Povestile lui Wilhelm Hauff (13)

Zaleukos, neguţătorul grec, îşi sfîrşise povestirea. Ceilalţi îl ascultaseră adînc mişcaţi. Mai ales străinul părea nespus de zguduit: oftă de cîteva ori, iar lui Muley i se păru chiar că zăreşte lacrimi în ochii lui. Vorbiră vreme îndelungată despre cele povestite.

       —    Şi nu-l urăşti pe necunoscutul care te-a lipsit de un mădular al trupului tău şi care ţi-a pus în cumpănă chiar viaţa? întrebă străinul.

     —  Odinioară, răspunse grecul, erau clipe cînd inima mea îl învinuia în faţa lui Dumnezeu, fiindcă mi-a pricinuit o durere atît de mare şi mi-a otrăvit viaţa, dar am găsit mîngîiere în credinţa strămoşească.

      

     —    Ai un suflet mare! strigă străinul şi, mişcat, îi strînse grecului mîna.

Vorbele lor fură întrerupte de căpetenia păzitorilor. Acesta intră în cort şi, îngrijorat, le spuse să nu se încreadă în liniştea dimprejur, căci se aflau tocmai în locul unde de obicei tîlharii se năpustesc asupra caravanelor. Oamenii lor chiar zăriseră în depărtare un pîlc de călăreţi.

Neguţătorii se arătară foarte neliniştiţi de această veste. Selim, străinul, se miră însă de neliniştea lor şi spuse că paza era atît de puternică, încît nu aveau de ce să se teamă de o ceată de tîlhari.

— Da, stăpîne, răspunse căpetenia păzitorilor, dacă n-ar fi decît aceşti tâlhari, ne-am putea odihni aici fără grijă, dar de cîtăva vreme s-a ivit din nou crîncenul Orbassan şi de aceea trebuie să fim cu ochii în patru.

Străinul întrebă cine era acel Orbassan, şi Ahmet, bătrînul neguţător, îi răspunse:

— Umblă tot felul de poveşti despre acest om ciudat. Unii îl cred o fiinţă mai presus de ceilalţi oameni, pentru că adeseori biruie în luptă cinci şi chiar şase inşi; alţii îl cred un franţuz viteaz, adus în aceste ţinuturi de o năpastă; oricum ar fi, e sigur că-i un tîlhar şi un hoţ spurcat.

— Poate că e, poate că nu e, zise Lezah, unul dintre neguţători. Şi chiar dacă-i un tîlhar, are totuşi un suflet mare. S-a purtat cu mărinimie faţă de fratele meu. Am aflat cîte ceva despre el: a făcut din toţi cei care alcătuiesc ceata lui oameni de omenie, aşa încît atunci cînd străbate pustiul nicio altă bandă nu îndrăzneşte să le iasă în cale. El nu săvîrşeşte tîlhării ca alţii, ci le cere caravanelor doar o vamă de trecere; cine o plăteşte de bună voie trece nevătămat, căci Orbassan este stăpînul deşertului.

Astfel vorbeau călătorii în cort; păzitorii însă, care se aflau în preajma corturilor, începură să dea semne de nelinişte. La o depărtare cam de o jumătate de ceas se ivise un pâlc destul de numeros de călăreţi înarmaţi care se îndreptau spre ei. Unul din păzitori intră în cort şi vesti că necunoscuţii s-ar putea năpusti asupra lor curînd. Neguţătorii se sfătuiră între ei, chibzuind dacă era mai bine să iasă în întâmpinarea tâlhari­lor sau să aştepte năvala acestora. Ahmet şi cei doi neguţători mai vîrstnici erau de părere să aştepte; înflăcăratul Muley şi Zaleukos ar fi vrut să le iasă înainte, cerînd şi străinului să se alăture lor. Acesta scoase liniştit de la brîu o năframă albastră cu stele roşii, o legă de o suliţă şi porunci unui rob s-o înalţe pe cort, punînd prinsoare pe viaţa lui că, la vederea acestui semn, călăreţii vor trece paşnici pe lîngă ei. Muley nu credea aşa ceva, dar robul înălţă suliţa deasupra cortului. In vremea aceasta, toţi neguţătorii dinăuntru puseră mîna pe arme, aşteptând cu încordare apropierea călăreţilor. Aceştia, zărind pesemne flamura ce fîlfîia în văzduh, îşi schimbară deodată drumul; făcînd un ocol mare, se îndepărtară de corturi.

Cîteva clipe, călătorii rămaseră uluiţi, privind cînd după călăreţi, cînd la străin. Acesta stătea nepăsător în faţa cortu­lui, ca şi când nimic nu s-ar fi întîmplat, şi privea către întinsul nesfîrşit al nisipurilor. In cele din urmă, Muley rupse tăcerea:

—    Cine eşti tu, străin puternic, strigă el, care, cu un semn, struneşti hoardele sălbatice ale pustiului?

—    Îmi preţuiţi puterea mai mult decît face, răspunse Selim Baruch. Semnul acesta l-am luat cu mine cînd am fugit din robie. Ce înseamnă, habar n-am. Ştiu doar atît: cine îl are asupra lui în călătorie se află sub pază straşnică.

Neguţătorii mulţumiră străinului şi-l numiră izbăvitorul lor. Într-adevăr, călăreţii erau foarte mulţi şi ar fi fost cu neputinţă să li se ţină piept.

Cu inima uşoară, neguţătorii se duseră la odihnă, iar cînd soarele începu să asfinţească şi vîntul serii să adie peste în­tinderea de nisip, strînseră corturile şi porniră mai departe.

In ziua următoare făcură un nou popas, la o depărtare cam de o zi de locurile unde se sfîrşea pustiul. Călătorii se adunară iar în cortul cel mare şi Lezah, neguţătorul, cuvîntă:

—  V-am spus ieri că temutul Orbassan este un om mări­nimos; daţi-mi voie să vă dovedesc aceasta, istorisindu-vă soarta fratelui meu. Tatăl meu era cadiu în Ankara. Avea trei copii. Eu eram cel mai mare şi aveam un frate şi o soră cu mult mai mici decît mine. Cînd am împlinit douăzeci de ani, un frate de-al tatălui meu m-a chemat la el şi mi-a spus că are să-mi lase mie toate avuţiile sale dacă am să rămîn pe lîngă el pînă la moartea sa. Dar el a trăit pînă la adînci bătrâ­neţi, aşa că eu m-am întors în ţară abia acum doi ani, fără să fi ştiut nimic despre năpasta groaznică ce se abătuse asupra alor mei şi cum îi mîntuise Alah în nemărginita lui bunătate.

Ilustratii de Sivia Rusz

P11