Femei comuniste(3)

De ce sînteţi director?

OTILIA INDRE, director al Întreprinderii de confectii „Mondiala” Satu Mare

— De multe ori m-am întrebat şi eu... Ştiu eu exact ce anume să vă răspund?... Nu m-am născut director şi nimeni nu s-a născut de-a gata pentru vreo funcţie.

Poate că un prim răspuns îl veţi putea căpăta parcurgînd biografia mea, cea a unui copil (m-am născut în l943), mai exact al celui de-al treilea copil din cei 4, din familia unui fost muncitor ceferist. Zorii noi pe care mi i-a creat orânduirea socialistă au făcut să pot termina Facultatea de Industrie Uşoară din cadrul Insti­tutului politehnic din Iaşi, promoţia l966. Primii 3 ani de stagiutură i-am făcut la întreprinderea textilă „Ardeleana”. 

1973 - Vizita de lucru a lui Ceausescu la Mondiala Satu Mare

M-am ataşat de acel co­lectiv de muncitori, unde, în ultima parte am condus serviciul tehnic. In anul l969 întreprin­derea s-a mărit, s-a modernizat şi a devenit un mare combinat, în cadrul căruia am fost numită — deşi încă o ingineră tînără — ca director tehnic, coordonatoare a resorturilor In­vestiţii — Mecanic şef — C.T.C. In acei ani am coordonat activitatea unui număr de 5 între­prinderi, ocupîndu-mă în mod direct şi de construirea unor filaturi la Carei şi la Zalău, pe care le-am dus pînă în faza de montaj. Am fost director la „Ardeleana” pînă în aprilie l973 de cînd am venit la „Mondiala”. De atunci, întreprinderea pe care o conduc a obţinut unele realizări însemnate dintre care voi menţiona doar obţinerea unor diplome de fruntaşe pe ramură, mai mulţi ani. Experienţa dobîndită în organizare şi conducere pesemne că au dus la numirea mea în Consiliul de conducere al Mi­nisterului Industriei Uşoare şi în cel al Centralei „Industria confecţiei”.

—  Şi totuşi...

—  Poate că deţin ori mi-am format unele calităţi pe care oamenii împreună cu care mun­ceşti, le apreciază. Din totdeauna m-am simţit atrasă de oameni, la care am ţinut mult. Încă de cînd mi-am început activitatea de formare — ca elevă şi mai apoi ca studentă — mi-a plăcut să-i cunosc, să mă apropii de ei, să mă împrie­tenesc. Chiar din primii ani în producţie am învăţat o mare „lecţie": să mă interesez de modul în care lucrează oamenii, să fiu exigentă, să le cer mult, pe măsura puterii şi a capaci­tăţii lor. Dar, în aceeaşi măsură să fiu un comu­nist de omenie, un conducător comunist care să mă interesez deopotrivă şi de frământările oa­menilor, de împlinirile ca şi de eşecurile lor. Dreaptă să fiu, avînd aceste gînduri în minte m-am format mulţi ani de-a rîndul gîndind că poate cîndva voi ajunge şi eu conducător al unui colectiv muncitoresc. Aşa se face că apropiindu-mă de colectiv, cunoscîndu-l mai bine, l-am înţeles mai deplin şi pot colabora cu rezul­tate. Chiar de cînd am început să capăt diferite funcţii în întreprinderile în care am lucrat mai înainte, mi-am construit, odată cu trecerea ani­lor, un fel de deviză a mea: să lucrezi întot­deauna şi să ceri de ia cei din jur numai în cunoştinţă de cauză. Altfel, nu izbuteşti decît fie vremelnic, fie superficial...

— Am impresia că sînteţi un om foarte activ...

— Şi eu am aceeaşi impresie. Mi-a plăcut să lucrez mult. Nu pot trăi fără muncă. Face parte din educaţia mea intimă... Apoi, mi-a plăcut latura educativă a preocupărilor mele profesio­nale. Ani de zile am fost — şi tare mi-a plăcut! — lector, instructor, propagandist. Am avut şi continui să am o adevărată pasiune de a putea transmite oamenilor din tot ceea ce ştiu. Dar nu să le vorbesc savant sau într-o limbă păsă­rească, arogant sau prea filozofic, ci la nivelul lor, ca să mă înţeleagă. S-o fac în aşa fel încît nu numai să pot zice că mi-am îndeplinit sar­cina, ci chiar să simt eu că am o înrîurire directă.

Adesea m-am convins că latura umană a activităţii unui director este deosebit de însemnată. Dacă omeneşte nu-i înţelegi pe cei din jur, nu veţi simţi nimic de la ei. Cît de important este ca alături de exigenţă să ştii să lucrezi frumos şi inteligent cu cei de lîngă tine. Eu nu cunosc vorba care am auzit-o pe la alţii, că „faceţi! cum faceţi nu mă interesează". Eu nu dispun, eu nu indic in genere, ci colaborez cu muncitorii, tehnicienii şi inginerii de la noi. Sarcinile noastre trebuie realizate efectiv şi asta înseamnă efort şi responsabilitate din partea fiecăruia. Dacă ajungem ca întregul colectiv să înţeleagă aceasta, drumul succesului se află înaintea noastră.

— Şi totuşi, sînteţi severă şi daţi şi sanc­ţiuni?

— Din păcate, da. Nu multe, cam 40— 50 într-un an. Mai există cazuri de indisciplină, de neglijenţă faţă de sarcini, uneori iresponsabilitate. Nu aveam voie să le trecem cu vederea. Discutăm înde­lung aceste abateri, ne sfătuim cu colec­tivul, după sancţionare antrenăm oamenii la un număr sporit de acţiuni în producţie ori cu caracter educativ. Scopul: să eliminăm din conştiinţe rădăcina atitudinilor mai sus amin­tite. Şi dreaptă să fiu, reuşim cel mai adesea...

— Vă socotiţi un om dur?

—  Nu, nici vorbă. Cel mult un om exigent. Sînt director al unei întreprinderi de cîteva mii de muncitoare, am mari răspunderi pentru tot ce se petrece în colectivul muncitoresc pe care-l conduc. însă, să nu uităm că nu conduc de una singură. Există consiliul oamenilor muncii, o puternică organizaţie de comunişti... Colaborînd cu succes, întotdeauna izbutim să menţinem un spirit militant, revoluţionar, care înseamnă exigenţă şi, deopotrivă, omenie. Una fără cealaltă nu merge...

P2