Imparatia oglinzilor strambe (16) (final)

În care Olga aude din nou vocea oglinzii fermecate

E greu să descrii tot ce se petrecea jos pe cînd Olga cobora din turn.

 —    S-a sfîrşit cu Rutluv! S-a sfîrşit cu Rutluv! striga din răsputeri străjerul, aruncîndu-şi halebarda în aer. De cîţi ani aştept clipa asta!

Din toate părţile oraşului, oamenii năvăleau spre turn. Prin­tre ei se afla o mulţime de băieţi şi de fetiţe. Aglo venea cu Neteirp şi cu Bor. Toţi trei se repeziră la Olga, s-o sufoce nu alta cu îmbrăţişările lor. Apoi, dînd lumea la o parte, se-apro­pie de ei o femeie cu bonetă albă.

      —         Mătuşă Agard!

—         Făzăneilor! Fetiţele mele dragi!

Cu cîtă bucurie le îmbrăţişa mătuşa Agard pe Olga şi pe Aglo! Ii tremurau mîinile şi repeta într-una printre lacrimi:

—         Făzăneilor, dragii mei făzănei!

Cineva strigă din mulţime:

—         Neteirp! Eşti viu, băiete!...

—         Prieteni — răspunse Neteirp — fetiţa aceasta mi-a sal­vat viaţa!

Izbucni o furtună de urale. Iar Olga, cu obrajii împurpu­raţi, cu mîinile lăsate de-a lungul trupului, stătea emoţionată, neştiind ce să facă.

—         Olga! strigau copiii. Rămîi cu noi pentru totdeauna.

—         Rămîi cu noi! se auzea din toate părţile.

Neteirp o privi pe Olga drept în ochi şi zise:

—         Auzi, Olga?

Pe neaşteptate, fără să stea prea mult pe gînduri, Olga scutură din cap şi începu să vorbească. Vocea ei subţire deveni dintr-o dată atît de sonoră, încît o auziră toţi, pînă şi în străzile cele mai îndepărtate ale oraşului.

—         Nu pot rămîne cu voi, dragi prieteni, fiindcă nu există pe lumea asta nimic mai frumos ca ţara mea! Ştiu că şi voi o să vă făuriţi odată o viaţă tot atît de luminoasă ca şi viaţa ţării mele! Cred în asta, dragi prieteni!

Apoi, Olga şi Aglo străbătură oraşul şi toţi le întîmpinară zîmbindu-le şi salutîndu-le. Pretutindeni se auzea zăngănit de sticlă spartă : orăşenii spărgeau oglinzile strîmbe din pieţele şi de pe străzile oraşului. Şi zăngănitul acesta răsuna ca o mu­zică sublimă...

—         Olga, hai să cîntăm cîntecul nostru ! propuse Aglo.

Olga dădu din cap şi fetiţele începură să cînte:

De piedici mari, cînd ţelu-i clar,

Tu nu te-nspăiminta.

Tot înainte, aşadar,

Cum cere ţara ta!

Soarele ardea sus, deasupra oraşului, şi totul strălucea în jur. Neteirp murmura şi el cîntecul. Luîndu-se după el, toţi băieţii şi toate fetiţele începură să cînte.

Iată, în sfirşit, piaţa cu havuzul, iată şi scara de cristal care ducea sus. Olga se despărţi călduros de mătuşa Agard, de Neteirp şi de Bor. Sute de băieţi şi de fetiţe îi făceau semne cu mîna.

Olga şi Aglo urcau încet scara. Treptele răsunau ca nişte strune sub picioarele lor. Şi dintr-o dată, fetiţele auziră un vuiet îndepărtat. Întoarseră capul. Departe, dincolo de oraş, se prăbuşise Turnul morţii, şi de acolo, de pe locul unde stătuse atîţia ani, se înălţa, crescînd tot mai sus, un nor de praf negru... întregul oraş vuia, scoţînd strigăte de bucurie. Şi fetiţele ridi­cară încă o dată mîinile, luîndu-şi rămas bun de la ţara ai cărei locuitori încetaseră să mai creadă în oglinzi strîmbe.

Ajungînd în vîrful dealului, fetiţele se mai uitară odată înapoi şi săriră din carte drept în antreu. In aceeaşi clipă, Olga văzu la picioarele ei o carte pe coperta căreia stătea scris : “itşevoP,, Apoi pe suprafaţa lucie a oglinzii porniră valuri albastre. Se auzi o voce frumoasă şi cristalină, de parcă s-ar fi atins una de alta bucăţele de cristal:

—         Vrei să te întorci acasă, Olga?

—         Foarte mult!

—         Iţi pare rău că ai fost în împărăţia oglinzilor strîmbe?

—        O, nu! Iţi sunt atît de recunoscătoare, oglindă ferme­cată! Am văzut atîtea şi am înţeles atîtea! Înainte nici nu pu­team să-mi închipui că micile defecte îţi pot pune atîtea pie­dici într-un moment greu!

Valurile de pe suprafaţa netedă a oglinzii se potoliră, ceaţa albastră se împrăştie. Sticla dispăruse. Rămăsese numai rama oglinzii.

—         Adio, dragă Aglo...

—         Adio, Olga, şi-ţi mulţumesc mult că m-ai învăţat să fiu curajoasă şi bună!

Prietenele se îmbrăţişară.

Apoi Olga trecu peste ramă şi se uită în jur. Pe suprafaţa oglinzii porniseră din nou valurile albastre. Cînd se liniştiră, Olga o văzu din nou pe Aglo, îi zîmbi şi-i făcu semn cu mîna dreaptă. Aglo zîmbi şi ea, făcînd acelaşi semn cu mîna stîngă...

Se auzi scîrţîitul uşii.

—        Iar te-nvîrteşti în faţa oglinzii? zise bunica, intrînd în antreu. Cred că nu te-ai dezlipit din locul ăsta tot timpul cît am fost la mecanic... Uite că am primit o cheie nouă. Vezi, ai grijă şi n-o mai pierde, fetiţo!

Olga se agăţă de gîtul bunicii:

—        Bunicuţo! Draga mea! Bună seara! Cît de bine-mi pare!

—      Doamne! zise bătrînica, emoţionată şi destul de mirată. Ce-i cu tine ? Parcă nu ne-am văzut de-un an! Şi nu ne-am despărţit decît de zece minute!

—        Ai obosit, bunicuţo. Of, de ce nu m-am dus eu după cheie?

—        Păi nu te temi de întuneric?

Olga o sărută încă o dată pe bunica.

—        Ce-i cu tine, fata mea? Ce te-a tulburat în halul ăsta?

—        Am să-ţi povestesc totul.

—        Da’ ce s-a întîmplat?

—        Pur şi simplu, bunico...

—        El, ce-i ? Ce-i ?

—        Pur şi simplu... m-am văzut cu ochii altuia...

Imbrăţişînd-o pe bătrîna care zîmbea stăpînindu-şi cu greu emoţia, Olga se uită pe furiş în oglindă. O zări pe Aglo şi-i făcu din nou semn cu mîna. Ciudat! I se păru o clipă că Aglo, întîrziind să-i răspundă cu acelaşi gest, se fîstîci şi îşi şterse o lacrimă de pe obraz... Adică, cine ştie, poate că toate astea n-au fost decît o părere!

Cap15  Cap1