Trei milenii de umor (45)

Trupele revoluţionare conduse de Bem au înconjurat Me­diaşul. Aflată într-un loc strategic de importanţă vitală, o companie era decimată de obuzele inamicului. Maiorul care comanda compania a trimis un curier călare la cartierul ge­neral, ca să-l întrebe pe Bem ce-i de făcut. Răspunsul eminen­tului militar a fost:

—   Spune-i maiorului să rămînă în acel loc cu compania pînă va mai avea doar doi oameni. Atunci unul va apăra poziţia, iar cel de-al doilea o să-mi aducă trista veste!

In zorii zilei de 9 august 1849, în apropierea cetăţii Timişorii, generalul Iosif Bem îşi inspecta poziţiile. Unui ofiţer i-a spus:

— Domnule maior, menţii această întăritură pînă poţi...

— Şi dacă n-o mai pot ţine?

—   Atunci rămîi şi pe mai departe tot neclintit!

Cel de-al şaisprezecelea preşedinte al S.U.A., Abraham Lin­coln, şi-a rostit celebrul discurs din 16 iunie 1858, în care arăta că nu se poate trăi într-o patrie pe jumătate liberă şi pe cealaltă, sclavă. Un adversar politic i-a reproşat:

—  Multe puncte din cuvîntarea dumneavoastră au fost la o depărtare astronomică de mine.

—    Cîinele meu, a oftat Lincoln, ar dori să se afle în situaţia dumneavoastră faţă de puricii pe care-i are!

În palatul Versailles, după războiul franco-german din 1870— 1871, Bismarck a conferit cu ambasadorul german din Paris, contele Heinrich von Arnim, diplomatul condamnat mai tîrziu pentru însuşire de documente oficiale. În anticameră aş­tepta lordul Russell. Cînd a ieşit, Arnim i-a spus englezului:

—   E greu de rezistat lîngă Bismarck! Fumează fără întrerupere trabuce de Havana. Am fost nevoit să-l rog să-mi per­mită să deschid fereastra!

Cînd a intrat lordul Russell la Bismarck, acesta, arătînd fe­reastra deschisă, a zis:

—  Adineauri a fost aici Arnim. Era atît de puternic parfu­mat încît n-am rezistat şi a trebuit să-l rog să deschidă fe­reastra!

Kogălniceanu stăruia mereu pe lîngă Vodă Cuza, cerîndu-i să-l facă ministru pe generalul Tell, care, se ştie, avea o tremurătură continuă a capului. Cuza îi făgăduia mereu lui Kogălniceanu, dar nu se ţinea de vorbă. Agasat de rugăminţi, Cuza, ca să scape, îi spuse într-o zi lui Kogălniceanu:

—    Mihalache dragă, am să te rog un lucru!

—   Ce lucru, Măria Ta?

—   Să mişti mereu din cap, timp de zece minute.

—   Dar pentru ce?

—   Fă-mi plăcerea şi dă din cap puţin.

Kogălniceanu, care era foarte intim cu Vodă, ca să-i facă plăcerea, începu să mişte capul de la dreapta la stînga. Mişcă, mişcă pînă ce nu mai putu. Atunci zise:

—   Lasă-mă, Măria Ta, c-am ameţit.

—  Dumneata ai zguduit capul două minute şi-ai ameţit, şi vrei să fac ministru pe Tell care mişcă capul de treizeci de ani. Slăbeşte-mă, te rog!

Un sergent, înaintat sublocotenent de Cuza-Vodă, a părăsit corpul de gardă de la palat şi s-a dus la o cîrciumă din apro­piere, ca să-i scrie mamei sale. Cuza l-a observat pe fereastră şi l-a urmărit. Ofiţerul a început astfel scrisoarea: „Ieri ser­gent, azi ofiţer..."

—   Şi mîine soldat prost! îi strigă Cuza de la spate, fiindcă ai părăsit postul!

Într-o zi, Cuza Vodă şi-a vizitat favoritul, pe vestitul Liebrecht, care fusese în tinereţe chelner, apoi, ajungînd colonel, aghiotant domnesc, urcase director general al telegrafelor, etc. etc...

—   Cum poţi, îl întrebă Vodă, să stai într-o casă aşa de mică cum e asta?

—   Casa nu e mică, răspunse Liebrecht, dar Măria Ta m-ai făcut prea mare pentru o aşa casă!

Una din curtezanele lui Cuza Vodă stăruia mereu pe lîngă el să se despartă de Doamna Elena şi să se căsătorească cu dînsa. Cuza, văzînd că-i bate capul, ca să scape de curtezană, îi spuse într-o zi:

—   Tu eşti bună de curtat, de iubit, dar Elenuţa mea este bună de Doamnă!

Un ofiţer francez trimis de Napoleon al III-lea la Cuza Vodă cu o scrisoare secretă, l-a rugat pe domnitor ca s-o citească numai el, nemaiarătînd-o nimănui. Cuza a dat scrisoarea unui aghiotant, ordonîndu-i s-o citească cu glas tare.

—   Vă rog, Alteţă! E ceva ce trebuie să ştiţi numai Alteţa Voastră, observă francezul.

—   Citeşte-o domnule tare! zise Cuza. În ţara noastră nu e niciun trădător.

Aghiotantul o citi. Seara, Cuza a dat o masă mare în cinstea ofiţerului francez, pe care l-a îmbătat cu cel mai bun vin de Cotnari, aşa încît la plecare, ofiţerul a exclamat:

—   Cu asemenea vinuri, înţeleg şi eu că nu se poate să fie trădători!

P44