Femei comuniste(2)

Vă pare rău că sînteti femeie?

ILEANA HALACSEK, pensionară, membră de partid din anul 1929

— Nicidecum. Oare îşi are rostul o asemenea întrebare? Atunci cînd omul — bărbat sau femeie — trăieşte în demnitate şi crez ardent pentru un ţel, dilema dispare de la sine. Şi aceste cuvinte vi le spune un om care a muncit şi a luptat în viaţa lui. Ca să fiu mai bine înţeleasă aş dori să mă prezint, pe scurt. 

    Data naşterii: 7 februarie 1900. Data primirii în partid: 1929. Am lucrat numeroşi ani ca mun­citoare la Fabrica de încălţăminte „Dermata“ din Cluj, după care am fost nevoită să-mi schimb locul de muncă, la Reşiţa. Veche ilega­listă, mi-am continuat munca în anii noştri. Un timp am fost secretară a organizaţiei de partid de la secţia turnătorie a Combinatului siderurgic Reşiţa şi, pînă la pensionare, membră în Comi­tetul municipal Reşiţa al P.C.R. (Este un om cald, viu, comunicativ. — n.a.)

Şi acum, ca să vă răspund mai direct: pri­vesc în jurul meu şi mă emoţionez în perma­nenţă de toate cîte le văd şi cîte le aflu. Priviţi scrisoarea caldă, de felicitare, trimisă de primul secretar al comitetului nostru judeţean de partid cu prilejul aniversării mele, sînt emoţionată. Privesc, apoi, prin fereastră la cartierul acesta în care locuiesc. Intr-o parte se înalţă spitalul nou, cu 700 de paturi, alături — marele cine­matograf „Dacia", mai într-o parte, magazinul universal „Victoria", vizavi, un şir de blocuri cu 9 etaje. Toate acestea se află la dispoziţia noastră, a tuturor celor care, cu braţele şi cu mintea, am dăruit ceva ţării, indiferent că sîntem români, maghiari, germani, femei sau băr­baţi. În faţa ochilor mi se derulează chipul so­cialist al ţării, imagine pe care am purtat-o în mintea şi în inima mea încă în anii negri ai terorii burghezo-moşiereşti. Am ştiut încă din acele vremuri că vom ajunge să trăim şi să ne bucurăm împreună cu urmaşii noştri, de aceste zile, într-o ţară ca România de astăzi.

Partidul este acela care m-a înarmat cu un ideal şi care m-a învăţat să lupt pentru convin­gerile comuniste şi care m-a făcut să fiu mîndră că sînt femeie. Devotamentul nostru se vădea, în anii ilegalităţii, prin acţiuni care, deseori, ne puneau în primejdie viaţa. Îmi amintesc de zi­lele anului 1929, cînd lucram într-un subsol, la o imprimerie ilegală. Acei fluturaşi care ne chemau la luptă împotriva vechiului regim conţineau în substanţa lor un apel la convinge­rile oamenilor de a se strînge cu toţii, sub steagul partidului, pentru ca socialismul şi comunismul să triumfe pe meleagurile noastre.

Acelaşi apel al partidului nostru drag, care ne înarmează neîncetat, şi care ne învaţă să luptăm pentru convingerile noastre în condiţii noi, ne îndeamnă să punem tot ce este mai bun în noi pentru realizarea sarcinilor actualei etape de dezvoltare. Şi eu, ca pensionară, tot nu mă dau încă bătută, deşi sînt suferindă. Neîncetat mă aflu printre tineri muncitori şi elevi, vorbindu-le despre convingerile mele comuniste, particip la viaţa comisiei de femei din cartierul Lunca Bîrzavei, în care locuiesc de 7 ani, mă interesez în permanenţă de sarcinile pe care le am în cadrul comitetului de sprijin de pe lîngă căminele culturale. Nu înşirui aceste lucruri spre a mă făli, cît pentru a arăta că nu putem avea tihnă nici un minut, iar sexul, nu poate fi, în nici un caz, un impediment. Dimpotrivă. Tot ce se petrece în jurul nostru ne implică şi ne cheamă neîncetat. Este doar ţara noastră, sînt doar oamenii împreună cu care am crescut şi ne-am realizat, sînt copiii noştri, care vor duce mai departe munca noastră.
I1