marți, 4 februarie 2014

Marin Porumbescu

Am urcat aici o proză scurtă a lui Marin Porumbescu, scriitor tomitan pe care l-am cunoscut spre finele anilor '70. Proza se numește "Cristeiul" și face parte din volumul "Păsări subterane", pe care l-am primit cu dedicația autorului. Din păcate, la cei 18 ani pe care-i aveam, nu am înțeles mai nimic din personalitatea lui Marin Porumbescu. As fi putut sa învăț multe de la el, dar la vârsta aia cine să-și bată capul, ducându-se "la mare", cu altceva decât cu plaja și distracția...
Astăzi, Marin Porumbescu nu mai poate fi găsit în această lume, iar prozele lui au fost date uitării. Îmi face o deosebită plăcere să urc pe blogul meu câteva din textele maestrului, cu speranța că acolo unde este el, se va bucura văzând că nu l-am uitat.
Iată, până atunci, un text găsit pe pagina Bibliotecii Județene "I.N. Roman" din Constanța, din care se pot afla amănunte despre misterioasa viață și tragica moarte a celui care a fost:
MARIN PORUMBESCU
      Dacă n-ar fi decedat (în 1994, într-un incendiu, pricinuit în locuinţa sa aflată la mansarda blocului de pe str. Sulmonei, de flacăra unei lumânări), scriitorul Marin Porumbescu ar fi împlinit, la 12 mai 2001, venerabila vârstă de optzeci de ani. Oricum, câtăva vreme înaintea morţii, omul a fost foarte bolnav şi încă mai singuratic decât oricând. Puţinele date biografice care îl privesc (aflate în lucrarea Literatura în Dobrogea Dicţionar bibliografic, vol. 2, de Ştefan Cucu şi Corina Apostoleanu, editată de Biblioteca Judeţeană Constanţa în 1999) ne indică faptul că Marin Porumbescu s-a născut în Bucureşti, a absolvit liceul Mihai Viteazul” în 1941 şi, tot în acest interval, ar fi fost redactor responsabil al revistei Interarma a Regimentului 23 infanterie; din 1946 până în 1951 a fost funcţionar la Ministerul Comerţului Exterior, iar în perioada 1951-1957 a făcut parte din corpul ofiţeresc al armatei. Apoi, vreme de un deceniu (în 1967 a fost pensionat medical) a activat ca referent literar la Casa Regională a Creaţiei Populare Dobrogea.
    În momentul angajării sale la instituţia amintită, viaţa spirituală constănţeană cunoştea încă lâncezeala instaurată imediat după război: reviste de cultură nu existau, întreaga activitate publicistică desfăşurându-se în paginile ziarului Dobrogea Nouă (fost, până în mai 1948, Cuget liber), iar cea literară, în cenacluri (cel mai important fiind, în acei ani, “Filimon Sârbu”), cu producţiuni ce slăveau ocupaţia sovietică, şantierele canalului Dunărea - Marea Neagră, colectivizarea etc.
    Aflat în postura de lucrător la Casa de creaţie, el însuşi pasionat de literatură, Marin Porumbescu a coagulat, cu energie şi pasiune, în jurul fostului cenaclu “Filimon Sârbu”, devenit “Ovidius”, condeierii din regiune, cei mai mulţi tineri, care, unii, vor avea ceva de spus în literatura creată la Pontus Euxinus. Scrierile lor au fost adunate în câteva culegeri, îngrijite, sub auspiciile Casei de creaţie, de către Marin Porumbescu (Trepte - 1960; Miniaturi marine - 1962; Epistole de pe malul mării - 1963; Dialoguri de pe malul mării - 1964; Inscripţii de pe malul mării - 1965; Secvenţe marine - 1966). Având în vedere periodicitatea acestor culegeri, evoluţia lor calitativă de la un volum la altul, grafica exemplară, titlurile care calchiau obsesiv titlul celebrelor Epistulae ex Ponto ovidiene, ele pot fi conside-rate un anuar literar dobrogean, o pledoarie convingătoare pentru o necesară revistă de cultură la Constanţa. De fapt, înfiinţarea, în 1966, a revistei Tomis (Marin Porumbescu numărându-se printre iniţiatorii acesteia) în oraşul pontic a avut, ca solid argument şi volumele amintite, cum apreciază criticul Cornel Regman în prefaţa Dialogurilor de pe malul mării.
    După ce s-a retras la pensie, în 1967, Marin Porumbescu s-a dedicat propriei creaţii literare. I-au apărut, în ordine, volumele de proză scurtă: Ucigaşul de papagali (Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968), Guşterii şi patru pipe (Bucureşti, Albatros, 1970), Ceasul viu (Bucureşti, Editura militară, 1971), Păsări subterane (Bucureşti, Editura Eminescu, 1972).
(....)
Cu un chip dominat de sprâncene imense şi rebele, ce amintea în mod izbitor cu portretul lui G. Călinescu, comunicativ, histrionic (când cooperant şi constructiv, când maliţios), egolatru, chiar straniu, având în vedere bolnăvicioasa lui pasiune de colecţionar de obiecte vechi, ruginite (aşa-zisul său tehnozaur devenise celebru), dar colecţiona şi piese arheologice, paleontologice, relicve marine (în arhiva sa am găsit un proces verbal prin care dona câteva asemenea relicve Muzeului Mării) şi orice fel de lucruri ciudate (coarne de berbec, de pildă), trăind solitar, doar în tovărăşia unei broaşte ţestoase bătrâne şi oarbe (locuia în câteva magherniţe din scândură şi carton, prin care te puteai strecura doar aplecat, magherniţe improvizate pe terasa imobilului, spre disperarea locatarilor care îl reclamau adesea la ICRAL sau la Pompieri, de teama vreunui incendiu - care, de altfel, cum am văzut, a şi avut loc, ucigându-l) oricând primitor de oaspeţi, adesea mari scriitori, ce puteau admira de acolo fascinanta panoramă a portului Tomis, dar era anturat şi de tinerii emuli, admiratori şi încercători în ale literaturii, organizator de teatru experimental (avea vocaţie pentru dramaturgie, cum dovedesc scrierile sale) şi prezent oriunde, în urbe, se petrecea vreun fapt cultural, Marin Porumbescu intrase deja în legendă, devenind chiar personaj literar (apare în creaţiile lui Eugen Lumezianu, care îi dedică o proză memorabilă, Constantin Novac, Octavian Georgescu, Hortensia Teodorescu şi poate şi în ale altora, de care nu am cunoştinţă). Îi plăcea să-şi fotografieze oaspeţii pe terasă, cu un aparat desigur vechi, deşi îl suspectam că nu îl armase cu vreun clişeu. Vara, locuia la Constanţa, iarna, la Bucureşti şi, acolo, se înfunda în Biblioteca Academiei, unde putea fi văzut zilnic. Întocmea fişe, de regulă cu citate celebre, iubea aforismele şi le folosea în orice conversaţie, întotdeauna în original, fără a uita să le traducă imediat interlocutorilor. Ar fi adunat atâtea fişe, strânse în pachete stivuite în locuinţa sa, încât devenise proverbial, i se spunea chiar “omul-fişă” dar toată lumea credea că scriitorul construieşte baza documentară a unui mare roman (Alex Ştefănescu: “Un loc aparte în ciudata sa locuinţă îl ocupa “fişierul” - variantă năstruşnică şi burlescă a fabuloasei biblioteci borgesiene). După năpraznica sa moarte, au putut fi salvate, în vreo cinci saci, parte din cărţile, manuscrisele, tăieturile din ziare din biblioteca sa. Fişe s-au păstrat puţine şi câte au mai rămas, n-au putut fi organizate în vreun fel, scrisul lui Marin Porumbescu fiind complet ilizibil. Biblioteca sa şi ceva manuscrise au intrat în patrimoniul Bibliotecii Judeţene Constanţa. O piesă remarcabilă este albumul, alcătuit de el însuşi, cuprinzând portrete, desene şi caricaturi reprezentându-l pe Marin Porumbescu.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!