Trei milenii de umor (46)

Papa Pius al Xl-lea a primit o delegaţie de femei din SUA. La plecare, o americancă a dorit să-i sărute mîna. Conducă­torul bisericii catolice a întrebat-o:

—   Mai doreşti ceva, fiica mea?

—   Da, aş dori o fotografie a Eminenţei Voastre.

—   Iată, o bună creştină!

—   N-aţi vrea să-mi daţi şi un autograf?

Papa s-a încruntat, dar s-a executat.

—   Doreşte Eminenţa Sa să-mi dăruiască şi pana cu care s-a iscălit?

—   Doresc! Doresc să-ţi ofer şi călimara, masa de scris, can­delabrul, numai tronul meu nu, căci se pare că şi pe el ai dori să-l duci în SUA!

La „Ritz“, în prezenţa politicianului Aristide Briand, doi prieteni de-ai lui au început o pasionantă dispută asupra celei mai străvechi profesiuni. Unul era chirurg, iar celălalt arhitect. ..          .

—   Cea mai veche meserie este chirurgia, a spus slujitorul lui Esculap. Nu uitaţi că însuşi creatorul, cînd a zămislit-o pe Eva, a fost nevoit să îndeplinească prima operaţie.

—    Cred totuşi, a intervenit arhitectul, că te-ai pripit. Noi suntem începutul. Căci înaintea existenţei omului, Dumnezeu a creat pămîntul, soarele, stelele şi nebuloasele.

Aristide Briand, care i-a ascultat pînă atunci zîmbind, a clă­tinat din cap:

—   Mă tem că ambii umblaţi pe cărări greşite. Politica e cea mai veche meserie. De ce? Pentru că dumnezeu a creat din haos totul şi asta chiar din prima zi. Dar haosul de cine a fost creat? De noi, politicienii!

În 1917, cînd armata engleză se pregătea să dea, alături de armata franceză, lovitura de graţie imperialismului prusac, George al V-lea lua o hotărîre senzaţională, renunţînd la numele familiei sale de Sachsen-Coburg und Gotha şi luînd numele de Windsor.

—   Regele şi-a schimbat numele ca un simplu particular! spunea Lloyd George, ironic.

—   Da, ca un particular care ar avea în familie o rudă com­promiţătoare, i-a răspuns tînărul prinţ de Walles, viitorul rege.

Ruda compromiţătoare nu era alta decît Wilhelm al II-lea, împăratul prusacilor.

City, cartierul băncilor şi al marilor firme, s-a bucurat în decursul veacurilor de o imunitate aparte. Regele Angliei nu putea pătrunde în perimetrul său, fără autorizaţia Lordului- primar al Londrei. George al V-lea poruncea întotdeauna şoferului să ocolească acest cartier. Prin anul 1930, avîndu-l pe primar alături, pornind cu trăsura la o ceremonie şi văzînd drumul apucat de vizitiu, George al V-lea a zis:

—   Scuzaţi-mă, Mylord, că am pornit pe Strand Street, inima City-ului, fără să vă cerem permisiunea...

—    Sire, i-a răspuns Lordul-primar, din moment ce sunteţi alături de mine, puteţi pătrunde în City fără grijă!

Calvin Coolidge a fost un bărbat taciturn, virtuos, care rostea foarte rar cîte un cuvînt, indiferent în prezenţa cui se găsea. Odată, în timpul unui banchet la Casa Albă, s-a apropiat de el o cunoscută actriţă care i-a spus:

—   Domnule preşedinte, înainte de a veni aici am făcut pariu cu o colegă, că n-o să schimbaţi cu mine mai mult de două cuvinte:

—   Aţi cîştigat! i-a răspuns Coolidge.

Calvin Coolidge era nu numai foarte zgîrcit la vorbă, dar, ştia să-şi motiveze poziţia, povestind următoarea anecdotă, de altfel destul de semnificativă: „M-am dus o dată într-o aşezare unde avea loc un miting electoral. „De cînd vorbeşte conferenţiarul?“ l-am întrebat eu pe un participant. „Cam de vreo două ceasuri". „Şi despre ce vorbeşte?" „Aceasta n-a spus-o încă pînă acum!“ mi-a răspuns participantul.

Fostul preşedinte al S.U.A., Herbert Hoover, care de-abia în­cheiase redactarea propriilor memorii în trei volume, lucrare în care dezvăluia destule intimităţi ale vieţii politice ameri­cane, îşi serba cea de a optzecea toamnă a vieţii sale. Un in­vitat, după ce l-a felicitat, a adăugat:

—   În orice caz, sunteţi demn de invidiat!

—  De ce? a întrebat surprins sărbătoritul.

—   Pentru că sunteţi un om fără duşmani! Reiese din me­morii...

—  Ha ha! a rîs amuzat Hoover. Vă înşelaţi! Atîta tot că eu am supravieţuit, pe cînd ei s-au curăţat!

La începutul deceniului trei, cînd Winston Churchill a re­nunţat la putere, a fost întrebat de un redactor al ziaru­lui „Daily Telegraph" de ce a făcut acest lucru.

—  Nu vreau, s-a explicat Churchill, să mai fac parte dintr-un guvern compus din politicieni şi nu din oameni de stat.

—  Dar care e diferenţa? s-a mirat ziaristul.

—   Politicianul se gîndeşte necontenit la alegerile viitoare, pe cînd omul de stat n-are în faţa sa decît viitoarea generaţie.

Într-o dimineaţă, pe cînd Nancy Astor, prima femeie care a fost aleasă deputat în Parlamentul britanic, se îndrepta spre sala de şedinţe, ea l-a întîlnit pe Winston Churchill. După un schimb de cuvinte, rostite nu prea amabil, Nancy a încheiat astfel:

—  Dacă aş fi soţia dumneavoastră v-aş pune cianură de po­tasiu în cafea!

—   Iar eu, a răspuns Churchill, dacă aş fi soţul dumneavoas­tră aş bea-o liniştit!

Armata Roşie se apropia de Berlin, iar frontul apusean a adus armatele aliate foarte aproape de bîrlogul fasciştilor germani. Erau ultimele zile ale celui de-al doilea război mondial. În Camera Comunelor, un deputat l-a interpelat pe Winston Churchill:

—   ...iar în ceea ce priveşte încheierea ostilităţilor, vreau să ştiu dacă Anglia a luat toate măsurile ca să nu se repete gre­şelile primului război mondial!

—   Vă garantez, a luat cuvîntul Churchill, că aceste greşeli nu se vor mai repeta. După toate probabilităţile, însă, vom face o serie de greşeli noi...!

In ziua de 20 ianuarie 1945 avea loc festivitatea inaugurării celei de a doua preşedinţii a lui Franklin Delano Roosevelt. Secreta­riatul Casei Albe a lansat invitaţiile şi una era adresată chiar şi sărbătoritului, preşedintele SUA. Roosevelt a fost primul care a rîs. El a răspuns printr-o scrisoare oficială: „Preşedintele îşi exprimă regretul că din cauza numeroaselor obligaţii oficiale nu poate primi invitaţia de a asista la fes­tivitatea instalării Preşedintelui Statelor Unite... Iar ca „P.S.Vscris de mînă, era trecut: „Mi-am aranjat treburile şi sper că voi putea veni la ceremonie. Veţi primi răspunsul de­finitiv la 19 ianuarie a.c.“

În vara anului 1945, primul ministru al laburiştilor, Clement Attlee, a ieşit victorios în alegeri. Odată, el a recunoscut faţă de Churchill că „se simte ca o oaie în turma oilor". Într-adevăr, Attlee era atît de modest şi trecea atît de neobservat, încît imediat după instalarea lui, la Londra se povesteau următoarele:

—   O maşină goală opreşte în faţa casei din Downing Street no. 10. Cine credeţi că coboară? Clement Attlee!

Imediat după cel de-al doilea război mondial, generalul de Gaulle a condus un guvern de coaliţie provizoriu. Preocupat însă de reîmprospătarea fluxului politic din propriul partid, generalul s-a retras din guvern. Voind să-şi explice poziţia în faţa presei, el a spus următoarele:

—   În general, este foarte greu de condus o ţară, iar cînd ţara respectivă are şi douăsuteoptzecişitrei de sorturi de brînză, atunci conducerea devine de-a dreptul imposibilă!

Despre felul cum Lyndon Johnson, fostul preşedinte al SUA, ştia să depăşească situaţiile critice, se povestesc multe. Aflat în stare gravă, într-o policlinică, după cu suferise un infarct, el şi-a chemat soţia la telefon:

—   Hallo, my darling! Ţii minte că am două costume la croitor?

—   Sigur! Cum era să uit? O stofă închisă şi una gris-fer.

—   Aşa-i! Ei bine, te rog să-i faci o vizită croitorului şi să-i spui următoarele: ...Mă asculţi? Da, deci costumul gris-fer e deocamdată inutil. Acum, să se ocupe numai de cel închis, de care, în ambele cazuri, voi avea nevoie!

Lupta pentru emanciparea femeii în Belgia a înregistrat un succes deosebit în anul 1921, cînd Marie Jansson Spaak a fost aleasă în parlament. La numai cîţiva ani, familia Spaak s-a mîndrit cu o altă victorie politică: Paul Henri Spaak, viitorul ministru de externe, a avut cinstea să devină membru al Parlamentului. În înalta instituţie politică, fiul şi-a început primul său discurs astfel:

—   Mamă, doamnelor şi domnilor!

În toamna anului 1927, un ziarist englez l-a întrebat pe un ministru macedonean:

—   De ce aţi permis ca adversarul dumneavoastră politic să fie ucis?

—   Dar e un lucru firesc, a zîmbit politicianul burghez. Nu voiam ca într-o zi să fie el întrebat de ce a permis să fiu eu omorît!

În timpul marilor mişcări, de emancipare a negrilor din SUA, în fierbintea vară a anului 1964, Martin Luther King a fost întrebat de un ziarist de la „News" din New York:

—   De fapt, ce vor negrii?

—   Ce vor negrii, a răspuns conducătorul mişcării antirasiste, se poate expune în trei cuvinte: „Totul, acum şi aici!

P45