O poveste despre Primatul primordial a lui Asimov

Nicio legătură 

     Raph era un american tipic pentru epoca sa şi, în acelaşi timp, remarcabil de urât, după criteriile americane ale vremurilor noastre. Structura osoasă a maxilarelor sale era impresionantă şi musculatura pe potrivă. Nasul îi era coroiat şi lătăreţ, iar ochii negri – mici şi depărtaţi, din cauza amintitului nas. Avea gâtul gros, corpul masiv, degetele spatulate, cu unghii puternic curbate.

     Dacă ar fi stat perfect vertical, pe picioarele groase, cu tălpi late, ar fi depăşit doi metri şi treizeci. Indiferent dacă stătea în picioare sau aşezat, greutatea lui se apropia de un sfert de tonă.

Cu toate acestea, fruntea i se înălţa într-o curbură nestânjenită, iar capacitatea cerebrală nu-i era limitată. Enorma lui mână ţinea cu delicateţe stiloul, iar mintea îi zumzăia confortabil când se apleca deasupra biroului.

De fapt, soţia lui şi majoritatea concetăţenilor îl considerau un tip arătos.

Ceea ce demonstrează alchimia unui transfer de durată pe axa temporală.

***

 Raph Junior constituia o ediţie redusă a americanului nostru tipic. Era adolescent şi încă nu-şi pierduse straiul hirsut al copilăriei. Acesta se întindea sub forma unei blăniţe întunecate şi cârlionţate peste piept şi spinare, dar se rărise deja şi, în mai puţin de un an, Junior avea să îmbrace pentru întâia oară cămaşa adultă ce urma să acopere pielea mândru dezvelită a bărbatului.

Deocamdată, însă, purta numai pantaloni bufanţi şi-şi scărpina gânditor un punct favorit situat imediat deasupra diafragmei. Era curios şi în acelaşi timp puţin plictisit. Îi plăcea să-şi însoţească tatăl la muzeu când acolo se aflau oameni, dar azi, fiind Ziua-închisă, coridoarele pustii răsunau deprimant.

În plus, cunoştea tot ce se afla acolo – în majoritate, oase şi pietre.

— Ce-i asta? întrebă el.

— Ce anume?

Raph ridică fruntea şi privi peste umăr, apoi surâse încântat.

— Ah, asta-i ceva nou. O reconstrucţie a Primatului Primordial. Mi-a fost trimis de Grupul Râul-nordic. Un exponat frumos, nu?

Reveni la munca sa, străbătut pentru moment de un fior de plăcere. Primatul Primordial nu avea să fie expus cel puţin o săptămână… trebuia să-i pregătească un loc onorabil, într-un ambient corespunzător. Deocamdată, se afla în biroul lui şi constituia principala sa mândrie.

Junior examină „exponatul frumos” cu alte impresii decât tatăl său. Vedea o creatură jalnic de slăbănoagă, pitică, cu braţe şi picioare subţiri, acoperită de blană şi având un chip urât, cu trăsături mici şi ochi mari, bulbucaţi.

— Dar ce este, tată?

Raph se foi iritat.

— O fiinţă despre care credem că a trăit în urmă cu multe milioane de ani. Aşa bănuim că ar fi arătat.

— De ce? insistă băiatul.

Raph cedă. Se părea că trebuia să explice în detaliu subiectul.

— Ei bine, în primul rând, îi putem reproduce muşchii pornind de la forma oaselor, de la locurile unde se inserau tendoanele şi zonele unde ar fi ajuns anumiţi nervi. Dinţii ne pot spune ce fel de sistem digestiv avea, iar oasele tălpilor ne precizează poziţia adoptată. În rest, ne orientăm după principiul Analogiei, adică după aspectul exterior al creaturilor cu acelaşi tip de schelet din ziua de azi. Din acest motiv are blană roşcată. Majoritatea Primatelor actuale – nişte creaturi micuţe, insignifiante, practic pe cale de dispariţie – au blană roşcată, bătături pe şezut…

Junior dădu ocol reproducerii şi verifică detaliul respectiv.

—… nasuri lungi, cărnoase şi urechi scurte, încreţite. Dieta lor nu este specializată, de aceea au dentiţie universală, şi sunt nocturne – vezi ochii mari. Nimic mai simplu. Acum eşti satisfăcut, tinere?

După câteva clipe de gândire intensă, Junior oferi o replică dezarmantă:

— Mie mi se pare că seamănă cu un ikah mai mare… Nimic altceva decât un ikah bătrân şi urât.

Raph îl privi nedumerit. Îi scăpase ceva.

— Un ikah? repetă el. Ce este un ikah? O creatură imaginară despre care ai citit?

— Imaginară?! Auzi, tati, tu nu mergi chiar niciodată la Martor?

Întrebarea era una destul de stânjenitoare, întrucât „tati” nu trecea pe acolo, cel puţin după ce ajunsese la maturitate. Desigur, în copilăria sa, Martorul, custodele ficţiunilor vorbite, scrise şi înregistrate, reprezentase o atracţie deosebită. Între timp, însă, Raph crescuse…

— Au apărut noi istorii despre ikah? întrebă el, simulând indiferenţa. Nu le mai ţin minte din tinereţe.

— N-ai priceput, tati!

S-ar fi putut spune că Junior ajunsese în pragul exasperării, dar era prea prudent ca s-o exprime.

— Ikahii sunt adevăraţi, explică el, străduindu-se să nu se arate jignit. Ei vin de pe Lumea Cealaltă. Despre asta n-ai auzit? Am învăţat despre ea la şcoală şi în Grupul Diverse. Pe tărâmul lor, stau cu capul în jos, atâta doar că ei n-o ştiu, şi seamănă cu Moş Primat ăsta.

Raph se strădui să nu se piardă cu firea. Simţea că nu era firesc să-şi întrebe băiatul, nici măcar adolescent, despre date arheologice, şi, de aceea şovăi câteva clipe. La urma urmelor, auzise câte ceva. Se vorbea despre continente întinse care ar fi existat pe cealaltă emisferă a Pământului. Dacă ţinea bine minte, se pomenea şi despre forme de viaţă. Totul era însă neclar – poate că nu întotdeauna era foarte înţelept să te limitezi la propria sferă de interes.

— Există ikahi în Grupurile de aici? întrebă el.

Junior încuviinţă repede din cap, apoi adăugă:

— Martorul spune că ei gândesc la fel ca noi. Au maşini care merg prin văzduh. Aşa au ajuns aici.

— Junior! făcu Raph cu severitate.

— Nu mint! strigă băiatul. Întreabă Martorul şi vezi ce spune el.

Încetişor, Raph îşi strânse hârtiile. Era Ziua-închisă, dar, fără îndoială, îl putea găsi pe Martor acasă.

***

 Martorul era unul dintre membrii cei mai vârstnici ai Grupului Gurrow Râul-roşu – în prezent, existau puţini oameni care să-şi amintească de vremea când altcineva ocupase respectiva funcţie. El ajunsese acolo prin consens general şi făcea o treabă foarte bună; era Martor din acelaşi motiv pentru care Raph era custodele muzeului. Îi plăcea să fie, dorea să fie şi nu putea concepe o altfel de viaţă.

Tiparul social al unui Grup Gurrow este dificil de priceput dacă nu te-ai născut acolo, deşi există o libertate generală care aproape contrazice termenul „tipar”. Individul gurrow face munca pentru care simte că are înclinaţii, iar corvezile rămase, care trebuie îndeplinite, se realizează fie în comun, fie de toţi indivizii, pe rând, conform unei ordini determinate în colectiv. Pare un sistem prea simplu pentru a funcţiona, dar tradiţiile acumulate în cei cinci mii de ani de când se stabilise primul Grup Gurrow complicaseră sistemul, îi conferiseră flexibilitate… şi eficacitate.

După cum Raph anticipase, Martorul era acasă şi, în mod inevitabil, urmă stânjeneala reînnoirii unei relaţii vechi şi pe nedrept neglijate. Desigur, Raph se folosise de biblioteca de referinţă a Martorului, dar întotdeauna în mod indirect; cu toate acestea, şi el fusese cândva copil, un învăţăcel ghemuindu-se la picioarele înţelepciunii, însă lăsase ca prietenia lor să se destrame.

Încăperea în care intrase acum era mai mult sau mai puţin ticsită cu diverse suporturi materiale de înregistrări, dintre care hârtiile tipărite aveau ponderea cea mai redusă. Martorul amestecă tradiţionalele formule de salut cu scuzele.

— Au sosit livrări de la celelalte Grupuri, explică el. Trebuie catalogate şi parcă nu mai am atât de mult timp ca altădată. Îşi aprinse o pipă şi pufăi vârtos. – Cred că va trebui să-mi găsesc un ajutor permanent. Ce zici de fiul tău? Se învârte pe aici aşa cum făceai tu acum douăzeci de ani.

— Mai ţii minte vremurile acelea?

— Cred că mai bine decât tine. Ce zici, i-ar plăcea băiatului?

— Vorbeşte cu el. E posibil să-i surâdă ideea. Eu nu pot afirma cu toată sinceritatea că e fascinat de arheologie. – Raph ridică un obiect la întâmplare şi studie eticheta de identificare: Hm-m-m, de la Grupul Valea-Joquin. Destul de departe de noi.

— Departe, încuviinţă Martorul. Bineînţeles, le-am expediat şi eu lucruri de-ale noastre. Realizările Grupului nostru sunt extrem de apreciate pe tot continentul, adăugă el cu o mândrie posesivă. De fapt – întinse coada pipei spre interlocutorul său – am trimis chiar şi lucrarea ta despre primatele dispărute. Am expediat două mii de exemplare şi tot mai primesc cereri. Nu-i rău deloc pentru arheologie.

— Ei bine, tot pentru ceva legat de arheologie am venit aici… dar şi pentru a mă lămuri în privinţa unui lucru de care mi-a pomenit fiul meu… spune că l-a auzit de la tine.

Raph făcu o scurtă pauză, şovăind puţin, apoi începu:

— Se pare că i-ai vorbit despre nişte creaturi numite ikahi, de la antipozi. Aş dori să aflu informaţiile pe care le cunoşti.

Martorul îl privi cu atenţie.

— El bine, îţi pot spune ceea ce-mi amintesc, sau am putea merge în Bibliotecă, pentru a căuta referinţele.

— Nu te mai deranja să deschizi Biblioteca pentru mine. Este Ziua-închisă. Spune-mi doar câteva noţiuni generale şi referinţele le voi căuta eu altădată.

Martorul muşcă din coada pipei, îşi rezemă spătarul scaunului de perete şi privi în gol, gânditor.

— Bine, rosti el în cele din urmă. Cred că totul a început cu descoperirea continentelor de pe cealaltă parte a planetei. Asta s-a petrecut acum cinci ani. Ştiai?

— Doar faptul în sine. La fel ca toată lumea, ştiu că există acele continente. Îmi amintesc că, odată, m-am gândit că ar putea reprezenta un domeniu nou şi interesant pentru arheologie, dar n-am mers mai departe.

— Aha, atunci am destule să-ţi spun. Noile continente n-au fost descoperite de noi în mod direct. Acum cinci ani, un echipaj de fiinţe non-gurrow a sosit la Grupul Portul-estic într-o maşină zburătoare construită pe principii ştiinţifice, pe care le-am aflat ulterior, bazate în esenţă pe forţa portantă a aerului. Vorbeau o limbă necunoscută, erau în mod evident inteligenţi şi se autodenumeau ikahi. Cei din Grupul Portul-estic le-au învăţat graiul, care era destul de simplu, deşi abundă în sunete imposibil de pronunţat. Dacă te interesează, deţin o gramatică a lui…

Raph îi făcu semn să continue.

— Gurrowii de acolo, cu ajutorul celor din Grupul Muntele-de-fier, care ştii că sunt specialişti în construcţii din oţel, au construit duplicate ale vehiculului zburător. După aceea, s-a întreprins o călătorie peste ocean… Există câteva zeci de volume despre maşinăria zburătoare, despre o nouă ştiinţă numită aerodinamică, despre descoperiri geografice, ba chiar şi despre un nou sistem filozofic bazat pe pluralismul inteligenţelor. Toate au fost produse de Grupurile Portul-estic şi Muntele-de-fier. Lucrări remarcabile, ţinând cont de faptul că au fost numai în cinci ani, şi disponibile aici.

— Dar ikahii… ei se mai găsesc la Grupul Portul-estic?

— Hm-m-m, sunt aproape sigur că da. Au refuzat să se întoarcă pe continentul lor. Afirmă că sunt „refugiaţi politici”.

— Politi… cum?

— Un termen din graiul lor, lipsit de echivalent.

— Dar de ce tocmai refugiaţi politici? De ce nu refugiaţi geologici, sau simfonici? Cred că o traducere trebuie să aibă sens.

— N-ai decât să consulţi cărţile, ridică Martorul din umeri. Ei afirmă că n-ar fi delincvenţi. Mai multe nu ştiu.

— În sfârşit… Dar cum arată? Ai fotografii?

— În Bibliotecă.

— Ai citit lucrarea mea „Principiile arheologiei”?

— Am răsfoit-o.

— Îţi aminteşti desenele Primatului Primordial?

— Mă tem că nu.

— Atunci, haide totuşi până la Bibliotecă!

— Sigur că da, icni Martorul şi se sculă de pe scaun.

***

 Administratorul Grupului Râul-roşu ocupa o poziţie care, în esenţă, nu diferea de cea a custodelui Muzeului, a Martorului, sau de oricare altă funcţie deţinută de un voluntar. A bănui o diferenţă înseamnă a presupune o societate în care capacităţile de conducător sunt rare.

Într-un Grup Gurrow, unde „slujba” este definită drept o muncă regulată de ale cărei rezultate beneficiază şi alte persoane, slujbele sunt împărţite în două categorii: Voluntare şi Non-voluntare, sau Comune. Toate cele din prima categorie sunt egale. Dacă unui gurrow îi place să sape şanţuri utile, înclinaţia lui este respectată, iar munca onorată. Dacă nimănui nu-i place să sape şanţuri, şi totuşi se consideră că acestea sunt absolut necesare, munca respectivă devine o Slujbă Comună, făcută de toţi prin rotaţie – o sarcină neplăcută, dar inevitabilă.

În conformitate cu aceste reguli, Administratorul locuia într-o casă ce nu era câtuşi de puţin mai mare sau mai luxoasă decât altele, nu prezida niciun consiliu, nu avea alt titlu decât pe cel al slujbei sale şi nu era invidiat, detestat sau adorat. Îi plăcea să intermedieze schimburile comerciale inter-Grupuri, să aibă grijă de finanţele comune ale Grupului şi să judece rarele dezacorduri ivite. Evident, el nu primea raţii suplimentare de hrană sau surplusuri energetice, pentru că făcea ceea îi plăcea.

Ca atare, Raph venise la el nu pentru a obţine acordul lui, ci pentru a-şi lăsa treburile în ordine. Ziua-închisă încă nu luase sfârşit. Administratorul stătea confortabil în fotoliul-de-după-prânz, cu un trabuc-de-după-prânz în gură şi o carte-de-după-prânz în mână. Deşi şase copii şi o nevastă conferă o atmosferă generală de eternitate, până şi ei aveau un aer-de-după-prânz.

Intrând, Raph fu salutat din mai multe părţi simultan, ceea ce-l făcu să-şi ducă mâinile la urechi – dacă odraslele Administratorului aveau şi ele o slujbă, aceasta era producerea de hărmălaie. În mod vădit, constituia activitatea pe care o îndrăgeau cel mai mult şi în mod clar ceilalţi beneficiau de rezultatele muncii lor, întrucât lăsau impresia că dispuneau de timpane impenetrabile.

După ce administratorul îşi alungă plozii, Raph acceptă un trabuc.

— Intenţionez să părăsesc Grupul pentru o vreme, Lahr, începu el. Este în interesul slujbei mele.

— Nu ne bucurăm că pleci, Raph. Sper că nu va dura mult.

— La fel sper şi eu. Ce avem în Unităţile Comune?

— Oh, sunt sigur că îndeajuns pentru scopurile tale. Unde doreşti să te duci?

— La Grupul Portul-estic.

Administratorul încuviinţă din cap şi exhală un nor de fum.

— Din nefericire, Portul-estic are un surplus în favoarea lui, consemnat în registrele noastre – pot verifica, dacă doreşti. Totuşi, Unităţile Comune de Schimb existente pot asigura transportul şi cheltuielile aferente.

— În acest caz, este bine… Ar mai trebui să ştiu când îmi vine rândul la Slujbele Comune.

— H-m-m… Pentru asta, trebuie să iau graficul. Scuză-mă.

Administratorul se sculă şi ieşi din odaie, păşind apăsat cu greutatea lui impresionantă. Raph îl împunse cu vârful degetului pe cel mai mic dintre copii, care se rostogolise până la el, mârâind şi prefăcându-se că intenţiona să-l atace cu dinţişorii strălucitori – un ghemotoc de blană deasă şi neagră, cu botişorul prelung, copilăresc, ce nu se turtise deocamdată, îndepărtându-se de tiparul strămoşilor de acum o jumătate de milion de ani.

Administratorul reveni cu un registru mare şi cu o pereche de ochelari. Deschise registrul, răsfoi paginile, apoi, cu maximă atenţie, îşi coborî un deget în josul coloanelor.

— Ar fi doar problema apei, rosti el. Săptămâna viitoare vei face parte din echipa de întreţinere. Nimic altceva pentru următoarele două luni.

— Până atunci, mă voi întoarce. Există posibilitatea să fiu înlocuit?

— Hm-m-m… O să pun pe cineva. Eventual, o să-l trimit pe băiatul meu cel mare. Se apropie de vârsta slujbei şi nu-i rău să vadă despre ce-i vorba. Poate c-o să-i placă lucrul la dig.

— Da? Anunţă-mă, dacă-i place. În cazul ăsta, m-ar putea înlocui în mod regulat.

— Nu te bizui pe aşa ceva, Raph! surâse blajin Administratorul. Dacă va reuşi să găsească o metodă de a face somnul util pentru cei din jur, atunci asta îi va fi slujba. Apropo, de ce pleci la Portul-estic?

— Poate c-o să râzi, dar abia acum am aflat de existenţa ikahilor.

— Ikahi? Da, am auzit. – Administratorul ridică un deget: Fiinţele de peste ocean! Aşa-i?

— Exact, dar asta nu-i tot. Vin de la Bibliotecă, unde am văzut reproduceri tridimensionale. Închipuie-ţi, Lahr, şi ei sunt Primate Primordiale, sau foarte apropiaţi de ele. Oricum, sunt primate, primate inteligente. Au ochi mici, nas lătăreţ şi maxilare cu totul diferite… dar ne sunt un fel de veri de gradul al doilea. Trebuie să-i văd!

Administratorul ridică din umeri. El personal nu simţea niciun interes faţă de problema cu pricina.

— De ce? Iartă-mi ignoranţa, Raph, dar chiar este important să-i vezi?

— Dacă este important? – Raph părea stupefiat de întrebare. – Nu ştii ce s-a întâmplat în ultimii ani? Nu mi-ai citit cartea de arheologie?

— Nu, şi n-aş citi-o nici dacă lectura ei m-ar ajuta să scap de efectuarea unei ture la Colectarea Gunoiului.

— Ceea ce dovedeşte că eşti mai potrivit pentru Colectarea Gunoiului decât pentru arheologie… Dar nu contează! De aproape zece ani mă lupt de unul singur, căutând să-mi impun teoria conform căreia Primatul Primordial a fost o creatură inteligentă, cu o civilizaţie dezvoltată. Deocamdată, nu am de partea mea decât o necesitate logică, adică ultimul lucru ce va fi acceptat de majoritatea arheologilor. Ei doresc ceva concret: urmele unui Grup, sau artefacte, structuri, cărţi… ai înţeles? Eu nu le pot oferi decât un schelet cu un craniu uriaş. Lahr, tu ce crezi, stelele de pe cer vor mai exista peste zece milioane de ani? Metalul piere. Hârtia piere. Pelicula piere. Doar piatra dăinuie. Şi osul care se pietrifică. Tocmai asta am eu. Un craniu cu o cavitate mare pentru creier. Am şi pietre, cuţite cioplite din piatră, aşchii de silex.

— Deci artefacte, observă Administratorul.

— Sunt denumite eolite, „pietrele din zori”. Nu sunt acceptate ca probe. Ceilalţi le consideră produse naturale, create în mod întâmplător de eroziune-idioţii!

Arheologul făcu o scurtă pauză, după care, rânji cu ferocitatea tipică savantului:

— Dar dacă ikahii sunt primate inteligente, teoria mea este ca şi dovedită.

***

Raph mai călătorise, dar niciodată nu mersese spre răsărit; de aceea, rămase impresionat de declinul agriculturii pe care-l constată de-a lungul traseului parcurs. La începutul istoriei lor, Grupurile fuseseră complet nespecializate. Fiecare se descurcase pe cont propriu, iar comerţul reprezentase mai degrabă un gest de prietenie decât o chestiune de necesitate.

Acelaşi lucru continua să fie valabil pentru majoritatea Grupurilor. Propriul său Grup, Râul-roşu, reprezenta un exemplu concludent în acest sens. Fiind situat la opt sute de kilometri de ţărm, într-o regiune mănoasă, agricultura rămânea principala îndeletnicire. Râul oferea peşte din belşug, iar industria prelucrării laptelui se dezvoltase din plin. De fapt, exportul de alimente determinase starea înfloritoare a Unităţilor Comune.

Către est, însă, Grupurile prin care trecea păreau tot mai puţin interesate de sol, acordând mai multă atenţie fabricilor fumegătoare.

În Grupul Portul-estic, Raph găsi un centru comercial a cărui prosperitate depindea în primul rând de corăbii. Era un Grup mai populat decât de obicei; pe alocuri, distanţa dintre case nu atingea nici o sută de metri.

Raph simţi un fior neplăcut la ideea de a trăi atât de aproape de alţi indivizi. Docurile se prezentau şi mai rău, cu gurrowi angajaţi în Slujbe Comune de proporţii, încărcând şi descărcând mărfuri.

Administratorul Portului-estic era un tânăr relativ lipsit de experienţă, copleşit de satisfacţiile muncii sale şi mai mult decât fericit deoarece avea ocazia să întâmpine un străin distins.

Lui Raph i se oferi un prânz excelent, pe durata căruia fu tratat cu explicaţii amănunţite privind provenienţa fiecărui aliment. Pentru urechile sale de provincial, carnea din Grupul Preerie, cartofii din Pădurea-nord-estică, cafeaua din Istm, vinul din Pacific şi fructele din Lacurile-centrale constituiau ceva straniu şi minunat.

Când ajunseră la trabucuri – provenind din Grupul Insulele-sudice – Raph aduse vorba despre subiectul ikahilor. Administratorul Portului-estic deveni grav şi puţin stânjenit.

— Persoana cu care trebuie să discuţi este Lernin. Va fi bucuros să te ajute în măsura în care poate. Spui că ştii câte ceva despre ikahi?

— Am spus că aş dori să ştiu câte ceva. Mi se pare că ei seamănă cu o specie dispărută de animale pe care o cunosc.

— Deci, acesta este domeniul tău de interes. Am înţeles.

— Ai putea, cumva, să-mi oferi câteva detalii referitoare la sosirea lor? sugeră Raph politicos.

— Pe atunci, nu eram Administrator, aşa că-mi lipsesc informaţiile directe, însă documentele sunt clare. Ikahii au sosit în vehiculul lor zburător… ai auzit de aceste maşinării?

— Da, da.

— Aşa, deci… Ei bine, se pare că erau… refugiaţi.

— Aşa auzisem şi eu. Cu toate acestea, ei pretindeau că nu sunt delincvenţi. Este adevărat?

— Da. Straniu, nu-i aşa? Au recunoscut că au fost condamnaţi – asta s-a întâmplat în urma multor întrebări meşteşugite, după ce le-am învăţat graiul – dar au negat că ar fi făcut vreun rău. Se pare că nu împărtăşiseră opiniile politice ale Administratorului lor.

Raph dădu din cap cu înţeles.

— Aha, şi au refuzat să se supună hotărârii comune. Aşa-i?

— Chiar mai confuz. Au insistat asupra faptului că n-a fost o decizie comună, susţinând că Administratorul hotăra singur politica.

— Şi n-a fost înlocuit?

— Se pare că aceia care gândesc aşa sunt consideraţi criminali… aidoma celor care s-au refugiat aici.

După o pauză prelungă, Raph întrebă, fără a-şi ascunde neîncrederea:

— Ţi se pare logic?

— Nu, dar mă mulţumesc să-ţi reproduc afirmaţiile lor. Bineînţeles, graiul ikah constituie o barieră deloc neglijabilă. Unele sunete nu pot fi pronunţate, iar cuvintele au înţelesuri diferite, în funcţie de poziţia pe care o ocupă în frază şi de diferenţele minore în pronunţie. Adesea, se întâmplă ca şi cele mai bune traduceri ale unor propoziţii ikah să reprezinte o enigmă.

— Dacă sunt membri ai altei specii, probabil că au fost surprinşi să găsească gurrowi aici, observă Raph.

— Surprinşi?! – Administratorul coborî glasul: Mai mult decât atât. Din motive evidente, informaţia următoare n-a fost făcută publică, aşa că te rog să nu uiţi că este confidenţială. Ikahii au omorât cinci gurrowi, înainte de a putea fi dezarmaţi. Aveau un instrument care propulsa bile metalice cu viteze foarte mari, prin intermediul unei reacţii chimice controlate. Între timp, am reuşit să duplicăm instrumentul. Fireşte, ţinând cont de circumstanţe, nu i-am considerat ucigaşi, pentru că am înţeles că ei nu-şi dăduseră seama că eram fiinţe inteligente. Se pare, surâse amar Administratorul, că semănăm cu nişte animale din lumea lor. Cel puţin, aşa au declarat.

— Pe stelele din ceruri! exclamă Raph, cuprins de entuziasm. Aşa au spus? Au intrat în detalii? Ce fel de animale?

— Păi… nu ştiu, bătu în retragere celălalt. Au nume în graiul lor. Nu ştiu ce înţeles pot avea. Nouă ne spun „urşi gigantici”.

— Cum?

— Urşi. Habar n-am ce sunt „urşii” – probabil nişte animale care seamănă cu noi. Eu n-am auzit de aşa ceva în America.

— Urşi, urşi, repetă Raph. Interesant… Mai mult decât interesant. Uluitor! Probabil că nu ştii, dar între specialişti există o dispută de proporţii privind strămoşii gurrowilor. Nişte fosile vii înrudite cu Gurrow sapiens ar avea o importanţă deosebită.

Arheologul îşi frecă entuziasmat mâinile imense. Administratorul era încântat de faptul că reuşise să stârnească interesul oaspetelui său.

— Un alt amănunt ciudat, aminti el, este că folosesc două nume pentru a se denumi între ei.

— Două?

— Exact. Deocamdată, nimeni nu ştie în ce constă deosebirea, deşi ikahii au încercat să ne-o explice. Un nume este general, iar al doilea specific. Baza diferenţei ne scapă.

— Înţeleg. „Ikah” care este?

— Numele specific. Cel general – Administratorul se chinui cu greu să pronunţe silabele aspre – este cim-pan-zeu. Ăsta-i! Există un grup numit „ikah”, precum şi grupuri cu alte nume. Dar pe toţi îi cheamă cim… aşa cum am zis mai devreme.

Administratorul îşi scotoci mintea, căutând alte amănunte de senzaţie din activitatea lui, dar Raph îl întrerupse.

— Îl pot vedea mâine pe Lernin?

— Sigur că da.

— Atunci, aşa voi face. Mulţumesc pentru ospitalitate!

***

Lernin era un individ slăbuţ; probabil că nu cântărea nici două sute cincizeci de kilograme. De asemenea, mersul îi era nesigur, fiind marcat de un şchiopătat uşor. Niciunul dintre detaliile respective nu-l deranjă însă pe Raph după ce începură să discute, deoarece Lernin era un ins inteligent, care-şi putea impune voinţa în faţa celorlalţi.

Entuziasmul arheologului domină prima parte a conversaţiei, iar comentariile lui Lernin erau luminoase şi rapide precum fulgerele furtunii. Apoi, pe neaşteptate, se produse o răsturnare de situaţie, şi Lernin deveni centrul de greutate al dialogului.

— Iartă-mă, învăţate prieten, spuse el cu o rigiditate caracteristică pe care o putea face foarte agreabilă, dacă apreciez preocuparea ta drept lipsită de importanţă! Nu, nu – ridică el o mână cu degete prelungi – nu neinteresantă ca subiect de conversaţie, nu doar pentru că eu aş fi preocupat de alte probleme, ci neinteresantă pentru Grupul Grupurilor, pentru gurrowii din toată lumea.

Conceptul era năucitor. Pentru o clipă, Raph se simţi ofensat – pur şi simplu, fusese jignit în însăşi individualitatea sa. Parcă fusese pălmuit.

— Poate că-ţi par nepoliticos, necivilizat, mojic, continuă Lernin. Îţi voi explica însă motivul. Trebuie s-o fac, deoarece, în primul rând, tu studiezi ştiinţele sociale şi vei înţelege… probabil mai bine decât înţelegem noi.

— Obiectivul vieţii mele, replică Raph încruntat, este important pentru mine! Nu pot adopta obiectivele altora drept preferinţe.

— Ceea ce-ţi voi spune în continuare ar trebui să fie obiectivul general… ţinând mai cu seamă cont de faptul că ar putea reprezenta modalitatea prin care am reuşi să ne salvăm vieţile.

Raph începuse să se gândească la tot soiul de ipoteze, începând cu o glumă proastă şi încheind cu dezechilibrul mintal ce însoţeşte uneori vârsta înaintată. Totuşi Lernin nu era bătrân…

— Ikahii de pe celelalte continente, rosti Lernin apăsat, reprezintă un pericol pentru noi, pentru că nu sunt prietenoşi.

— De unde ştii? întrebă pe bună dreptate Raph.

— Nimeni n-a trăit mai aproape de ei decât mine, de când au sosit aici – de aceea, am ajuns să-i consider nişte indivizi dotaţi cu o minte total diferită de a noastră. Îţi voi enumera mai multe episoade stranii, pe care mi-a venit greu să ie interpretez, însă care indică fără doar şi poate nişte direcţii neliniştitoare. Aşadar, ikahii, în grupuri organizate, se ucid periodic între ei din motive obscure. Ikahii consideră că este imposibil să trăiască altfel decât furnicile – adică în comunităţi uriaşe, aglomerate – dar, în acelaşi timp, par incapabili să suporte prezenţa altei societăţi. Sau, pentru a folosi terminologia ştiinţelor sociale, sunt gregari fără a fi fiinţe sociale, tot aşa cum noi, gurrowii, suntem fiinţe sociale fără a fi gregari. Deţin coduri complexe de comportament, despre care afirmă că sunt învăţate din pruncie, deşi în practică le încalcă în mod regulat, din considerente care ne scapă. Etcetera. Etcetera. Etcetera.

— Eu sunt arheolog, replică Raph băţos, şi ikahii mă interesează exclusiv din punct de vedere biologic. Dacă le cunosc curbura osului coapsei, nu-mi pasă care este curbura proceselor culturale. Dacă le pot afla forma craniului, mă preocupă prea puţin misterul eticii lor.

— Nu crezi că nebunia lor ne poate afecta?

— Ne găsim la zece mii de kilometri depărtare, sau poate chiar mai mult. Noi avem lumea noastră, ei pe a lor. Nu avem nicio legătură. Oceanul ne desparte.

— Nicio legătură, aşa au zis şi alţii, murmură Lernin. Absolut nici o legătură. Cu toate acestea, nişte ikahi au ajuns până la noi şi pot fi urmaţi de alţii. Ni s-a spus că lumea lor este dominată de câţiva indivizi, care, la rândul lor, sunt dominaţi de o neînţeleasă nevoie de securitate pe care o confundă cu un termen ikah numit „putere”. Aparent, el înseamnă impunerea voinţei unui individ asupra sumelor voinţelor din comunitate. Ce se va petrece dacă această „putere” se va extinde până la noi?

Raph se strădui să analizeze conceptul, dar problema i se părea cu totul ridicolă. Îi era imposibil să-şi imagineze concepte străine.

— Ikahii, continuă Lernin, spun că în trecutul îndepărtat lumea lor şi a noastră erau mult mai apropiate. Ei spun că în lumea lor circulă o celebră teorie ştiinţifică referitoare la deriva continentelor. Asta s-ar putea să te intereseze, pentru că altfel s-ar putea să-ţi fie greu să accepţi ideea existenţei unor fosile ale Primatelor Primordiale foarte asemănătoare ikahilor vii, aflaţi la zece mii de kilometri depărtare.

***

Fulgerător, ceţurile se ridicară de pe mintea arheologului, care îşi înălţă ochii cu un interes viu, netulburat de nebunii.

— Trebuia să fi spus asta de la început…

— O spun acum, sugerându-ţi cam ceea ce ai putea dobândi pentru tine, dacă te-ai alătura nouă şi ne-ai ajuta. Încă ceva: Ikahii sunt nişte savanţi practici, ca şi noi, cei din Portul-estic, dar cu o deosebire dictată de propriul şablon cultural. Întrucât trăiesc în „roiuri”, ei gândesc în acelaşi mod şi ştiinţa lor este rezultatul unei societăţi de tip furnicar. Luaţi individual, sunt lenţi şi lipsiţi de imaginaţie – în colectiv, însă, fiecare contribuie cu o fărâmă diferită de cea adusă de vecinul său, astfel încât pot înălţa iute o structură vastă. La noi, individul este infinit mai inteligent, dar lucrează singur. Presupun, de exemplu, că tu nu ştii nimic despre chimie.

— Câteva chestiuni fundamentale, dar nimic mai mult, recunoscu Raph. Las chimia, evident, pe seama chimiştilor.

— Da, evident. Eu însă sunt chimist. Totuşi ikahii refugiaţi aici cunosc mai multă chimie decât mine, deşi îmi sunt inferiori în plan mintal şi în ciuda faptului că în lumea lor aveau alte preocupări. Ştiai, de pildă, că există elemente care se dezintegrează în mod spontan?

— Imposibil! explodă Raph. Elementele sunt eterne, imuabile…

— Aşa ai fost învăţat, râse Lernin. Aşa am fost şi eu învăţat şi tot aşa i-am învăţat pe alţii. Cu toate acestea, ikahii au dreptate, deoarece le-am verificat spusele în laboratorul meu. Uraniul emite o radiaţie spontană. Ai auzit de uraniu, nu? În plus, am detectat şi alte emisii de natură energetică ce se datorează pesemne unor elemente pe care noi nu le cunoaştem, dar pe care mi le-au descris ikahii. Iar aceste elemente necunoscute se potrivesc perfect în aşa numitele Tabele Periodice pe care unii dintre chimiştii noştri au încercat să le impună.

— Nu înţeleg de ce-mi spui toate acestea! Mă ajută cu ceva în problema mea?

— Poate că le vei aprecia ca pe un cadou cu totul deosebit! replică Lernin, pe un ton ironic. Vezi tu, emisia energetică a uraniului este absolut constantă. Nu poate fi afectată de modificările cunoscute ale mediului exterior şi are ca rezultat transformarea uraniului în plumb cu o viteză absolut constantă. În clipa de faţă, un colectiv de cercetători foloseşte acest amănunt ca fundament pentru o metodă de determinare a vârstei Pământului. Pentru a determina vârsta unui strat de rocă din sol, este necesar să găsim o zonă ce conţine uraniu – un element foarte răspândit – şi să măsurăm cantitatea de plumb din jurul lui. Plumbul produs prin transformarea uraniului diferă de plumbul obişnuit şi poate fi uşor reperat. Apoi, va fi foarte simplu să calculezi durata de existenţă a stratului cu pricina. Evident, o fosilă aflată în acel strat are aceeaşi vârstă, nu?

— Pe stelele din ceruri, se sculă Raph tremurând, nu mă amăgeşti? Se poate într-adevăr face aşa ceva?

— Da, şi încă destul de uşor. Vreau să-ţi spun că singura noastră modalitate de apărare în clipa de faţă, deşi este destul de târziu, o reprezintă cooperarea ştiinţifică. Prietene, suntem un Grup alcătuit din reprezentanţi ai altor Grupuri şi am dori să ni te alături. Atunci ar fi foarte simplu să extindem proiectul nostru de datare a scoarţei în regiunile pe care ni le vei indica – cele bogate în fosile. Ce spui?

— Sunt gata să vă ajut.

***

 Este îndoielnic că Grupurile Gurrow cunoscuseră vreodată o activitate de amploarea celei care se desfăşura acum. Portul-estic era un nod naval şi, cu siguranţă, construcţia unui transatlantic nu depăşea posibilităţile unui Grup ce făcea negoţ de-a lungul ambelor ţărmuri ale Americii. Neobişnuit era caracterul vast al cooperării gurrowilor din multe Grupuri cu interese deosebite.

Asta nu însemna că toţi erau fericiţi.

Raph, de pildă, în dimineaţa la care ne referim acum, la şase luni după sosirea lui în Portul-estic, îl căuta îngrijorat pe Lernin.

În cele din urmă, îl găsi pe docuri. Acesta, muşcând capătul unei ţigări de foi şi îndreptându-se spre zona unde fumatul era permis, îi spuse arheologului:

— Pari agitat, prietene. Nu cred însă că te preocupă construcţia vasului nostru.

— Mă preocupă, rosti Raph cu gravitate, rapoartele pe care le-am primit de la expediţia de testare a vechimii rocilor.

— Aha… Ce anume te nemulţumeşte?

— Să mă nemulţumească?! explodă Raph. Le-ai văzut?

— Am primit o copie. M-am uitat la ea, ba chiar am citit câteva fragmente. N-am însă mult timp liber şi nu pot spune că am insistat. Eşti atât de amabil să mă luminezi?

— Bineînţeles. În ultimele luni, au fost testate trei dintre regiunile pe care le indicasem ca fiind fosilifere. Prima se găsea chiar în zona Portului-estic, o alta în Grupul Golful-Pacific şi a treia în Grupul Lacurile-centrale. Am insistat să începem cu acestea, fiindcă sunt cele mai bogate şi distanţele între ele sunt mari. Aşadar, ştii ce vârstă au rocile pe care stăm noi?

— Mi se pare că două miliarde de ani era cifra cea mai mare.

— Este vorba de vârsta celor mai bătrâne roci, stratul de bazalt vulcanic cel mai de jos. Dar ce vârstă crezi că au straturile superioare, straturile sedimentare recente, care conţin zeci de fosile ale Primatelor Primordiale? Cinci-sute-de-trilioane-de-ani! Cum se poate? Înţelegi ceva?

— Trilioane? – Lernin holbă ochii şi clătină din cap. – Ciudat…

— N-am terminat încă. Golful-Pacific are vârsta de o sută de trilioane de ani, aşa mi s-a spus, iar Lacurile-centrale aproape optzeci de trilioane.

— Dar celelalte măsurători? Cele care nu implicau straturile tale?

— Aici apare ciudăţenia. Majoritatea investigaţiilor s-au efectuat asupra unor straturi care nu erau neapărat fosilifere. Cei care le-au întreprins aveau propriile criterii de alegere, bazate pe raţionamente geologice, şi au obţinut rezultate compatibile: între un milion şi două miliarde de ani, în funcţie de adâncime şi de istoria geologică a regiunii testate. Numai zonele mele au oferit abaterile acestea stranii si imposibile.

— Ce părere au geologii? se interesă Lernin. Nu poate fi vorba de o eroare?

— Fără îndoială. Pe de altă parte, ei au obţinut cincizeci de determinări fireşti, rezonabile. Din punctul lor de vedere, s-a dovedit valabilitatea metodei şi sunt mulţumiţi. Există trei anomalii, dar le ignoră, considerând că implică factori necunoscuţi. Mie nu mi se pare chiar aşa. Aceste trei măsurători înseamnă totul! Apropo, cât eşti de sigur că radioactivitatea reprezintă o constantă absolută?

— Cât de sigur? Cine poate fi sigur? Din câte cunoaştem deocamdată, n-o afectează nimic, şi aceiaşi lucru îl susţin şi ikahii. În plus, prietene, dacă vrei să susţii că radioactivitatea a fost mai intensă în trecut decât în prezent, explică-mi atunci de ce se manifestă numai în zonele tale fosilifere… De ce nu peste tot?

— De ce, într-adevăr? Acesta este un alt aspect al problemei, care devine tot mai important pe zi ce trece. Fii atent: avem zone ce dovedesc un trecut cu o radioactivitate anormală. Avem zone ce dovedesc o frecvenţă anormală a fosilelor. De ce coincid aceste zone, Lernin?

— Un răspuns evident se impune singur. Dacă Primatul tău Primordial a existat într-o vreme când anumite regiuni erau foarte radioactive, unii indivizi au pătruns pe terenurile respective şi au murit. Radioactivitate şi fosile – iată răspunsul tău!

— De ce nu s-a petrecut acelaşi fenomen şi cu alte animale? Doar Primatul Primordial apare în exces, iar el era inteligent. N-ar fi intrat în mod repetat în nişte zone care se dovedeau ucigaşe.

— Poate că nu era inteligent. La urma urmelor, asta-i numai teoria ta, nu un fapt dovedit.

— Cu siguranţă, era mai inteligent decât toţi contemporanii lui cu creiere mai reduse.

— Poate că nici asta nu-i adevărat. Idealizezi prea mult!

— E posibil, şopti Raph. Mi se pare că-mi pot imagina o civilizaţie strălucită ce a existat acum un milion de ani… sau mai mult. O mare putere… inteligenţe colosale care au dispărut complet, lăsând în urmă doar oase pietrificate… cavitatea aceea uriaşă ce a adăpostit cândva creierul şi o mână cu cinci degete curbate, sugerând capacităţi de manipulare… plus un deget opozabil. Trebuie să fi fost inteligenţi.

— Atunci, ce anume i-a ucis? strânse din umeri Lernin. Alte câteva milioane de specii au supravieţuit.

***

Raph îşi înălţă ochii, pe jumătate furios.

— Lernin, nu mă pot alătura grupului vostru în mod voluntar. Pentru scopurile voastre, ar fi util să ajung pe cealaltă lume, dar pentru mine ar însemna o simplă Slujbă Comună. Nu m-aş putea dedica ei.

— N-ar fi corect! replică Lernin neînduplecat. Mulţi dintre noi, prietene, îşi sacrifică propriile interese. Dacă toţi am ţine seama numai de ele şi am investiga celelalte continente doar în acest scop, obiectivul nostru măreţ n-ar mai exista. Prietene, nu putem renunţa la nici un om. Cu toţii trebuie să muncim ca şi cum vieţile noastre ar depinde de rezolvarea problemei ikahilor, ceea ce_, crede-mă, este absolut adevărat!

Raph se strâmbă nemulţumit.

— Tu ai o vagă bănuială în privinţa acestor creaturi micuţe, proaste şi slăbănoage. Pe de altă parte, eu am de-a face cu o problemă clar definită, care mă subjugă intelectual. Între cele două, eu nu pot vedea nicio legătură… absolut nici un fel de relaţie.

— Nici eu nu percep vreo legătură. Totuşi, ascultă-mă. Săptămâna trecută, un grup alcătuit din oamenii noştri cei mai devotaţi a revenit dintr-o incursiune făcută pe cealaltă lume. N-a fost o vizită oficială, aşa cum va fi a noastră. N-au contactat pe nimeni. A fost, pur şi simplu, un act de spionaj, despre care afli abia acum, de la mine. Te rog mult să păstrezi discreţia absolută!

— Evident.

— Ei au pus mâna pe nişte foi-cu-ştiri ale ikahilor.

— Pe ce anume?

— Este un termen inventat pentru a descrie obiectele respective. Zilnic, în aşezările ikahilor sunt distribuite foi tipărite conţinând evenimente cotidiene interesante, alături de tentative literare.

— Mi se pare o iniţiativă excelentă.

— Da, în esenţă este. Cu toate acestea, noţiunea ikahilor asupra evenimentelor interesante pare a consta exclusiv din fapte antisociale. Nu voi insista asupra acestui aspect. Vreau să spun însă că existenţa Americii le este cunoscută. Mai mult decât atât, denumesc America „un nou tărâm al făgăduinţelor”. Diferitele clase o sorb din ochi. Ikahii sunt mulţi la număr şi trăiesc înghesuiţi, iar economia lor este iraţională. Îşi doresc terenuri noi şi America reprezintă pentru ei un ţinut nou şi nelocuit.

— Nu-i nelocuit, îi atrase atenţia Raph cu blândeţe.

— Pentru ei, este nelocuit. Acesta reprezintă marele pericol. Pentru ei, pământurile ocupate de gurrowi sunt nelocuite, de aceea doresc să le folosească. Nu uita că se războiesc frecvent între ei tocmai pentru pământ.

— Chiar şi aşa, ridică Raph din umeri, n-au…

— Ascultă-mă! Sunt nişte fiinţe slabe şi proaste… Ai spus-o tu, şi este purul adevăr. Însă acest lucru este valabil numai în plan individual. Pentru atingerea unui ţel, ikahii se vor uni. Bineînţeles, vor ajunge din nou la dezbinare după ce vor obţine ceea ce doresc… dar acum se vor uni şi-şi vor spori puterile, realizând un lucru pe care, poate, noi nu-l vom reuşi – dovada eşti tu însuţi. Iar armele lor au fost perfecţionate în decursul conflictelor interne. Vehiculele zburătoare, de pildă, sunt nişte arme teribile.

— Le-am duplicat şi noi…

— În ce cantităţi? Le-am duplicat şi explozivii chimici, însă doar în laboratoare… şi ţevile de foc, şi vehiculele blindate, dar numai ca prototipuri. Apoi mai există o armă… una ce a fost inventată în ultimii cinci ani, deoarece ikahii veniţi la noi nu aveau habar de ea.

— Ce fel de armă?

— Nu ştim nici noi. Foile-cu-ştiri o pomenesc – termenii prin care o denumesc nu înseamnă nimic pentru noi – iar din context putem deduce că este ceva teribil, chiar şi pentru această rasă de nebuni şi ucigaşi. Nu pare că ar fi fost utilizată, sau că ar deţine-o toate grupurile de ikahi… dar e fluturată ca o supremă ameninţare. Poate că te vei lămuri mai bine când vei vedea toate dovezile, după începerea voiajului.

— Totuşi, ce este? Vorbeşti despre ea ca şi cum ar fi o sperietoare.

— Ei vorbesc despre ea ca despre o sperietoare. Şi ce anume poate speria un ikah? Asta-i întrebarea cea mai ameninţătoare. Deocamdată, ştim că este vorba de bombardarea unui element pe care ei îl denumesc plutoniu – de care noi n-am auzit şi nici ikahii noştri nu ştiu mai multe – cu nişte obiecte denumite neutroni. Ikahii spun că aceştia sunt particule subatomice fără sarcină electrică, ceea ce ni se pare complet ridicol.

— Asta-i tot?

— Tot. Vrei să-ţi amâni hotărârea până îţi arăt foile-cu-ştiri?

— Bine, încuviinţă Raph fără tragere de inimă.

***

După ce Raph rămase singur, gândurile lui se învârtiră prin făgaşurile lor adâncite.

Ikahii şi Primatul Primordial… Fiinţe vii cu obiceiuri stranii şi o creatură dispărută, care trebuie să fi tânjit să ajungă la stele. Un prezent sordid cu explozivi şi bombardamente cu neutroni, alături de un trecut glorios şi misterios…

       Nicio legătură! Absolut nicio legătură!