Din povestile lui Stanislaw Lem - Ciberiada(7)

Expediţia a treia sau balaurii probabilităţii

Trurl şi Clapauţius fuseseră elevii marelui Cerebron Emtadratus, care predase timp de patruzeci şi şapte de ani Teoria Generală a Balaurilor, la Şcoala Neantică Superioară. După cum se ştie, balauri nu există. Această constatare primitivă ar putea fi suficientă pentru o minte simplă dar nu şi pentru ştiinţă, deoarece Şcoala Neantică Superioară nu se ocupă deloc cu ceea ce există. Banalitatea existenţei a fost dovedită de prea multă vreme, ca să mai fie nevoie să i se consacre măcar un cuvinţel, aşa că genialul Cerebron, atacând problema cu metode exacte, a descoperit trei categorii de balauri: nuli, imaginari şi negativi. Toţi aceştia, după cum s-a spus, nu există, dar fiecare categorie nu există în mod diferit. Balaurii imaginari şi cei nuli, pe care specialiştii îi numesc imaginişti şi nulişti, nu există într-un mod mult mai puţin interesant decât cei negativi. 

De multă vreme se cunoaşte în balaurologie paradoxul care constă în faptul că atunci când doi negativi se herborizează (operaţie care corespunde în algebra balaurilor înmulţirii din aritmetica obişnuită), ca rezultat apare un semi-balaur de gradul aproximativ 0,6. De atunci lumea specialiştilor s-a împărţit în două tabere: una susţine că e vorba de o parte dintr-un balaur, socotind de la cap la coadă, iar a doua, că dimpotrivă, socotind de la coadă la cap. Marele merit al lui Trurl şi Clapauţius a fost că au demonstrat eroarea acestor concepţii. Ei au aplicat pentru prima dată, în acest domeniu, calculul probabilităţilor, creând astfel balaurologia probabilistică, din care rezultă să balaurul este, din punct de vedere termodinamic, imposibil numai în sens statistic, ca şi elfii, spiriduşii, piticii, gnomii, vrăjitoarele etc. Din formula generală a improbabilităţii ambii teoreticieni au dedus coeficienţii de piticizare, de selfizare ş.a. Din aceeaşi formulă rezultă că ar trebui să aşteptăm manifestarea spontană a unui balaur obişnuit cam şaisprezece cvinto-cvadralioane de heptilioane de ani. Desigur, această problemă ar fi rămas o simplă curiozitate matematică, de n-ar fi fost pasiunea de constructor a lui Trurl, care hotărî să studieze această chestiune empiric. Şi pentru că era vorba de fenomene improbabile, inventă amplificatorul de probabilitate şi-l experimentă, mai întâi la el în pivniţă, apoi pe un poligon special, numit Poligon Balauristic sau Balauroligon, a cărui construcţie fusese finanţată de Academie. Cei nefamiliarizaţi cu teoria generală a improbabilităţii se întreabă până în ziua de azi de ce Trurl a probabilizat balaurul şi nu un elf sau un pitic, dar o fac din ignoranţă, căci nu ştiu că balaurul este pur şi simplu mai probabil decât piticul. Trurl, pare-se, intenţionase să meargă mai departe în experienţele sale cu amplificatorul, dar încă de la prima experienţă s-a accidentat grav, căci balaurul, care se virtualiza, coalizase. Din fericire, Clapauţius, care se afla de faţă în clipa aceea, a micşorat probabilitatea şi balaurul a dispărut. Mulţi învăţaţi au repetat apoi experienţele cu balaurotronul, dar cum le lipsea rutina şi sângele rece, o mare cantitate de materie primă balaurică a ajuns în stare liberă. Abia atunci se dovedi că monştrii scârboşi au o altfel de formă de existenţă spre deosebire, să zicem, de nu ştiu ce dulapuri, bufete sau mese. Balaurii se disting înainte de toate printr-o probabilitate de regulă destul de însemnată de cum au apărut. Dacă se organizează împotriva unui asemenea balaur o vânătoare, şi încă cu hăituială, vânătorii, cu arma gata de tras, nimeresc numai o bucată de pământ, arsă şi rău mirositoare, căci balaurul, văzând că e urmărit, părăseşte spaţiul real pentru a se ascunde în cel configurativ. Ca un animal prost şi necioplit ce e, face asta, bineînţeles, curat din instinct. Persoanele primitive, neputând înţelege cum de se întâmplă una ca asta, cer uneori cu tărie să li se arate acest spaţiu configurativ. Ei nu ştiu însă că electronii, a căror existenţă nimeni sănătos la minte n-o neagă, se mişcă şi ei numai în spaţiul configurativ şi soarta lor depinde de undele de probabilitate. De altfel, încăpăţânatului îi convine mai degrabă să accepte inexistenţa electronilor decât a balaurilor, pentru că electronii, cel puţin separat, nu coalizează.

Colegul lui Trurl, Harborizeus Cibr, a fost primul care a cuantificat balaurul, a stabilit unitatea, numită balauron, cu care se calibrează, după cum se ştie, calculatorii balaurilor, ba a stabilit chiar curbura cozii lor, fapt pe care era cât pe-aci să-l plătească cu viaţa. Dar ce puteau însemna toate aceste realizări ştiinţifice pentru masele largi, torturate de balaurii care, călcând totul în picioare, răcnind şi aruncând flăcări, făceau atâtea pagube, cerând uneori chiar câte o fecioară drept plată? Ce le păsa nefericiţilor că balaurii lui Trurl, ca indeterminişti, se comportă de fapt în conformitate cu teoria, dar contrar oricărui bun simţ, că această teorie prevede sinuozităţile cozilor lor, cu care distrug satele şi semănăturile? Nu e deci de mirare că mulţimea, în loc să aprecieze cum se cuvine realizările remarcabile ale lui Trurl, îl vorbea de rău, iar un grup de ignoranţi nemaiîntâlniţi în ale ştiinţei i-a tras o bătaie straşnică vestitului constructor. El însă, împreună cu prietenul său Clapauţius, nu şi-a întrerupt cercetările. A ajuns la concluzia că balaurul există în funcţie de buna lui dispoziţie şi starea de saturaţie generală, precum şi faptul că singura metodă sigură de lichidare a lui este reducerea probabilităţii la zero, ba chiar la valori negative. Se înţelege că aceste cercetări cereau mult timp şi bătaie de cap, iar în vremea asta balaurii, care se găseau în libertate, îşi vedeau de treabă mai departe, pustiind numeroase planete. Mai rău, se înmulţeau chiar. Asta i-a dat lui Clapauţius prilejul de a aplica o lucrare excepţională cu titlul "Transferurile covariante de la balauri la balauraşi, sau cazul special de trecere de la stări interzise din punct de vedere fizic la stări interzise din punctul de vedere al poliţiei". Lucrarea aceasta a făcut multă vâlvă în lumea ştiinţifică, care-şi amintea bine de acel vestit balaur poliţist, cu ajutorul căruia vitejii constructori se răzbunaseră pe crudul rege Ferocius pentru nenorocirile mult regretaţilor lor colegi. Dar lumea se tulbură foarte mult abia atunci când se află că un oarecare constructor, pe nume Bazileus Emerdvanitul, călătorind prin întreaga Galaxie, prin simpla lui prezenţă provoacă apariţia balaurilor acolo unde înainte nimeni nu-i mai văzuse. Când disperarea generală şi starea de calamitate atingeau apogeul, el se înfăţişa stăpânului ţării respective şi după târguieli serioase, încheiate de obicei cu primirea unor onorarii aproape de neconceput, trecerea la distrugerea balaurilor. Mai întotdeauna reuşea, deşi nimeni nu ştia cum, pentru că acţiona pe ascuns şi de unul singur. De altfel, garanţia succesului balaurolizei o dădea numai statistic, iar când unul dintre regi îl plăti pentru faptele lui cu ducaţi care erau numai statistic buni, din clipa aceea începu, fără ruşine, să analizeze, cu apă regală, natura metalului din care fuseseră făcute monedele cu care i se plătea. În vremea aceasta, Trurl şi Clapauţius, care se întâlniră într-o după-amiază, începură să discute cam aşa:

— Ai auzit de acel Bazileus? – întrebă Trurl.

— Am auzit.

— Şi ce zici de el?

— Nu-mi place deloc.

— Nici mie. Ce crezi că face?

— Eu cred că foloseşte amplificatorul.

— Probabilităţii?

— Da. Sau sisteme rezonatoare.

— Sau generatorul de balauri.

— Te referi la balaurotron?

— Da.

— Desigur, e foarte posibil.

— Totuşi – continuă revoltat Trurl – ştii, asta ar fi o ticăloşie! Ar însemna că el însuşi, pentru o vreme, aduce cu el aceşti balauri în stare potenţială, cu o probabilitate aproape de zero. Când mai prinde rădăcini, acolo unde se află, atunci măreşte şansele, le amplifică până ajung aproape la certitudine şi, se înţelege, atunci urmează virtualizarea, concretizarea şi totalizarea evidenţială.

— Clar. Probabil îi scoate pe "b" sau chiar pe "bal" din matriţă şi pune în locul lui pe "t". În felul acesta apare de la început înfuriat un balaur ca un taur.

—  Da, un balaur ca un taur e, se pare, lucrul cel mai rău din câte pot exista.

— Dar ce crezi, pe urmă anulează cu ajutorul retroreactorului anihilator sau micşorează numai pentru o vreme probabilitatea şi o şterge cu banii?

— E greu de spus. Dar chiar dacă ar deprobabiliza numai, ar fi o şi mai mare ticăloşie, căci mai devreme sau mai târziu zerofluctuaţiile trebuie să ducă la formarea de balauromatriţe şi atunci toată povestea se repetă de la capăt.

—  Da, dar atunci atât el, cât şi banii, i-ai de unde nu-s... mormăi Clapauţius.

— Nu crezi că ar fi mai bine să ne adresăm, în problema asta, Oficiului Central de Reglementare a Balaurilor?

— Ei, nu, asta nu. La drept vorbind, nici nu ştim dacă face ceea ce-i atribuim noi. Nu suntem siguri. N-avem niciun fel de dovezi. Doar se întâmplă să apară fluctuaţii statistice şi fără amplificator. Înainte vreme nu existau nici matriţe, nici amplificatoare, şi tot mai apăreau din când în când balauri. Pur şi simplu accidental.

— Se pare că aşa stau lucrurile... zise Trurl. Şi totuşi... ei apar de regulă după descinderea lui pe o planetă!

— Aşa e. Dar să-l reclamăm nu se cade, fiindcă e un coleg de breaslă. Doar dacă noi înşine am întreprinde ceva. Ce zici?

— S-ar putea.

— Bine zici, şi eu sunt de aceeaşi părere. Dar ce să facem?

În acest moment al discuţiei renumiţii balaurologi se cufundară într-o dispută de specialitate, din care orice ascultător întâmplător n-ar fi înţeles o iotă. Ar fi auzit numai termeni enigmatici, precum: "calculator de balauri", "transformaţie necodală", "slabe reacţii balaurice", "difracţie şi dispersare a balaurilor", "balaur taro", "balaur moale", "dracoprobabilisticus", "spectrul incontinuu al bazileului", "balaur în stare de trezie", "anihilarea unei perechi de balauri ca tauri contrarii în câmpul de deremorcare generală", etc.

Rezultatul acestei pătrunzătoare analize a fenomenului fu o nouă expediţie, a treia la rând, în vederea căreia ambii constructori se pregătiră minuţios, neezitând să-şi încarce nava cu o mulţime de aparate complicate.

Între altele, luară un difuzator şi un tun special, care trăgea cu anticapete. În timpul călătoriei, când descinseră pe rând în Entia, Pentia şi în Ceruleia, înţeleseră că nu vor fi în stare să parcurgă tot spaţiul peste care se abătuse plaga balaurilor. Mai simplu era, se înţelege, să se despartă, aşa că, după o consfătuire de lucru, fiecare o porni în altă direcţie. Clapauţius lucră multă vreme în Prestopondia, angajat de împăratul Uimitoslav Ampetriţius, care era gata să-i dea chiar fata de soţie, numai să scape de balauri. Balauri de înaltă probabilitate apăruseră chiar pe străzile capitalei, iar virtuali erau puzderie. Ce-i drept, un balaur virtual, cum ar spune un om simplu naiv, "nu există", adică nu poate fi zărit în niciun fel, căci nu face nimic din ceea ce ar provoca manifestarea lui. Dar calculul lui Ciber-Trurl-Clapauţius-Minogi, şi mai ales ecuaţia undei balaurice arată clar că balaurul ajunge din spaţiul configurativ în cel real mai uşor decât un copil de acasă până la şcoală. Aşa că în locuinţă, în pivniţă, sau în pod, în orice clipă, în condiţiile creşterii generale a probabilităţii, poţi da peste un balaur, sau chiar peste un superbalaur.

În loc să alerge după balauri, ceea ce şi aşa nu i-ar fi folosit la nimic, Clapauţius, ca un adevărat teoretician, se apucă de treabă metodic, aşezând în pieţe şi scuaruri, prin sate şi oraşe, balauroreductori probabilistici şi, nu după multă vreme, monştrii deveniră cea mai mare raritate. Încasându-şi atunci onorariul şi primind totodată diploma de onoare, Clapauţius îşi luă zborul ca să se întâlnească cu prietenul său Trurl. Pe drum însă observă o planetă din care cineva îi făcea semne disperate. Presupunând că era Trurl, căruia i se întâmplase ceva rău, Clapauţius coborî acolo. Semnele însă veneau din partea locuitorilor Trufloforei, supuşii regelui Pestriţius. Aceştia căzuseră pradă numeroaselor superstiţii şi credinţe primitive, iar religia lor, numită pneumatologie draconistică, susţinea că balaurii apar ca pedeapsă pentru păcatele lor şi pentru că au suflet necurat. Dându-şi seama că dacă se prinde în discuţii cu dracologii regelui ar dovedi o mare nechibzuinţă, căci metodele aplicate de aceştia se reduceau la tămâierea locurilor bântuite de balauri, Clapauţius preferă să facă mai degrabă sondaje în teren. Planeta era locuită în acea clipă de un singur monstru, dar din soiul cel mai înfricoşător al echidnelor. Clapauţius hotărî să se pună în slujba regelui, dar aresta nu-i răspunse de îndată, aflându-se, evident sub influenţa doctrinei lipsite de sens care muta cauzele apariţiei balaurilor într-o lume din afara vieţii temporale. Studiind ziarele locale, Clapauţius află că Echidna, care-şi face mendrele pe planetă, era considerată de unii drept un singur exemplar, pe când alţii o considerau o fiinţă multiplă, capabilă să se găsească în mai multe locuri în acelaşi timp. Asta i-a dat de gândit, deşi nu s-a mirat deloc, pentru că localizarea acestor creaturi scârboase se supune aşa-numitelor anomalii balaurice, şi unele exemplare, mai ales cele distrate, sunt "dispersate" în spaţiu, ceea ce constituie un efect normal al amplificării izospinale a momentului cuantic. Aşa cum palma scoasă pe jumătate din apă arată la suprafaţa ei cinci degete, în aparenţă complet independente unul de altul, tot aşa, ieşind din spaţiul configurativ în cel real, balaurii arată a fi mai mulţi, deşi e vorba doar de unul singur. La sfârşitul următoarei audienţe, Clapauţius îl întrebă pe rege dacă pe planetă nu se găseşte cumva Trurl; îi povesti pe larg cum arată prietenul său şi rămase surprins când auzi că acesta se afla nu de multă vreme în ţara lui Pestriţius, ba chiar că se oferise să gonească Echidna, primise un acont din onorariu şi o pornise spre munţii din apropiere, unde balauriţa fusese observată mai des, după care se întorsese a doua zi, cerând restul de bani, iar ca dovadă a victoriei sale arătase patruzeci şi patru de dinţi de balaur. S-au iscat însă unele neînţelegeri şi plata a fost oprită până la lămurirea problemei. Trurl se cam supărase atunci, s-a exprimat de câteva ori cu glas tare nu prea frumos la adresa monarhului, plecând apoi într-o direcţie necunoscută. De atunci nu s-a mai auzit nimic despre el. În schimb, Echidna a reapărut, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, pustiind şi mai amarnic satele şi oraşele, spre disperarea generală a locuitorilor.

Toată istoria asta i s-a părut cam ciudată lui Clapauţius, dar era greu să pună la îndoială adevărul celor spuse de însuşi regele, aşa că îşi luă raniţa pe care o umpluse cu cele mai puternice mijloace balauricide şi o porni de unul singur spre munţii ale căror creste înzăpezite se înălţau maiestuos în lumina răsăritului.

Pe stânci descoperi imediat primele urme ale monstrului. De altfel, chiar dacă nu le-ar fi observat, i-ar fi dat de veste despre existenţa sa izul caracteristic al duhorii de pucioasă. Merse cu îndrăzneală mai departe, gata în orice clipă să folosească arma atârnată de gât, uitându-se fără încetare la indicatorul balaurometrului. Un timp săgeata acestuia arătase numai zero, apoi începu să tremure alarmant, până ce, încet, de parcă ar fi înfrânt o piedică invizibilă, se târî spre cifra unu. Acum Clapauţius nu se mai îndoia că Echidna se află prin apropiere. Asta-l miră foarte mult, pentru că nu-şi putea închipui deloc că încercatul său prieten şi vestitul teoretician Trurl putea să greşească calculele şi astfel să nu izbutească a distruge balauriţa. Era greu de crezut şi faptul că, neîndeplinindu-şi misiunea, se întorsese la curtea regelui cerând plată pentru munca pe care nu o făcuse.

Nu după mult timp, întâlni pe drum o coloană de locuitori, tare înspăimântaţi se pare, căci se uitau mereu neliniştiţi în toate părţile, străduindu-se să se ţină cât mai aproape unii de alţii: încovoiaţi sub greutăţile cărate în spinare şi pe cap, mergeau unul după altul spre vârful muntelui. Dându-le bineţe, Clapauţius îi opri şi îl întrebă pe cel din capul coloanei ce fac.

— Domnule! – îi răspunse omul îmbrăcat într-o manta cam cârpită, care se dovedi a fi un funcţionar mai mărunt al regelui – ducem birul balaurului.

— Birul? Oho! Da' ce fel de bir îi duceţi?

— Păi ce să-i ducem, iaca ce vrea balaurul, domnule: aur, pietre scumpe, parfumuri străine şi tot felul de alte bunătăţi.

Clapauţius rămase mut de uimire, căci balaurii nu cer niciodată asemenea biruri. În orice caz, nu doresc nici parfumuri, al căror miros natural nu-l pot suporta, nici bani, cu care n-au ce să facă.

— Dar fecioare nu cere cumva balaurul, omule? – întrebă el.

— Nu, domnule. Mai demult, da. Încă acum un an îi mai duceam vreo zece-cincisprezece, după cum avea poftă. Dar de când a apărut un om de prin alte părţi, adică un străin, domnule, şi a început să umble prin munţi, singur, singurel, cu tot felul de cutii şi aparate în spinare...

Aici bietul om se întrerupse, privind cu nelinişte la uneltele şi armele lui Clapauţius, şi mai ales la ceasul cel mare al balaurometrului, care tot timpul ticăise uşor, săltându-şi limba cea roşie pe cadranul alb.

— Apăi tocm-aşa le avea pe toate, ca şi matale! – continuă omul, cu glas tremurat. Ca două picături de apă, ce să zic...

— A, eu le-am cumpărat de ocazie din târg – spuse Clapauţius, vrând să-i alunge bănuielile. Dar ia spuneţi-mi, oameni buni, nu ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu străinul acela?

— Ce s-a făcut, adicătelea, cu el? Păi asta nu mai ştim, fie-ne cu iertare. Să vezi 'mneata cum a fost. Odată, să fi fost acum vreo două săptămâni, nu-i aşa, cumetre Barbaroane? Două săptămâni sau mai mult?

— Păi, aşa, aşa... Două săptămâni, sau poate patru. Dacă nu chiar şase.

— Ei, şi cum zic, a venit, domnule, a venit la noi, a înfulecat binişor, nu zic, a plătit tot cum se cuvine, a mulţumit, n-am ce zice, ce este este, p-ormă s-a uitat încoa şi-ncolo, a mai ciocănit pereţii noştri din bârne, ne-a întrebat de preţurile de-acu' un an, p-ormă a început să-şi înşire aparatele şi să scrie ceva de-i săreau deştele. Da' scria tot, tot ce vedea, într-o cărticică mică, roşie, pe care o căra sub braţ, pe urmă ăla – cum îi zice, cumetre? – ter... temper... na, că nu poci să-i zic, stuchi-l-ar mâţele!

— Termometru, şefule!

— Aşa, aşa, că aşa-i zicea! Scoate termometrul şi zice că e pentru balauri, îl îndreaptă ba ici, ba colea, şi iar scrie, domnule, în caietu' ăla al lui, pe urmă zvârle aparatele în sac, sacu' pe umeri, îşi ia rămas bun şi se duce. De atunci nu l-am mai văzut, domnule. Da' să vedeţi, că, chiar în noaptea aceea s-a auzit huruind ceva foarte departe. Parcă dincolo de muntele lu' Mydrag – ăla de să vede, domnule, dincolo de vârful ăsta ca un erete, că ăluilalt îi zice al lu' Pestriţiu, după numele regelui nostru prea luminat, iar ăl de mai încolo, parcă mai ascuns, ca o târtiţă bleagă, îi zice Pacostea, şi asta îi vine de acolo că o dată...

— Hai să lăsăm munţii, bre, omule – zise Clapauţius. Va să zică, spuneai că într-o noapte parcă a huruit ceva. Ei, ce-a mai fost după aceea?

— Păi, ce să fie, nimica, domnule. Cum a bufnit, căsuţa mea s-a dus cât colo şi eu am căzut din pat pe podea. Da' asta e ceva obişnuit la mine, că dacă bălăurica se freacă câteodată de stâlpul casei, mai c-o dărâmă peste om; să spună, uite, şi fratele lui Barbaron, pe el l-a aruncat în copaia de rufe, că tocma' spălau, când i-a venit bălăuricii chef să se frece de colţu' casei....

— Ei, oameni buni, lăsaţi poveştile astea! – îi zori Clapauţius. Bun, a huruit, a trosnit, ai căzut pe podea, şi mai departe?

— Păi, când vă spun pe şleau că nimic! De-ar fi fost ceva, aş fi avut ce spune, dar aşa, dacă n-a fost nimic, apăi nu-i nimic de spus, ce să ne mai batem gura de pomană, nu-i aşa, cumetre Barbaroane?

— Aşa-i, cum zici, aşa a fost.

Clapauţius clătină din cap şi plecă mai departe. Întregul convoi o porni în sus, spre munte, iar spinările se îndoiau sub greutatea birului balauresc. Clapauţius îşi dădu seama că vor lăsa totul în vreo peşteră indicată de balaur, dar n-a mai stat să-i întrebe în amănunt. Discuţia cu primarul şi cumătru-său îl obosise din cale-afară. De fapt, auzise mai înainte cum unul dintre localnici îi spusese altuia că balaurul "a ales un asemenea loc, încât să-i fie şi lui aproape şi nouă"...

O porni voiniceşte, alegând drumul indicat de balauroindicator, care arăta întruna zero virgulă opt zecimi de balaur.

"O fi vreun balaur mai discret sau naiba ştie ce?" – se gândi Clapauţius, mărşăluind cu dese opriri, căci soarele ardea nemilos, aerul era înăbuşitor, pietrele încinse, iar de jur-împrejur nu se vedea nici fir de verdeaţă, numai pământ uscat şi crăpat printre stânci şi bolovanii arşi până hăt departe, spre vârfurile maiestuoase.

Trecu un ceas, soarele trecuse de amiază, dar el mergea întruna prin pietriş, printre stânci şi lespezi, până ce ajunsese într-un defileu îngust, întunecos şi rece. Săgeata roşie sări la 0,9, aproape de unu şi, tremurând, se opri.

Clapauţius puse raniţa pe o stâncă şi scoase balaurometrul al cărui ac tremură cu putere. Atunci puse în funcţiune reductorul de probabilitate şi scrută atent împrejurimile. Se afla pe marginea unei stânci de unde putea privi în adâncul defileului, în care parcă se mişca ceva.

"Nu mai încape îndoială, ea e!" – îşi zise, căci Echidna e de genul feminin. Îi veni în gând că poate de aceea nu-şi doreşte să aibă vreo fecioară. "Da, dar mai înainte le primea bucuroasă. Ciudat, foarte ciudat. Dar acum mai important e să o nimeresc, pe urmă totul se va termina cu bine!" – gândi el şi, pentru orice eventualitate, băgă mâna în raniţă ca să scoată dracodestructorul al cărui jet împinge balaurii spre nefiinţă. Se târî binişor până la buza stâncii. Pe fundul văii, unde cândva curgea un pârâu, se mişca o balauriţă cenuşie, de proporţii imense, dar cu oasele ieşite prin piele de atâta foame. Clapauţius se lumină pe dată. Ar putea s-o anihileze prin schimbarea semnului matriţei balauristice de la pozitiv la negativ, şi atunci probabilitatea statistică a nebalaurului va depăşi balaurul. Dar e foarte riscant, având în vedere faptul că o cât de mică abatere poate provoca o schimbare cu urmări catastrofale. Nu odată s-a întâmplat ca, în febra lucrului, să iasă în loc de antibalaur alţi balauri. Iată ce multe depind de o singură literă! În afară de asta, deprobabilizarea totală ar face imposibilă cercetarea naturii Echidnei. Aşa că se opri, având în minte frumoasa imagine a pieii uriaşe de balaur din cabinetul său, dintre fereastră şi bibliotecă. Dar nu era momentul să se lase pradă visării, deşi o altă eventualitate îi apăru la fel de ispititoare, şi anume, să trimită un balaur cu asemenea gusturi neobişnuite muzeului balaurologic. Se mai gândi şi ce straşnică lucrărică ştiinţifică ar mai scoate pe baza unui exemplar atât de bine păstrat, aşa că îşi trecu arma în mâna stângă, apucă cu dreapta flinta încărcată cu anticap, ţinti îndelung, apoi apăsă pe trăgaci.

Arma detună ca toţi dracii. Un norişor argintiu de fum înconjură ţeava şi pe Clapauţius, care, pentru o clipă, scăpă balaurul din ochi. Dar fumul se destrămă repede.

Basmele vechi povestesc despre balauri tot felul de lucruri neadevărate. Aşa de pildă, spun cum că balaurii ar avea câte şapte capete. Nici pomeneală. Balaurul poate avea numai un singur cap, pentru că prezenţa a două capete ar duce imediat la certuri şi dispute aprinse. De aceea, policăpoşii, cum li se mai spune în ştiinţă, au pierit datorită luptelor interne. Îndărătnici şi mărginiţi din fire, aceşti monştri nu suportă nici cea mai mică împotrivire, aşa că două capete într-un corp duc la moarte rapidă, căci fiecare cap, vrând să-i facă celuilalt în necaz, ba se abţine de la mâncare, ba chiar îşi reţine răutăcios răsuflarea, cu urmări lesne de înţeles. Tocmai acest fenomen a fost folosit de Euforis Tandras, inventatorul muschetei cu anticapi. Cu ea i se infiltrează balaurului un căpşor electronic maleabil în corp. Îndată se iscă dezordine, bătaie şi certuri, şi, drept urmare, balaurul, ca atins de paralizie, rămâne aşa înţepenit, o zi şi o noapte, o săptămână, uneori chiar o lună; s-a întâmplat chiar că abia după un an şi-a venit în fire. În vremea asta poţi face cu el tot ce pofteşti.

Dar balaurul pe care-l imobilizase Clapauţius se purta foarte ciudat. Ce-i drept, sări în picioare, urlând de se cutremurară stâncile, lovi în juru-i cu coada, încât mirosul de scântei se răspândi în toată valea, dar pe urmă se scărpină după ureche, tuşi şi porni liniştit mai departe. Necrezându-şi ochilor, Clapauţius o luă la goană pe crestele stâncoase, scurtând astfel drumul spre vărsarea pârului secat, căci acum nu o oarecare lucrărică ştiinţifică, nu un articolaş, două, în "Almanahul Balauristic" îi trecură prin minte, ci cel puţin o întreagă monografie pe hârtie cretată, cu portretul lui şi al balaurului.

La capătul stâncilor se opri, îngenunche, duse la ochi arma improbabilităţii, ţinti şi lansă deposibilitatizatorii. Patul puştii îi tremură în mână, arma încinsă dispăru într-o pânză cenuşie de ceaţă, balaurul fu înconjurat de un nimb, ca luna când anunţă schimbarea vremii, şi atât. Pentru a doua oară Clapauţius îl făcuse pe balaur cât se poate de improbabil: tensiunea imposibilitativităţii era atât de mare, încât un fluturaş, care tocmai trecea pe acolo, începu să transmită din aripi, prin alfabetul Morse, a doua "Carte a junglei", iar printre sfărâmăturile de stâncă pluteau umbre de zâne, rusălci şi vrăjitoare. Ecoul limpede al tropotului de copite arăta că pe undeva nişte centauri, scoşi din imposibilitate prin puternica intensitate a aruncătorului de improbabilitate se hărţuiesc cu balaurii. Dar balaurul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, se aşeză greoi, căscă şi începu să se scarpine cu poftă pe spinare cu labele de dinapoi. Arma încinsă îi ardea degetele lui Clapauţius, care, disperat, apăsa mereu pe trăgaci. Ceva asemănător nu mai văzuse până atunci – pietricelele mai mici, aflate în apropiere, se ridicau uşor în văzduh, iar praful pe care balaurul scărpinându-se îl stârnea, în loc să se aşeze alandala, desena în aer inscripţia foarte citeaţă SLUGA DUMNEAVOASTRĂ, DOMNULE DOCTOR. Se întuneca, iar din zi se făcea noapte, câteva blocuri mari de calcar o porniră la plimbare, discutând încetişor de una şi de alta, într-un cuvânt, se întâmplau tot felul de minunăţii, dar teribilul animal, odihnindu-se la treizeci de paşi de Clapauţius, nici gând n-avea să dispară. Clapauţius aruncă arma, băgă mâna în sân, scoase de acolo o grenadă antibalaurică şi, încredinţându-şi sufletul matriţei transformărilor atotspinorale, o aruncă cu putere. Se auzi o explozie, coada balaurului zbură cât colo, o dată cu sfărâmăturile de stâncă, iar balaurul, strigând cu glasul cel mai omenesc cu putinţă: "Aoleu!" – o luă la fugă, drept spre Clapauţius. Acesta, văzându-şi moartea atât de aproape, ieşi din ascunzătoare, strângând spasmodic scurta lance cu anti-materie. Vru să-şi ia avânt, când se auzi iar strigând:

— Stai! Opreşte-te! Nu mă omorî!

— Ce-i asta, balaurul vorbeşte? – se miră Clapauţius. Nu, se vede că mi-am pierdut minţile...

Întrebă totuşi:

— Cine vorbeşte? Balaurul?

— Care balaur? Sunt eu!

Din norii de praf apăru Trurl, atinse ceafa balaurului, răsuci ceva acolo şi monstrul căzu uşor în genunchi, stingându-se cu un urlet prelung.

— Ce-i mascarada asta? Ce-nseamnă toate astea? De unde a apărut balaurul? Ce-ai făcut cu el? – tăbărî Clapauţius cu întrebările.

Trurl îşi scutură hainele de praf, ferindu-se de prietenul lui.

— Ei, acu', unde, cum şi ce... Lasă-mă să vorbesc! Am omorât balaurul, dar regele n-a vrut să-mi plătească...

— De ce?

— Se vede treaba că din zgârcenie. A dat vina pe birocraţie. Ba că trebuie să se alcătuiască un proces-verbal în prezenţa unei comisii, ba că mai e nevoie de nu ştiu ce măsurători, de autopsie, ba că trebuie să se întrunească Consiliul Coroanei, că hâr, că mâr. Tezaurierul principal al curţii spunea şi el că nu ştie cum să facă plata, fiindcă aşa ceva nu s-a prevăzut în fondul de salarii. Într-un cuvânt, deşi i-am rugat, am insistat, m-am dus personal la casierie, la rege, la Consiliul Coroanei, nimeni n-a vrut să stea de vorbă cu mine, iar când mi-au mai cerut să depun şi o biografie, cu fotografii cu tot, atunci ce era să fac, am plecat. Dar balaurul era de-acum în stare ireversibilă. L-am jupuit de piele am tăiat câteva crenguţe de alun, am găsit undeva un stâlp de telegraf vechi, şi gata, de altceva n-am mai avut nevoie; l-am împăiat şi... am început să fac pe balaurul...

— Imposibil! Să recurgi tu la un mijloc atât de ruşinos? Şi de ce, mă rog, pentru că nu ţi-au plătit? Nu înţeleg deloc.

— Ei, că prost mai eşti! – spuse Trurl, cu îngăduinţă. Păi ei mi-aduc mereu tot felul de biruri! Am şi primit până acum mai mult decât mi se cuvine.

— Aşaaa! – se lumină Clapauţius, căscând ochii cât cepele. Dar adăugă îndată: Să ştii că nu e frumos ceea ce faci...

— De ce nu-i frumos? Da' ce, am făcut vreun rău? Mă plimbam şi eu aşa prin munţi, iar seara urlam niţeluş. Sunt frânt de oboseală... mai adăugă aşezându-se lângă Clapauţius...

— De ce? De urlat?

— Of, nu eşti în stare să înţelegi? Ce urlat! În fiecare noapte să car în spinare saci de aur din grotă, până sus, pe munte, uite, colo! – şi arătă cu mâna un masiv muntos, aflat destul de departe. Am pregătit acolo o platformă de start. Ia să cari şi tu greutăţi de douăzeci de puzi, de seara până dimineaţa şi-ai să vezi! Balaurul ăsta nu-i balaur ca oricare, numai pielea cântăreşte vreo două tone. Trebuia s-o car în spinare, să răcnesc, să tropăiesc, asta ziua, iar noaptea treaba ailaltă. Îmi pare bine că ai venit, fiindcă, drept să-ţi spun, mă cam săturasem...

— Dar balaurul ăsta, adică vreau să spun lighioana asta împăiată, cum de n-a dispărut când am micşorat probabilitatea până la zero? – mai vru să afle Clapauţius.

Trurl tuşi, parcă puţin fâstâcit.

— Din prudenţă – îl lămuri el. Ar fi putut nimeri pe aici vreun prost de vânător, poate chiar Bazileus, aşa că i-am montat înăuntru, sub piele, nişte ecrane antiprobabilistice. Şi-acuma, hai, au mai rămas câţiva saci cu platină, ăştia-s cei mai grei, n-am chef să-i car singur. E foarte bine că ai venit să mă ajuţi...

Cap6