Mici intamplari cu animale (195)

Accidente la capre negre

Dintre vieţuitoarele mari de la noi caprele negre şi-au ales ţara cea mai aspră, ţara stîncăriilor care împung în bolta ceru­lui. Anotimpurile blînde sunt acolo mai scurte, iernile-s înde­lungate, viscolele năprasnice, hrana rară. Şi apoi terenul şi îm­prejurările, care fac să le pîndească multe accidente. Este adevărat că întreaga alcătuire a trupului, simţurile, îndemînările caprelor negre s-au adaptat modului şi locului lor de trai. Inving greutăţile vieţii, înconjură accidentele, dar acestea cer totuşi multe victime. Avalanşele, prăbuşirile de stînci şi de bolovani, alunecările în abisuri, rîurile de grohotişuri mişcă­toare care pornesc sub copite oricît de prinzatoare şi de harnice sunt acestea, toate sunt primejdii care nu pîndesc animalele din regiunile de jos. In colecţiile vînătorilor vedem adeseori trofee de capră neagră cu unul sau cu amîndouă coarnele frînte. Cum la caprele negre coarnele nu se înnoiesc, ca la cervide, urma unui accident, prăbuşire în care s-a frînt cornul, e purtată viaţa întreagă, cornul nu se mai reface. Dar vînătorii au prilejul să constate accidente şi de altă natură.

Alergatul ţapilor negri era în toi în toamna anului 1944, cînd vînătorul S. V. dibuia după ei în stîncăriile sălbatice ale Mun­telui Vasielu din Retezat. Şi ici şi colo înnegreau pe zăpada timpurie pîlcuşoare de capre negre; ţapii se frămîntau în jurul lor, alţii făceau suveică alergînd de la cîrd la cîrd, mînaţi de patimă. Iată în depărtare sub o streaşină de stîncă un ţap singuratic. Pîlc nu-i în apropiere, acesta nu alerga ca să-şi gă­sească o capră docilă, stătea pe loc, se mişca puţin, abia mu­tîndu-se — o ţinută cu totul neobişnuită mai ales în această epocă, a împerecherii. Vînătorul, intrigat, îl cercetează înde­lung cu binoclul la ochi. Ceea ce vede îl miră şi îl face să se apropie. De la distanţă mică observă că ţapul era deşelat. Işi tîra picioarele dinapoi ca pe o sanie, sprijinindu-se şi împin­gîndu-se înainte numai din puterea picioarelor din faţă. Şi totuşi, aşa olog, cînd a observat pe marele duşman, omul, a încercat să scape, şi înainta cu o repeziciune de necrezut faţă de starea în care se afla. Omul abia putea să micşoreze distanţa. Impresionant era cum ştia ţapul să se folosească de conformaţia terenului pentru înaintarea lui chinuită. Făcea ce făcea, ca să ajungă la postate de zăpadă, pe care aluneca uşor, ca pe un to­bogan, înconjura bolovanii mai mari, peste care i-ar fi fost mai greu să treacă. Vînătorul a ajuns la cîţiva paşi, a putut face şi o fotografie, apoi s-a cumpănit în nehotărîre. Ii era milă de făptura nenorocită, care gîfîia neputincioasă în faţa lui, cu groaza morţii în ochi. Şi îi era milă gîndindu-se la chinurile din fiecare moment pe care trebuia să le sufere ologul, care nicicînd nu va mai fi teafăr, şi îl aştepta o moarte chinuită după grozăviile şi foametea din iarna care era în prag. A ales bine. I-a părut însă rău că n-a trimis de la distanţă glonţul eliberator, pe cînd încă nu-l observase ţapul şi cînd acesta ar fi trecut în neştire fără să mai aibă cutremurul groazei de om. A cercetat animalul mort. Avea deasupra şalelor urma unei lovituri puternice, foarte probabil izbitura unui bolovan rostogolit, care i-a fracturat spinarea. Pe burtă părul era dubit, pielea goală. După starea loviturii din şale şi după părul dubit, vînătorul a judecat că ţapul era olog, de multă vreme, poate chiar de o lună sau de două.

In Munţii Făgăraşului, sus pe creste. Abia începuse alergarea, ţapii cei bătrîni ieşiseră din tainiţele lor si începeau să se ală­ture ciopoarelor de capre. Pe atunci, micile goane la capre negre erau obişnuite şi admise. Cei cîţiva gonasi au pornit de pe vale pîlcurile, vînătorii aşteptau în trecătorile de sus. Iată se ivesc de pe la talpa căldării doi ţapi; speriaţi, vin în fuga mare unul în spatele celuilalt. Sar peste bolovani, peste postate de merişori, urcă uimitor pereţi de stînci, ca să ajungă la Fe­reastră şi să treacă în căldarea de dincolo. Cînd ajung aproape de unul dintre vînători, acesta observă că un tap e ciung de piciorul drept din faţă, are un mers şchiopătat şi totuşi aleargă, sare, alături de cel teafăr. Reuşeşte să-l împuşte pe cel beteag şi atunci constată că piciorul îi este retezat de sub genunchi. Nu numai că rana îi era cu totul vindecată, dar în locul ei i se for­mase un fel de talpă: piele groasă, aspră, cu semne evidente că ţapul se folosea şi de piciorul ciung, călcînd pe el.

Să jertfim cîteva clipe şi să refacem în închipuire cele în­tîmplate. Ţapul şi-a fracturat piciorul, prăbuşindu-se, sau i l-a fracturat glonţul unui vînător neîndemînatic, ţintaş rău. Se mai ţinea numai în piele şi în muşchi, sfîşiaţi şi ei. Os la os, ca să se sudeze, nu ajungea, decît doar în mişcare, şi atunci, frecîndu-se, oasele trezeau dureri cumplite. Au trecut multe zile de chin pînă s-au necrozat ţesuturile sfîşiate si s-a desprins piciorul de sub genunchi. A rămas ciung. Osul frînt împungea în gol, du­reros la orice atingere. Săptămîni au trebuit, pînă să crească pielea şi să-l acopere, şi au trebuit altele, multe, pînă să îndrăz­nească ţapul să atingă piatra şi cu bontul. Şi cîtă vreme oare pînă să se formeze „talpa" şi să se folosească de ea fără durere mare? Iar în toată vremea aceasta lungă, ţapul trebuia să se hrănească, să se mişte, să se ferească de duşmani, de avalanşe, de alte primejdii. Abia ne putem imagina suferinţele prin care a trecut. Şi totuşi vitalitatea mare a învins; ţapul şi-a reluat modul de viaţă normal, cu salturile năprasnice, cu căţărări pe pereţi aproape verticali, cu coborîri pe pante aspre, vara, iarna. Iar acum a intrat şi el în horă, în concurenţa şi în bătă­liile pentru îndeplinirea îndatoririi lui faţă de perpetuarea speciei.