Povestile lui Wilhelm Hauff (5)

Povestea califului barza (4)

Califul povesti păţania prin care-i fusese dat să treacă şi, după ce termină, bufniţa îi mulţumi şi-i zise:

— Ascultă şi povestea mea şi-ai să vezi că nu sunt mai puţin nefericită decît tine. Tatăl meu este maharadjahul In­diei, iar sărmana de mine sunt singura lui fiică şi mă numesc Lusa. Vrăjitorul Kaşnur, care v-a vrăjit pe voi, m-a năpăstuit şi pe mine. Kaşnur s-a înfăţişat într-o bună zi tatălui meu şi m-a cerut de soţie pentru fiul său Mizra. Tatăl meu însă, care e un om iute la mînie, a poruncit să fie zvîrlit în jos pe scări. 

Nemernicul şi-a schimbat înfăţişarea şi, în haine de rob, a izbutit să se furişeze şi să ajungă din nou în preajma mea, pe cînd mă plimbam odată în grădină şi doream să beau ceva răcoritor; mi-a adus o licoare ce m-a preschimbat în vietatea asta respingătoare, m-a târît încoace mai mult moartă de spaimă şi mi-a zbierat în urechi, cu glas înfricoşător:

—   „Ai să rămîi aici, urîtă, dispreţuită pînă şi de lighioane! De nu se va găsi cineva care, nesilit de nimeni, să te dorească de soţie sub această înfăţişare respingătoare, aici îţi vei sfîrşi zilele. Iată răzbunarea mea faţă de tine şi de trufaşul tău părinte!”

—   De atunci s-au scurs multe luni. Stau în lăcaşul acesta singură, tristă şi urîtă de lume; chiar şi jivinelor le e groază de mine; nu mă pot desfăta cu frumuseţile firii, căci ziua sunt oarbă şi numai în ceasurile cînd luna îşi revarsă lumina palidă peste aceste ziduri cade vălul de pe ochii mei.

   Bufniţa sfîrşi de vorbit şi îşi şterse din nou ochii cu aripa, căci istorisirea  suferinţelor ei îi storsese noi lacrimi.

După povestirea prinţesei, califul căzu pe gînduri.

—   Dacă nu mă înşel, spuse el, între nenorocirile noastre se ţes fire tainice; dar cum să găsesc cheia acestei taine?

Bufniţa îi răspunse:

—   Of, Doamne! Şi eu am această bănuială, căci odată, în frageda mea copilărie, o femeie înţeleaptă mi-a proorocit că o barză îmi va aduce o mare fericire, şi cred că ştiu cum am putea să ne găsim scăparea.

Califul se arătă foarte mirat şi o întrebă ce vrea să spună.

—   Vrăjitorul care ne-a urgisit pe amîndoi, zise ea, vine o dată pe lună printre dărîmăturile de aici. Nu departe de cămara aceasta se găseşte o sală: acolo obişnuieşte el să chefuiaseă cu o şleahtă de prieteni. I-am auzit adeseori povestindu-şi fărădelegile; cine ştie, poate că are să spună cuvîntul fermecat care v-a pierit din minte.

—   O, scumpă prinţesă! strigă califul. Spune repede cînd vine şi unde se află sala!

Bufniţa tăcu o clipă, apoi zise:

—   Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar nu vă pot împlini dorinţa decît cu o condiţie.

—   Spune! Spune! strigă Raşid. Porunceşte! Primim orice condiţii!

—   Aş dori să-mi recapăt şi eu libertatea odată cu voi, dar aceasta nu se poate întîmpla decît dacă îmi cere mîna unul din voi.

    Berzele se arătară cam mirate de această propunere şi califul făcu semn slujitorului său să iasă puţin afară îm­preună cu el.

—  Mare vizir, spuse califul cînd fu dincolo de uşă, ăsta-i un tîrg prost, dar n-ai, ce-i face, trebuie să-l primeşti!

—  Cum? răspunse acesta. Nu vreau cîtuşi de puţin ca soţia mea să-mi scoată ochii cînd mă întorc acasă. în afară de asta, eu sunt prea bătrîn, pe cîtă vreme măria ta eşti tînăr şi neînsurat, poţi mai curînd să ceri mîna unei tinere şi frumoase prinţese.

—  Tocmai asta e! oftă califul în timp ce aripile îi atîrnau pleoştite. Cine îmi spune că e tînără şi frumoasă? Asta se cheamă să cumperi mîţa-n sac.

   Se îndemnară unul pe altul vreme îndelungată, pînă ce califul, văzînd că vizirul său ar vrea mai bine să rămînă barză decît să se însoare cu bufniţa, se hotărî să facă el însuşi lucrul acesta. Bufniţa se arătă încîntată şi spuse că sosiseră tocmai la timpul potrivit, întrucât era cu putinţă ca vrăjitorii să se adune chiar în noaptea aceea. Apoi părăsi încăperea împreună cu berzele şi toţi porniră spre sala cu pricina. Merseră ce merseră printr-un coridor întunecos şi deodată, de după un zid năruit, ţîşni o lumină sclipitoare. Se apropiară de locul acela şi bufniţa îi povăţui să stea nemişcaţi. Prin crăpătura lîngă care se aflau se vedea o sală mare, minunat împodobită, cu co­loane de jur împrejur. O mulţime de lămpi în fel şi fel de cu­lori înlocuiau lumina zilei. În mijlocul sălii se afla o masă ro­tundă pe care erau aşezate bucatele cele mai alese. Jur îm­prejurul mesei, pe o sofa, şedeau opt bărbaţi. Berzele recunoscură printre ei pe neguţătorul care le vînduse pulberea fer­mecată. Vecinul său de masă îl îndemnă să povestească ulti­mele sale isprăvi. Între altele, el istorisi povestea califului şi a vizirului său.

P4