luni, 31 martie 2014

Secretul Pădurii Bătrâne (4)

Eliberarea lui Matteo
   Colonelul Procolo nu numai că află toate acestea, dar fu chiar informat, nu se ştie de cine, că Bernardi avea intenţia, pentru a împiedica tăierile în Pădurea Bătrână, să-l elibereze pe vântul Matteo şi să-l dezlănţuie împotriva lui. Sebastiano Procolo ar fi fost pierdut.
  
   Colonelul se decise să i-o ia înainte lui Bernardi. Coborî personal la Fondo pe bicicletă, angajă patru muncitori cu târnăcoape, ciocane, pârghii, dălţi, pulbere de mină şi fitil, apoi urcă înapoi să-l elibereze pe Matteo. Astfel vântul ar fi fost la ordinele lui şi el n-ar mai fi avut de ce să se teamă.
   Procolo şi cei patru muncitori ajunseră la baza lui Corno del Vecchio după un marş obositor în soare. El se trudi să găsească blocul de piatră care închidea gaura şi putu să verifice că vântul era încă întemniţat: se auzea într-adevăr venind dindărătul pietroiului o voce subţire şi tânguitoare. Colonelul, cu o şovăială uşor de înţeles, începu tratativele. Îndepărtând puţin muncitorii ca să nu-l poată auzi, se apropie de blocul de piatră şi-l lovi cu bastonul. Apoi întrebă:
    — Cine vorbeşte acolo înăuntru?
   Şuieratul care venea din stâncă se făcu deodată mai intens şi rosti cuvinte de neînţeles.
    Procolo se retrase instinctiv, mai degrabă încurcat.
   — Doamne sfinte, bombăni ca pentru sine, dacă începem prin a nu ne înţelege…
   Dar după câteva minute colonelul o luă de la capăt. Se apropie din nou de piatră şi rosti cu voce mai puternică:
   — Dacă te scot afară, îmi juri ascultare? Vântul şuieră atunci, pronunţând clar:
   — Da, sigur, mă oblig.
   — Mă numesc Procolo, adăugă celălalt, sunt colonelul Sebastiano Procolo.
   — Mai tare! Nu înţeleg! şuieră Matteo pe un ton supărător.
  — Sebastiano Procolo, silabisi aproape exasperat colonelul. Acum, jură, hai repede.
   Şuieratul pronunţă clar:
   — Jur că dacă Bastiano…
   — Sebastiano! răcni colonelul.
  — Că dacă Sebastiano Procolo mă eliberează din peştera aceasta, eu îl voi as- culta totdeauna, îi voi nimici după voia lui pe duşmani, voi aduce furtuna sau seninul după dorinţa lui. Jur să-mi arăt recunoştinţa, chiar cu preţul vieţii cuiva. Viaţa mea va fi unită cu cea a lui Sebastiano Procolo până la ultima suflare.
   — Foarte bine, spuse colonelul, ai terminat?
   — Mi se pare că da, răspunse celălalt dinăuntru, jurământul s-a sfârşit.
   Cu un fluier special de bachelită, colonelul îi chemă pe muncitori şi le spuse că trebuiau să arunce în aer blocul acela. Muncitorii se puseră imediat pe treabă, cu zgomot mare de ciocane. Procolo se retrase la umbră, la picioarele bradului celui mai apropiat, îşi şterse sudoarea de pe frunte şi se aşeză aşteptând.
   La prima explozie blocul sări în aşchii mărunte. Deschizătura rămase aproape liberă şi se auzi înăuntru un vârtej violent, ca al unui imens lighean care se deşerta. Apoi vântul începu să iasă.
   Matteo se ivi rotindu-se de jur împrejur în formă de trombă de aer, agitând fumul exploziei, pentru a produce cel mai mare efect cu putinţă. Nu ieşise decât o mică parte din el când colonelul, care sărise în picioare, alergă spre deschizătură, ţipând din răsputeri:
   — Atenţie, pădurea mea! Dacă nu-ţi poruncesc altceva, lasă-mi pădurea în pace!
   El agita în aer bastonul şi muncitorii îl priveau uluiţi. Ii venise în minte că vântul ar fi vrut să se răzbune pe duhurile care-l întemniţaseră şi să doboare toată pădurea sau o parte din ea.
   — Nicio teamă, colonele, răspunse cu semeţie Matteo, care se ridica mereu mai sus spre cer.
   Mergea izbindu-se de peretele lui Corno, deplasând pietre, unele destul de mari, care se abăteau în jos şuierând.
   Colonelul se îndepărtă, punându-se la adăpost, îi lăsă pe muncitori să plece şi se întinse la umbră să se odihnească. Timp de aproape o jumătate de oră simţi ceva agitându-se deasupra capului său. Matteo, după toate probabilităţile, se întindea, după cei douăzeci de ani de constrângere.
   Apoi vântul coborî şi, suflând printre ramuri, îl întrebă pe colonel dacă avea vreun ordin.
     Procolo, după ce se concentrase câteva clipe, răspunse că nu; vântul să vină din nou la el în dimineaţa următoare.
     — Asta-i tot? făcu Matteo cu o nuanţă de ironie.
     — Asta-i tot, răspunse celălalt. E prima zi şi pot să-ţi îngădui puţin răgaz.
    Vântul se îndepărtă şi se făcu tăcere. După puţin timp colonelul o porni înapoi, în ziua aceea avea nişte pantofi aproape noi, care scârţâiau la fiecare pas, tulburând liniştea pădurii.
Dino Buzzati


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!