Cosmicomicăriile lui Italo Calvino(3)

Un semn in spaţiu

Situat în zona externă a Căii Lactee, Soarele are nevoie de circa 200 milioane de ani-lumină pentru a-şi încheia mişcarea de revoluţie în jurul Galaxiei.

Exact de atîta timp e nevoie — spuse Qfwfq, — trecînd odată făcui un semn într-un punct din spaţiu, tocmai pentru a-l putea regăsi două sute de milioane de ani mai tîrziu, cînd urma să trecem din nou pe acolo, în următoarea mişcare de rotaţie. Ce fel de semn? E greu de spus pentru că, dacă vi se vorbeşte de-un semn, vă gîndiţi imediat la ceva care să se deosebească de altceva, iar acolo nu era nimic care să se deosebească de nimic; vă gîndiţi imediat la un semn făcut cu vreun instrument sau cu mîinile, după care instrumentul sau mîinile se îndepărtează, iar semnul rămîne, dar pe vremea aceea instrumente încă nu existau, şi nici măcar mîini, dinţi, nasuri, lucruri care s-au dobîndit pe urmă, dar mult mai tîrziu. 

    Veţi spune că forma care trebuie dată semnului nu e o problemă, fiindcă indiferent de forma pe care ar avea-o, e de-ajuns ca un semn să slujească drept semn, adică să fie diferit sau la fel cu alte semne: şi aici vă pripiţi să vorbiţi, întrucât eu pe vremea aceea nu aveam exemple după care să mă iau, ca să spun că-l fac la fel ori că-l fac diferit, căci nu existau lucruri după care să copiezi şi nici măcar nu se ştia ce-i aia o linie, dreaptă sau curbă, cum o fi fost, ori un punct, ori un ieşind sau un intrînd. Aveam intenţia să fac un semn, asta da, adică aveam intenţia să consider drept semn orice lucru pe care mi-ar fi venit să-l fac, din care pricină, avînd în vedere că, în acel punct din spaţiu şi nu în altul, făcusem ceva cu intenţia de-a face un semn, a reieşit că făcusem într-adevăr un semn.

In sfîrşit, fiind vorba de primul semn care se făcea în univers, sau cel puţin în circuitul Căii Lactee, tre­buie să spun că ieşise destul de bine. Vizibil? Ei, bravo, dar cine avea ochi să vadă, în timpurile acelea? Nimic nu fusese văzut de nimic, nici măcar nu se punea problema. Putea fi însă recunoscut fără riscul de a greşi, asta da: din cauză că toate celelalte puncte din spaţiu erau la fel şi imposibil de deosebit, în timp ce acesta avea semnul.

Şi astfel, în timp ce planetele îşi continuau rotaţia lor, iar sistemul solar pe a sa, semnul rămase curînd în urmă, despărţit de cîmpuri nesfîrşite de spaţiu. Şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc dinainte cum îl voi întîlni cînd mă voi întoarce, cum îl voi recu­noaşte, ce plăcere îmi va face, în acea întindere ano­nimă, după o sută de mii de ani-lumină parcurşi fără să dau de nimic familiar, nimic în sute de secole, în mii de milenii, să mă întorc şi să-l zăresc acolo la locul lui, întocmai cum îl lăsasem, simplu, dar cu acea amprentă — să zicem — de neconfundat pe care i-o dădusem.

Calea Lactee se rotea în jurul său încetişor îm­preună cu franjurile sale de constelaţii, de planete şi de nori, iar Soarele împreună cu restul, pe margini. In toată această învîrtire, singur semnul stătea pe loc, într-un punct oarecare, la adăpost de orice orbită (ca să-l fac, mă aplecasem puţin peste marginile Galaxiei, în aşa fel încît să rămână departe şi să nu dea peste el lumile acelea în rotire), într-un punct oarecare care nu mai era oarecare din moment ce era singurul punct de care eram siguri că se afla acolo şi în raport cu care puteau fi definite celelalte puncte.

Mă gîndeam la el zi şi noapte; ba chiar nu mă puteam gîndi la altceva; sau, aceasta era prima ocazie pe care o aveam de a mă gîndi la ceva; sau, mai exact, pînă atunci nu fusese posibil să te gîndeşti la ceva, în primul rînd pentru că lipseau lucrurile la care să te gîndeşti, şi în al doilea rînd pentru că lipseau sem­nele pentru a le putea gîndi, dar din moment ce exista acel semn, exista şi posibilitatea ca oricine se gîndea, să se gîndească la un semn, deci la acela, în sensul că semnul era lucrul la care te puteai gîndi şi în acelaşi timp semnul lucrului gîndit adică al lui însuşi.

Deci situaţia era următoarea: semnul avea rostul de a însemna un punct, dar în acelaşi timp însemna că acolo era un semn, lucru şi mai important, deoarece puncte existau o mulţime, în timp ce semne nu existau în afară de acela, şi, pe deasupra, semnul era al meu, pentru că era singurul semn pe care-l făcusem vreodată şi eu eram singurul care făcusem vreodată semne. Era ca un nume, numele acelui punct, şi chiar numele meu pe care îl însemnasem pe acel punct, într-un cuvînt era unicul nume disponibil pentru tot ceea ce cerea un nume.

Transportată pe laturile Galaxiei, lumea noastră naviga peste spaţii foarte îndepărtate, iar semnul era acolo unde-l lăsasem să însemne acel punct, şi în acelaşi timp mă însemna pe mine, îl duceam cu mine, sălăşluia în mine, mă poseda în întregime, se interpunea între mine şi orice lucru cu care puteam să încerc vreun raport. Aşteptînd să mă întorc şi să-l întîlnesc, puteam să încerc să fac alte semne şi com­binaţii de semne, serii de semne identice şi contrapuneri de semne deosebite. Dar trecuseră zeci şi zeci de mii de milenii din clipa în care îl trasasem (ba chiar: de la cele cîteva secunde în care-l schiţasem în mişcarea continuă a Căii Lactee) şi tocmai acuma cînd aveam nevoie să mi-l reprezint în toate amănuntele (cea mai mică nesiguranţă în legătură cu felul în care era constituit făcea incerte posibilităţile de a-l deosebi de alte eventuale semne), îmi dădui seama că, deşi îl ţineam minte în linii mari, ca aspect general, îmi scăpa totuşi ceva, pe scurt, dacă încercam să-l descompun în diferitele sale elemente, nu-mi mai aminteam dacă un element era legat de altul într-un anume fel sau într-altul. Ar fi trebuit să-l am în faţă, să-l studiez, să-l consult, în timp ce el era departe, încă nu ştiam cît de departe, fiindcă îl făcusem tocmai pentru a şti cît timp îmi trebuia ca să-l regăsesc, şi pînă nu-l regăseam nu puteam şti. Acuma însă nu-mi păsa de motivul pentru care-l făcusem, ci de cum era făcut, şi mă apucai să fac ipoteze asupra acestui cum, şi teorii după care un semn dat trebuia să fie neapărat într-un mod dat sau, procedând prin eliminare, încercam să exclud toate tipurile de semne mai puţin probabile pentru a ajunge la cel bun, dar toate aceste semne imaginare se topeau cu o labilitate nemaipomentită tocmai pen­tru că nu mai exista acel prim semn ca termen de comparaţie. Agitîndu-mă astfel (în timp ce Galaxia continua să se rotească neobosită în patul ei de vid moale, ca împinsă de mîncărimea tuturor lumilor şi atomilor care se aprindeau şi radiau) înţelesei că pier­dusem pînă şi acea confuză noţiune despre semnul meu şi că reuşeam să-mi reprezint doar fragmente de semn care puteau fi schimbate între ele, adică semne interioare semnului, şi orice schimbare a aces­tor semne în interiorul semnului schimba semnul într-un semn cu totul diferit, sau că uitasem pur şi simplu cum era făcut semnul meu şi nu era chip să mi-l aduc aminte.

Eram disperat? Nu, uitarea era enervantă dar nu iremediabilă. Oricum ar fi fost, ştiam că semnul era acolo, aşteptîndu-mă nemişcat şi mut. Eram sigur că voi ajunge la el, că-l voi regăsi şi-mi voi putea relua firul raţionamentelor. După un calcul aproximativ, ajunsesem cam la mijlocul revoluţiei noastre galactice: trebuia să am răbdare, a doua jumătate pare să treacă întotdeauna mai repede. Acuma nu-mi rămînea altceva de făcut decît să mă gîndesc la faptul că semnul exista şi că aveam să trec din nou pe lîngă el.

Zilele se scurgeau una după alta, acum trebuia să fiu pe aproape. Fremătam de nerăbdare fiindcă puteam să dau peste semn din clipă în clipă. Era aici, sau nu, puţin mai încolo, acum număr pînă la o sută... Să nu mai fie? Să fi trecut de el? Nimic. Semnul meu rămă­sese cine ştie unde, în urmă, complet peste mînă faţă de orbita de revoluţie a sistemului nostru. Nu ţinusem seama de oscilaţiile care, mai ales pe vremea aceea, influenţau forţele de gravitaţie ale corpurilor cereşti şi le determinau orbite neregulate şi crestate ca florile de dalie. Timp de o sută de milenii mă chinuii să-mi refac calculele: rezulta că drumul nostru trecea prin acel punct nu la fiecare an galactic, ci doar la trei ani o dată, adică la şase sute de milioane de ani solari. Cine a aşteptat două sute de milioane de ani poate să aştepte şi şase sute: şi aşteptai; drumul era lung dar nu trebuia să-l fac pe jos; pe crupa Galaxiei parcur­geam anii-lumină săltînd pe orbitele planetare şi stelare ca în şaua unui cal din ale cărui copite săreau scîntei; eram într-o stare de exaltare din ce în ce mai mare; mi se părea că înaintez spre cucerirea singurului lucru care conta pentru mine, semn, domnie, şi nume...

Făcui a doua rotaţie, a treia. Eram acolo. Scosei un strigăt. Intr-un punct care trebuia să fie tocmai acel punct, în locul semnului meu se găsea o mîzgălitură informă, o ştersătură ciobită şi strivită a spaţiului. Pierdusem totul: semnul, punctul, ceea ce făcea ca eu — fiind acela al acelui semn în acel punct — să fiu eu. Spaţiul, fără semn, devenise din nou un abis de vid fără început şi fără sfîrşit, respingător, în care se pierdea totul — inclusiv eu. (Şi să nu vină nimeni să-mi spună că, pentru a însemna un punct, semnul meu sau ştersătura semnului meu erau unul şi acelaşi lucru: ştersătura era negarea semnului, deci nu în­semna, adică nu servea la deosebirea unui punct de punctele precedente sau următoare).

Mă năpădi deznădejdea şi mă lăsai tîrît mulţi ani- lumină ca lipsit de simţiri. Cînd pînă la urmă ridicai ochii (între timp, începuse văzul în lumea noastră şi prin urmare şi viaţa), cînd ridicai ochii văzui acolo ceva ce nu m-aş mai fi aşteptat niciodată să văd. II văzui, semnul, dar nu pe acela, ci un semn asemănător, un semn copiat fără îndoială după al meu, dar care se vedea imediat că nu putea fi al meu, bondoc cum era, făcut fără grijă şi ridicol de pretenţios, o imitaţie scîrboasă a ceea ce eu înţelesesem să însemn în acel semn şi a cărui puritate de nespus de-abia acum reuşeam s-o evoc — prin contrast. Cine-mi jucase festa aceasta? Nu reuşeam să-mi dau seama. Pînă la urmă, o plurimilenară înlănţuire de presupuneri mă lămuri: pe un alt sistem planetar, care-şi îndeplinea revoluţia galactică înaintea noastră, stătea un anume Kgwgk (numele fu dedus doar în epoca mai tîrzie a numelor), un tip josnic şi ros de invidie care, într-un impuls vandalic, ştersese semnul meu şi se apucase cu o viclenie murdară să marcheze el altul.

Era clar că acel semn nu putea să însemne altceva decît intenţia lui Kgwgk de a imita semnul meu, şi de aceea nici măcar nu se putea face o comparaţie între ele. În clipa aceea, dorinţa de a nu mă lăsa înfrînt de rival fu însă mai puternică decît orice altă consideraţie: voii să trasez imediat un nou semn în spaţiu, care să fie un semn adevărat şi să-l facă pe Kgwgk să moară de invidie. Trecuseră aproximativ şapte sute de milioane de ani de cînd nu mai încerca­sem să fac un semn, şi mă pusei pe treabă cu rîvnă. Dar acuma lucrurile stăteau altfel, căci lumea, după cum v-am mai spus, începea să aibă o înfăţişare a sa, şi peste tot funcţiei începea să-i corespundă o formă, iar formele de atunci se credea că aveau în faţă un lung viitor (dar nu era aşa: vezi dinozaurii — ca să ne referim la un caz relativ recent) şi deci acest semn nou al meu era influenţat de modul în care erau văzute lucrurile atunci, să-l numim stil, acel fel spe­cial al lucrurilor de a sta într-un anume chip. Trebuie să mărturisesc că eram deosebit de mulţumit de ceea ce făcusem şi nu mai regretam acel prim semn şters, fiindcă acesta mi se părea mult mai frumos.

Dar, chiar în timpul acelui an galactic, începurăm să înţelegem că pînă în clipa aceea formele lumii fuseseră provizorii şi că urmau să se schimbe una cîte una. Faptul că eram conştienţi de asta ne provocă o enervare atît de mare faţă de vechile imagini, încît nu le puteam suferi nici măcar amintirea. Iar eu începui să fiu chinuit de un gînd: lăsasem acel semn în spaţiu, acel semn care mi se păruse atît de frumos şi de original, atît de adecvat funcţiei sale, şi care acuma îmi apărea în amintire nesăbuit de pretenţios, în primul rînd ca semn al unui mod învechit de a concepe sem­nele şi al complicităţii mele prosteşti cu o rînduială a lucrurilor de care ar fi trebuit să mă desprind la timp. Intr-un cuvînt, mi-era ruşine de acel semn pe lîngă care secole de-a rîndul continuau să treacă lumile în zbor şi care se făcea de râs pe sine, mă făcea de rîs pe mine şi acel fel al nostru provizoriu de a vedea lucru­rile. Mă înroşeam cînd mă gîndeam la el (şi mă gîndeam tot timpul, ere întregi geologice): pentru a-mi ascunde ruşinea mă scufundam în craterele vulcanilor, de remuşcare îmi afundam dinţii în calotele gheţarilor care acopereau continentele. Mă chinuia gîndul că Kgwgk, care mă preceda în periplul Căii Lactee, va vedea semnul înainte ca să-l pot şterge, şi că acel bădăran işi va bate joc de mine şi mă va imita, repetînd, din dispreţ, semnul în caricaturi grosolane în fiecare ungher al sferei circumgalactice.

Dar de data aceasta, complicata maşinărie astrală îmi fu favorabilă. Constelaţia lui Kgwgk nu întîlni semnul, în timp ce sistemul nostru solar nimeri din nou acolo exact la sfîrşitul primei rotaţii, atît de aproape că avui posibilitatea să şterg totul cu cea mai mare grijă.

Acuma, nu mai rămăsese nici măcar un semn de-al meu în spaţiu. Puteam să mă apuc să mai fac unul, dar ştiam că semnele mai folosesc şi la judecarea celui care le face şi că într-un an galactic gusturile şi ideile au tot timpul să se schimbe, iar aprecierea lor de­pinde de cel care vine după, pe scurt, mi-era teamă că ceea ce acum putea să-mi pară un semn desăvârşit, peste două sute sau şase sute de milioane de ani avea să mă facă de rîs. In schimb, regretam primul meu semn — şters în mod vandalic de Kgwgk, — care nu putea fi atins de trecerea timpului, dat fiind că se născuse înainte de orice început al formelor şi trebuia să conţină ceva care ar fi supravieţuit tuturor forme­lor, şi anume faptul de a fi semn şi atîta tot.

A face semne care să nu fie acel semn nu mai pre­zenta niciun interes pentru mine; iar semnul acela îl şi uitasem de miliarde de ani. Aşa că, neputînd face semne adevărate dar vrînd să-l plictisesc pe Kgwgk, mă apucai să fac semne false, crestături în spaţiu, găuri, pete, trucuri pe care numai un nepriceput ca Kgwgk putea să le ia drept semne. Şi cu toate astea, el se înverşuna să le facă dispărute sub ştersăturile sale (după cîte constatam în rotaţiile următoare), cu un zel care-l epuiza fără îndoială. (Răspîndeam acum prin spaţiu semne din acestea false ca să văd pînă unde poate să meargă prostia lui).

Tot stînd şi observînd aceste ştersături, o rotaţie după alta (revoluţiile Galaxiei deveniseră pentru mine o călătorie comodă şi plictisitoare, fără scop şi fără aşteptare), îmi dădui seama de un lucru: cu trecerea anilor galactici ele tindeau să pălească în spaţiu, iar dedesubt reapărea ceea ce însemnasem eu în acel punct, semnul meu fals — cum îl numeam. Departe de a-mi displăcea, descoperirea îmi trezi din nou speranţele. Dacă ştersăturile lui Kgwgk se ştergeau, prima pe care o făcuse, acolo în acel punct, dispăruse şi ea probabil, iar semnul meu devenise din nou vizibil!

Şi uite-aşa, aşteptarea începu să mă umple din nou de nelinişte. Galaxia se rotea ca o omletă în tigaia sa arzîndă, ea însăşi tigaie fierbinte şi omletă aurie; iar eu ardeam cu ea de nerăbdare.

Dar cu trecerea anilor galactici, spaţiul nu mai era întinderea aceea pretutindeni aridă şi fără culoare. Ideea de a marca semne pe unde treceam, aşa cum îmi venise mie şi lui Kgwgk, o avuseseră şi alţii, răspîndiţi pe miliarde de planete din alte sisteme solare şi dădeam peste cîte unul din semnele acestea, sau peste o pe­reche, ba chiar peste o duzină, simple arabescuri bidi­mensionale, sau peste corpuri solide cu trei dimensiuni (de exemplu, poliedre) ba chiar lucruri făcute cu mai multă grijă, cu a patra dimensiune şi tot ce mai tre­buia. Fapt este că ajung la punctul cu semnul meu şi găsesc acolo cinci. Iar pe al meu, recunoaşte-l dacă poţi. O fi ăsta, ba nu, e ălălalt, aş, de unde, ăsta arată prea modern, şi totuşi ar putea fi cel mai vechi, aici nu-mi recunosc mîna, îţi închipui că nu mi-ar fi trecut prin minte să-l fac aşa... Şi între timp Galaxia trecea prin spaţiu şi lăsa în urmă semne vechi şi semne noi, iar eu nu-l regăsisem pe al meu.

Nu exagerez cînd spun că anii galactici care urmară au fost cei mai răi ani din viaţa mea. Înaintam căutînd, iar semnele se îndeseau în spaţiu, din toate lumile, oricine avea posibilitatea lăsa într-un fel oarecare o urmă a trecerii sale prin spaţiu, şi de fiecare dată cînd mă întorceam, găseam lumea noastră şi mai ticsită, în aşa fel încît lumea şi spaţiul păreau unul oglinda celuilalt, amîndouă fiind minuţios împodobite cu hieroglife şi ideograme, fiecare din acestea putînd fi sau nu un semn: o figură calcaroasă pe bazalt, o creastă ridicată de vânt pe nisipul închegat din deşert, dispoziţia ochiurilor pe penele unui păun (încetul cu încetul viaţa printre semne determinase un fel de a lua drept semne nenumăratele lucruri care înainte stăteau acolo fără a însemna altceva decât propria lor prezenţă, le transformase în însuşi semnul lor şi le adăugase la seria de semne făcute intenţionat de cine voia să facă un semn), urmele lăsate de foc pe un perete de rocă şistoasă, al patru sute douăzeci şi şaptelea canel — puţin oblic, — al cornişei de pe frontonul unui mauzoleu, o secvenţă de dungi la tele­vizor în timpul unei furtuni magnetice (seria semnelor se înmulţea în seria semnelor de semne, de semne repetate de nenumărate ori, mereu la fel şi mereu diferit căci la semnul făcut dinadins se adăuga semnul nimerit acolo din întâmplare), piciorul prost tipărit al literei R care, într-un exemplar al unui ziar de seară, se întîlnea cu o rămăşiţă de filament din hîrtie, una din cele opt sute de mii de coşcoveli de pe peretele smolit al unui compartiment din docurile de la Melbourne, curba unei statistici, o frînare pe asfalt, un cromozom... Din cînd în cînd, o tresărire: Ăla e! Şi pentru o clipă eram sigur că-mi regăsisem semnul, pe pământ sau în spaţiu - nu mai puteam să fac deosebirea pentru că între semne se stabilise o continuitate, iar hotar net nu mai era între ele.

În univers nu mai existau un conţinător şi un con­ţinut, ci doar o aglomerare generală de semne supra­puse şi lipite care ocupa întregul volum al spaţiului, o neîntreruptă punctare măruntă, o ţesătură de linii, zgîrieturi, reliefuri şi incizii, universul era mîzgălit în toate părţile, în toate dimensiunile sale. Nu mai era chip să fixezi un punct de reper: Galaxia continua să se rotească, dar eu nu mai reuşeam să-i număr rotaţiile, oricare punct putea fi cel de plecare, oricare semn în­călecat peste altele putea fi al meu, dar nu mai avea rost să-l descopăr, căci era limpede că, independent de semne, spaţiul nu exista şi poate că nu existase niciodată.

P2