-
Desigur,
spuse Tristan, îmi era cel mai bun prieten, cu toate că el îmi dăduse viaţă şi
cu toate că, în general, părinţii sunt mai degrabă duşmanii odraslelor.
Alta era însă situaţia cu noi şi spunând acest lucru mă
gândesc la faptul că niciodată nu am înţeles prin ce se deosebea Paul – aşa obişnuiam
să-l numesc – de celelalte cunoştinţe ale mele. Unicul lucru prin care-i
distingeam era, aşa cum am mai spus, că la el ţineam mai mult decât la oricare
altul. Că mă adusese în stadiul de fiinţă era ceva pe care nu-l preţuiam în mod
deosebit, pentru că asta se întâmplase pe când eu nu eram de faţă, era un dar
care mi se făcuse fără să fiu conştient de el, deci un dar care nu avea
capacitatea de a mă impresiona în vreun fel. Pe deasupra, de pe atunci încă nu
mai aveam niciun dubiu în legătură cu faptul că actul creaţiei în sine este
mult mai concret – şi deci mai plăcut – decât ceea ce îi urmează, astfel încât ştiam
prea bine că reprezentam întruchiparea unui obiectiv secundar, că mă aflam
oarecum mereu pe un al doilea plan.
 |
| Pe terasa unde s-au petrecut toate |
Spre deosebire de opera unui artist, de pildă, suntem
siliţi să acceptăm că aici este vorba de o creaţie involuntară, chiar dacă în
faza iniţială autorul său a avut cele mai bune intenţii. Deoarece nu se poate
contesta că în anumite momente am fost uitat, pentru ca apoi să fiu din nou,
de-acuma în mod eronat, considerat drept scop. Pentru ca ceva să-ţi fie scop în
viaţă nu trebuie să-l părăseşti nicicând, necum să te abandonezi, măcar o
secundă, altuia.
Aşa se întâmplă de fapt cu toate acţiunile noastre care,
odată finalizate, nu seamănă aproape deloc cu proiectele anterioare. De aici se
nasc decepţiile mistuitoare, aşa apare fericirea care, în fond, nu este decât
un final neaşteptat.
Desigur, nu este suficient să intri într-o situaţie
disperată, aşteptând apoi ca o întorsătură fundamentală să te facă fericit,
nici să lupţi pentru patrie în speranţa că-ţi vei găsi sfârşitul. Totdeauna ţi
se poate întâmpla altceva. Părerea mea este că pentru a fi într-adevăr împăcat
cu tine, trebuie să-ţi transformi nemulţumirea în bucuria că lucrurile au
decurs normal, că totul s-a întâmplat aşa cum trebuia să se întâmple, să înţelegi
că orice cale ai alege, destinul ţi-a hărăzit demult acelaşi sfârşit. Chiar dacă
Paul – prin absurd – s-ar fi gândit în fiecare clipă la finalitatea acţiunilor
sale, soarta mea ar fi fost aceeaşi: să mă nasc.
Dacă aş fi adâncit aceste observaţii, poate aş fi ajuns până
a mă revolta împotriva lui Paul, însă ceva mai tare decât raţiunea m-a oprit şi
aşa se face c-am rămas prieteni. De altfel, pericolul acesta care ameninţa din
umbră prietenia noastră, tocmai el cred că a reuşit s-o consolideze, asta în ceea
ce mă priveşte pe mine. Motivele care l-au determinat pe el să mă trateze în
modul în care o făcea mi-au rămas întotdeauna necunoscute. Diferenţele uriaşe
dintre noi nu l-au împiedicat să se poarte ca un adevărat camarad, ajungând până
la a-mi destăinui totul, chiar şi legăturile extraconjugale.
Să nu se creadă că asta a dăunat cu ceva educaţiei mele, nu,
pentru că Paul ştia să prezinte orice lucru într-o astfel de lumină, încât el
apărea ca cel mai frumos şi mai moral posibil, ba chiar puteai desprinde o
serie de învăţăminte folositoare.
N-am să insist asupra tuturor dovezilor de amiciţie care
interveneau între noi, mulţumindu-mă cu puţine din ele, şi anume cele care mă
privesc pe mine personal. Fapt este că deşi îi spuneam lucruri pe care alţii nu
le destăinuie nici celor de-o vârstă cu ei, totuşi i-am ascuns, din motive
absolut neîntemeiate, multe gânduri şi obiceiuri şi acum cred că tocmai din
această cauză s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Este de la sine înţeles că
dacă el nu a aflat acele lucruri, ar fi nedrept să le împărtăşesc acum
altcuiva, şi asta nu pentru că vreun motiv pur raţional m-ar opri, ci din
respectul amestecat cu nostalgie şi cu o uimire încă nestinsă pe care le port
lui şi celor ce s-au întâmplat.
Un alt motiv, tot atât de subiectiv, care mă împiedică să
vorbesc, este acela că ţinem mai mult la lucrurile trecute decât la cele
actuale sau care vor veni, şi de aceea renunţăm mai greu la ele. Cum aş putea
eu, cel a cărui afecţiune pentru Paul creşte pe zi ce trece odată cu mărirea
distanţei dintre noi, cum aş putea eu să-i fiu acum infidel, să-l trădez, fără
ca apoi conştiinţa să mă pedepsească necontenit? Aşa ceva depăşeşte capacitatea
mea de înţelegere. Poate că ar trebui să încerc să vi-l descriu pe acest om, ca
să pricepeţi mai bine gravitatea unei acţiuni neoneste faţă de el, însă, cum
spunea cineva, a defini înseamnă a limita şi, deci, încadrarea lui în nişte
margini impuse de sărăcia vocabularului meu v-ar putea forma o părere greşită
despre el. Este suficient să vă spun că ne înţelegeam atât de bine, încât
rareori aveam nevoie de cuvinte sau măcar de priviri. Eram, ca să zic aşa, un
suflet în două trupuri, ceea ce, bineînţeles, nu înseamnă că fiecare dintre noi
avea o jumătate de suflet. Nu, fiecare avea personalitatea lui, care însă se
asemăna într-atât cu a celuilalt încât aproape se confundau, şi astăzi îmi dau
seama că tocmai din acest motiv mi s-a permis să fiu martorul celor ce s-au întâmplat
şi, în acelaşi timp, că am trecut printr-un mare pericol.
Inainte de a relata desfăşurarea evenimentelor din acea
zi, sau mai bine spus din acea oră care mi-a rămas pentru totdeauna întipărită în
amintire, vreau să vă asigur că am ajuns la o vârstă care-mi dă dreptul să fiu
lipsit de modestie, lipsă care, la rândul ei, mă autorizează să afirm fără
nicio jenă că mă simt cu un cap mai sus decât domniile voastre şi, deci, zâmbetele
maliţioase şi suspiciunile – de altfel perfect justificabile – care vor urma
povestirii mele nu mă pot afecta cu nimic ci pot, doar, să-mi întărească convingerea
că «un cap» este o exprimare foarte delicată.
Ziua aceea nu se remarcase prin nimic deosebit, poate
doar prin faptul că era o zi cu soare. Tocmai de aceea îmi trăsesem un şezlong
pe terasă şi, întins comod, încercam să citesc ceva – nu-mi mai amintesc ce,
putea la fel de bine să fie « Basme » sau « Lumea ca voinţă şi
reprezentare ». Insă orice ar fi fost, adevărul e că n-am reuşi să citesc
niciun rând. Brazii, domnilor, brazii din faţa mea aveau ceva ciudat şi neliniştitor.
Nu pot spune că într-adevăr se metamorfozaseră, însă, fie din cauza vântului
care abia adia, fie din cauza unei modificări nevăzute şi misterioase în natura
tuturor acelor ace fine şi întrutotul asemănătoare unul altuia, întreaga înfăţişare
a crengilor se schimbase, şi ele se aranjau continuu într-o serie de forme
bizare, care-mi aminteau ceva nedefinit şi pe care nu ştiam unde-l mai văzusem.
In zadar încercam să-mi amintesc vreun obiect cunoscut,
degeaba mă chinuiam să stabilesc vreo analogie, formele acelea nu voiau să-şi
dezvăluie taina şi totuşi eram convins că ele există undeva ca obiecte
concrete, materiale, obiecte pe care în acel loc nici nu le-aş băga în seamă.
Aparţineam unei epoci prea civilizate şi citisem prea
multe pentru a mai fi superstiţios, aşa că încercam să-mi stăpânesc acel impuls
mistic de care mă ruşinam şi să explic totul prin metode ştiinţifice, însă
bruma de cunoştinţe pe care o aveam în acel domeniu nu reuşea să mă ajute. Dar
la urma urmei – mi-am zis, până şi cea mai prezumtivă şi meticuloasă dintre ştiinţe
săvârşeşte şi greşeli, chiar şi cea mai înaltă dintre ele este limitată. Nu înseamnă
asta oare că nu totul poate fi explicat, că anumite justificări vor rămâne în
veci în stadiul de ipoteză, că, în esenţă, lumea este mai presus de noi şi că
nu este decât o dovadă de infatuare neruşinată faptul că pretindem contrariul?
Oare n-ar trebui să ne resemnăm cu acceptarea acestei stări de lucruri şi să
sperăm – zadarnic, dar necontenit – sosirea unei clipe a cunoaşterii, cu toate
că aceasta înseamnă trecerea “dincolo”, dincolo care este tot ceea ce poate
visa fiinţa omenească, “dincolo” a cărui chemare face ca până şi cel mai înverşunat
asasin să treacă prin clipe în care îşi doreşte ceva vag nedesluşit, mai presus
de cunoaşterea lui? Poate că tocmai moartea echivalează cu această trecere, însă
ar fi nedrept, ar fi chiar crud şi absurd ca un individ care nu se distinge de
animal decât prin înfăţişare, să se bucure de privilegiul pătrunderii în acel
« dincolo » alături de unul care şi-a închinat viaţa acestui scop.
Dar nu, Dumnezeu nu este absurd, numai că noi nu-l putem înţelege,
aşa cum nu putem înţelege nimic din ceea ce este mai presus de imaginaţia
noastră, aşa cum eu nu puteam să-mi închipui pe atunci că după moarte ar mai fi
ceva, tocmai acest “dincolo” confuz, care sună a vorbă goală.
Să lăsăm însă la o parte aceste probleme pe care sunt
sigur că fiecare din domniile voastre şi le-a pus, şi să trecem la realitatea
imediată, care uneori este mai neinteligibilă decât orice altceva. Spuneam că brazii aceia mă intrigau, că aveau ceva
ne-lumesc care-mi dădea fiori. Ei
bine, cu cerul de deasupra lor se petrecea ceva asemănător. Dacă acest fenomen
s-ar fi manifestat asupra întregii naturi aflate în câmpul meu vizual, aş fi
crezut că sunt victima unei iluzii optice neobişnuite, sau că am halucinaţii
datorită oboselii. Dar nu, totul se întâmpla acolo, într-un spaţiu de zece
metri lăţime şi de infinită înălţime, ca şi cum ar fi fost o poartă deschisă pe
nesimţite în faţa ochilor mei.
Poate că cei cărora li se dezvăluie asemenea taine
interzise ar trebui să se considere fericiţi. Insă cum în faţa Domnului toţi
suntem egali, aceştia nu sunt nicidecum privilegiaţii unei alegeri, ci pur şi
simplu beneficiarii unui noroc, cum se spune, chior. Dar pentru că orice urmă
de luciditate pierise din mine, încercam să mă amăgesc că totuşi nu e aşa, că
tot ce mi se întâmplă este dovada unei calităţi deosebite intuite în mine de
fiinţa supremă. Zadarnică speranţă, însă arătaţi-mi pe omul care, în faţa celei
mai implacabile certitudini, renunţă să spere. Până în clipa când i se ia scăunelul
de sub picioare, condamnatul la moarte este conştient de existenţa unei ultime şanse
pentru el. şi atunci de ce aş fi
făcut eu excepţie? De ce nu aş fi răsturnat toate legile scrise şi nescrise într-un
moment în care se punea problema orgoliului meu? Afirmaţia că mă aflam în faţa întâmplării
se sprijinea doar pe faptul neverificat că în anumite împrejurări între noi nu
mai există niciun fel de diferenţă. şi
astfel de afirmaţii nu sunt decât îndoielnice, împotriva oricărei convingeri
dictate de bunul simţ. Astăzi zâmbesc când îmi amintesc cum stăteam acolo,
pierdut, dar cu sufletul aprins de o inexplicabilă mândrie, inexplicabilă
pentru că nimeni în afară de mine n-ar fi avut motive să-mi recunoască
superioritatea. Cine ar fi crezut în spusele mele dacă aş fi încercat să-i
povestesc totul? Dar atunci, singur printre cei mulţi, de unde venea mândria
aceasta? Nimic nu-i dădea sens, căci e ştiut că toate acţiunile noastre par neîmplinite
dacă sunt lipsite de recunoaştere din partea celorlalţi, şi nimic nu ne doare
mai mult decât să pierdem prilejul de a ne remarca prin ceva, de a ne pune
cumva în evidenţă nişte calităţi. Stă în firea lucrurilor, domnilor, ca abia
spre bătrâneţe omul să dobândească un dram de înţelepciune, aşa că mi-a trebuit
destul de mult timp pentru a înţelege frumuseţea unei vieţi independente de
meschinăriile celorlalţi, închinate pur şi simplu cunoaşterii, izbândirii
ideilor pururi nobile, pentru a trăi într-adevăr satisfacţiile libertăţii
depline a spiritului. Nu, de aici nu se desprinde nicidecum egoismul pe care
sunteţi tentaţi să-l vedeţi, pentru că acţiunile cuiva, pe orice plan s-ar desfăşura,
vizează, mai curând sau mai târziu, tot omenirea. Dimpotrivă, o astfel de
concepţie este lăudabilă, căci izolându-te de lume şi totuşi trăind pentru ea, înseamnă
că-ţi irosesti viaţa pentru un scop nesigur. Dacă lumea ar fi rea, faptele
celui care luptă pentru propăşirea ei ar fi codamnabile. Dacă ar fi bună, acestuia nu i s-ar aduce decât
elogii. Vedeţi, aşadar, ce
mare doză de risc îşi asumă individul de care vorbesc. şi în afară de asta, el este complet dezinteresat, căci
scopurile pe care şi le propune se îndeplinesc mult după ce el nu mai poate să-şi
dea seama de asta, şi se îndeplinesc nu numai datorită lui, ci tuturor celor
care gândesc şi acţionează la fel. Cred că vă daţi seama de ingratitudinea poziţiei
de rotiţă într-un angrenaj, mai ales că ea înseamnă o anulare a individului, deşi
în acelaşi timp reprezintă şi o evidenţiere a lui. Ceea ce vreau să spun este că
această dedicare unor alte scopuri decât cele strict personale duce la irosirea
unor posibilităţi, la frânarea drumului spre destinul său pe care orice om conştient
de menirea sa porneşte, mai mult sau mai puţin încrezător.
Pe vremea aceea, toate lucrurile de care am vorbit abia
se năşteau în mintea mea şi pluteau mai degrabă ca o ameninţare în timp ce stăteam
acolo, în şezlong, privind jocul brazilor şi al cerului.
 |
| Tata, pe aceeasi terasa |
şi am stat aşa, ca în transă, nemişcat, asemenea unui
cadavru, cu ochii aţintiţi asupra unuia din sutele de puncte mişcătoare care se
aranjau în forme bizare, evocatoare, până ce au răzbit la urechile mele,
printr-o ceaţă de kilometri, strigătele disperate ale mamei. E inutil să
descriu starea prin care am trecut, senzaţiile pe care le-am încercat când, după
un efort de voinţă necesar ieşirii din lumea în care abia îmi băgasem nasul, am
aflat că Paul murise. Cred însă că toată lumea m-a considerat cel puţin anormal
văzându-mă cum stau tolănit în şezlong, cu tata mort în casă, şi privind
brazii, care, în adierea uşoară a vântului, erau cei mai obişnuiţi brazi cu
putinţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu