ori e Lună plină îi îndeamnă pe cîini să urle toată noaptea şi pe mine împreună cu ei.