miercuri, 16 aprilie 2014

Din povestile lui Stanislaw Lem - Ciberiada(17)

Basmul despre cele trei maşini povestitoare ale regelui Genialon (4)
Ascultaţi, domnii mei, istoria lui Prohabicus, regele ţâmbrilor, deutonilor şi nătăgoţilor, pe care poftele sale l-au dus la pierzanie.
Prohabicus se trăgea din marele neam al ghinţanilor, neam împărţit în două mari ramuri: ramura drepţilor, care stăpânea, şi a stângilor, numiţi şi lastângacotitori, care fuseseră îndepărtaţi de la putere şi din cauza aceasta erau plini de ură faţă de domnitori. Părintele lui, pe nume Holerion, avusese o legătură morganatică cu o maşină obişnuită, care ştia să coasă brăţări la carâmbii cizmelor şi Prohabicus a moştenit din partea mamei înclinaţia spre cizmărie, iar din partea tatei timiditatea şi lascivitatea. 
Văzând aceasta, duşmanii tronului, ghinţanii stângi, hotărâră să facă în aşa fel ca propriile lui pofte să-l distrugă. Îi trimiseră atunci un ciberner pe nume Hâtrian, care se pricepea la ingineria sufletelor şi intrând în graţiile regelui, acesta îl făcu Arhiînţelept al Coroanei. Îndemânaticul Hâtrian încercă diferite procedee ca să potolească pasiunile lui Prohabicus, socotind în sinea lui că din cauza lor, acesta va slăbi şi se va jigări într-atâta, că va lăsa tronul orfan. Îi construi deci o drăgosterie şi un erotodrom, îl împinse în mari ciborgii, dar firea oţelită a regelui rezistă la toate ispitele; atunci, nerăbdători, ghinţanii stângi cerură ca trimisul să-şi atingă cât mai repede scopul dorit de ei, prin metodele cele mai subtile pe care le cunoaşte.
Oare ar trebui – îi întrebă el la consfătuirea secretă din tainiţele palatului – ar trebui să-i provoc regelui un scurtcircuit sau să-i demagnetizez într-atâta memoria, încât să înnebunească de-a binelea?
Niciodată – îi răspunseseră stângii ghinţani. Nu vrem ca pieirea regelui să apese pe umerii noştri; mai bine Prohabicus să se înece în propriile lui dorinţe, mai bine să-l mănânce şi să-l ucidă propriile-i pofte, nu noi!
Bine – le răspunse Hâtrian – atunci am să-i întind nişte capcane împletite din visuri; mai întâi am să-l zgândăr cu o momeală, ca, apucând-o, să-i prindă gustul, şi pe urmă singur o să alerge după nebunii închipuite, iar când s-o încurca în visurile care stau la pândă, atunci am să-i vin de hac cu erotoliera, că n-o să se mai întoarcă viu la realitate!
Bine, bine – aprobară ei – nu te mai lăuda, cibernerule, căci nu de vorbe avem nevoie, ci de fapte; vrem ca în sfârşit Prohabicus să ajungă regicid, adică propriul său asasin!
Atunci cibernerul Hâtrian se apucă zdravăn de lucru şi munci un an întreg, cerând mereu de la vistierul regal noi grămezi de aur, aramă, platină şi pietre scumpe, fără număr; iar când Prohabicus nu-şi mai putea ascunde nerăbdarea, îi repeta întruna că făureşte pentru el ceea ce, desigur, nu are niciun rege pe lume!
După un an fură scoase în mod solemn din atelierul ciberneresc trei dulapuri imense, care fură aşezate în anticamera apartamentelor personale ale regelui, căci nu intrau pe uşă. Auzind paşii servitorilor şi tot felul de zgomote, Prohabicus ieşi să vadă ce e, şi zări lângă pereţi cele trei dulapuri uriaşe, înalte de patru stânjeni, încrustate cu pietre preţioase. Primul, numit şi Cutia Albă, era, tot, din sidef şi albite arzătoare, al doilea, negru ca noaptea, era plin de agate şi morioane, al treilea, roşu ca focul, era făcut din rubine şi spinele. Fiecare avea picioarele sculptate ca nişte grifoni înaripaţi, din aur, canaturile uşilor poleite, iar în mijloc un miez electronic, plin de visuri, care se depănau singure, neavând nevoie de nimeni ca martor sau participant. Auzind explicaţiile, regele Prohabicus se miră din cale afară şi se răsti cam aşa:
— Ce mi-ai meşterit aici, Hâtriane? La ce naiba să se apuce dulapurile să viseze? Ce folos am eu din asta? Şi, în genere, de unde se poate şti că lor le trece prin cap ceva?
Atunci Hâtrian, făcând o adâncă plecăciune, îi arătă regelui şirurile de găurele în canaturile dulapurilor, urmând una după alta de sus până jos, cu inscripţiile pe tăbliţe sidefii, iar regele, cu mirare crescândă, citi:
"Vis de război cu fortăreţe şi dame" – "Vis despre un oştean-leuştean" – "Vis cu cavalerul Fârtan şi frumoasa Ramolda, fiica lui Hetericus" – "Vis cu cibermarini şi cimarinaţi" – "Alcovul prinţesei Hopsala" – "Sarmatul sau tunul fără pulbere şi ghiulea" – "Salto erotale sau acrobaţia amoristică" – "Visul dulce în braţele Octopinei octomângâietoare" – "Perpetuum amorabile" – "Vă servim, pe lună plină, tăiţei din plumb, nu din făină" – "Micul dejun cu fecioare şi muzică" – "Cum să vătuieşti soarele pe dedesubt, ca să ardă plăcut" – "Noaptea de nuntă a prinţesei Nemulsida" – "Visul despre cartof în pantof" – "Despre pisicesc" – "O, la, la, Doamne Sfinte" – "Ciborgii fructifere, sau ciberele gungurind cu perele, compot de cucută şi delicioase impudiprune" – "Cum s-au iubit turburelul cu turturica" – "Vis plin de voluptate, jucăuş, cu pâine prăjită" – "Mona Liza, sau labirintul dulcelui infinit".
Regele trecu la al doilea dulap şi citi:
"Visuri – aţipeli şi jocuri". Şi mai departe: "De-a spânzuratul şi spânzurata" – "De-a sărata-piperata" – "De-a Klopstok şi criticii" – "De-a fetiţa-nătăriţa" – "Dă-i peste bot" – "De-a plăpumioara cu găurele" – "De-a contemplatoarele" – "Dă-i peste bot încă o dată" – "De-a călcâiele-muncite şi muncile-ncâlcite" – "De-a călăiehnica sau de-a tăiatul şi decupatul" – "De-a drăcuşorul" – "De-a ciborgina" – "De-a toarnă-oricui" – "De-a cibaiadera" – "De-a cibernerul şi cibernanta" – "De-a goana după podoabe". Hâtrian, inginer al sufletelor, îl lămuri pe dată că fiecare vis se deapănă singur, până când cineva îşi introduce contactul – care se găseşte pe lănţişorul de ceas – în perechea de găurele corespunzătoare; în felul acesta îşi face legătura cu visul din dulap şi asta atât de perfect, încât acel vis se produce parcă aievea, în ochii tuturor, pipăibil şi fără deosebire. Regele, murind de curiozitate, apucă lănţişorul ceasului şi-l contactă la nimereală cu Cutia Albă acolo unde scria: "Micul dejun cu fecioare şi muzică". Abia îşi făcu legătura, că îndată simţi cum îi cresc pe spinare nişte ţepi, cum îi apar nişte aripi uriaşe, cum mâinile şi picioarele i se transformă în labe mari cu gheare, iar din gura, brăzdată cu şase rânduri de colţi, ieşea fum de pucioasă cu flăcări. Se miră deci din cale afară şi vru să tuşească, dar din gâtlej îi ieşi un răcnet ca de trăsnet, de se cutremură pământul. Se miră şi mai tare, căscă ochii cât cepele, spulberă întunericul cu propria-i suflare de foc şi ce să vezi: tocmai atunci, în lecticile verzi ca salata, ascunse după perdele, sosesc fecioarele, câte patru în fiecare lectică, şi parfumate de-ţi lasă gura apă. Masa era deja pusă, piperul şi sarea la locul lor, regele se linse pe buze, se aşeză comod şi începu să le ia pe rând din lectică şi să le cureţe ca pe alune; i se înnegurară ochii de plăcere, căci ultima fecioară era atât de bine legată, de durdulie, că plescăi din limbă, mângâindu-se pe burtă şi vru să mai repete o dată jocul, dar ceva fulgeră şi se trezi. Se uită în jur şi se văzu iar ca înainte, în anticamera palatului, alături de Arhiînţeleptul Hâtrian, şi în faţă dulapurile cu visuri strălucind de pietre nestemate.
Ţi-au plăcut fecioarele? – întrebă Hâtrian.
Cum să nu, dar unde-i muzica?
Din păcate s-au defectat clopoţeii – îl lămuri cibernerul. Poate Maiestatea Voastră doreşte să încerce alt vis, la fel de gustos?
Regele voia, ce mai vorbă, dar din alt dulap. Se apropie deci de cel negru şi se contactă cu visul intitulat: "Despre cavalerul Fârtan şi frumoasa Ramolda, fiica lui Hetericus".
Se uită şi-şi dădu seama că se află în epoca romantico-electrică, iar el însuşi, înfăşurat numai în oţel, stă într-o pădure de mesteceni, în faţa lui un balaur pe care tocmai îl omorâse, mai încolo arborii foşnind, zefirul adiind şi un râuşor curgând. Se uită în apă şi în oglinda ei se zări pe sine sub chipul lui Fârtan, cavalerul de înaltă tensiune, luptătorul de neînfrânt. Întreaga istorie a faptelor sale cavalereşti o avea înscrisă pe armură şi şi-o amintea cât se poate de bine. Zăvorul vizierei i-l îndoise cu palmele, în spasmele dinainte de moarte, Morbidor, învins la modul fârtanic, ţâţânele cuiraselor pentru şolduri i le frânsese Fierilă Bătălău, niturile brasardelor i le rosese de jur-împrejur, înainte de a-şi da sufletul, Râpuş Botosu, grilele i le strivise cu ultimele puteri Monstriţius Ruian şi, de asemenea, şuruburile, cotierele, clanţele, şaibele anterioare şi posterioare, încheieturile, zăvoarele şi genunchierele purtau urmele harţei blindajelor. Îşi privi scutul – mirosea cu totul a ars de pe urma trăsnetelor, spinarea în schimb îi era ca la prunci, complet neruginită, căci nimănui nu-i întorsese spatele în lupta armată! Dar puţin i-a păsat de asta, se poate spune, căci gloria nici nu l-a răcit, nici nu l-a aprins; dar, amintindu-şi de Ramolda, se urcă pe cal şi începu s-o caute prin tot visul. Ajunse la cetatea întărită a tatălui ei, prinţul Hetericus, bârnele podului suspendat trosniră sub greutatea armăsarului şi a călăreţului, şi însuşi prinţul îi ieşi înainte cu braţele deschise, să-l întâmpine şi să-l conducă în palat.
Tare-i mai ardeau cavalerului călcâiele după Ramolda, dar nu se cădea să întrebe dintr-odată, şi în vremea asta bătrânul prinţ îi spuse că în castel se mai află încă un cavaler străin, Vinodur, din neamul polimericilor, spadasin de frunte, care nu visează nimic altceva decât să se bată în duel cu Fârtan. Şi iată-l şi pe Vinodur, zvelt şi iute; îi iese înainte, spunându-i:
Ştii că o doresc pe superexpansiva Ramolda, cu şoldurile de mercur, cu sânul pe care nici un diamant nu-l poate desena, cu privirea ei magnetică! Ea ţi-este ţie făgăduită, dar eu te chem la luptă pe viaţă şi pe moarte, ca să vedem care din noi va avea parte de ea!
Şi aruncă mănuşa albă, de nailon.
După turnir facem îndată nunta, adăugă prinţul-tată.
De acord, răspunde Fârtan, iar Prohabicus, aflat în pielea lui, îşi zice: Am s-o iau după nuntă şi o să mă trezesc îndată, ce-mi pasă! Naiba l-a adus pe Vinodur ăsta!
— Încă astăzi, cavalere – adăugă Hetericus – te vei întâlni pe acest pământ, bătătorit de lupte, cu acest Vinodur polimeric; veţi lupta la lumina torţelor, şi-acum vă invit în apartamentele voastre!
Prohabicus, aflat în pielea lui Fârtan, o cam băgă pe mânecă, dar ce putea face? Se duce deci în apartamentul ce-i fusese destinat; după o clipă aude un ciocănit uşor în uşă, şi tiptil-tiptil, pe nesimţite, se strecoară înăuntru o bătrână ciberitoare, îi clipeşte din ochi şi-i spune:
Cavalere, să nu-ţi fie teamă de nimic, o vei cuceri pe frumoasa Ramolda şi astăzi încă te va legăna la sânul ei de argint! Ea numai la tine se gândeşte, zi şi noapte! Să nu uiţi, însă, să ataci cu curaj; Vinodur n-o să-ţi poată face nimic, vei învinge!
Aşa se spune numai, ciberitoare dragă – îi răspunde cavalerul – dar dacă n-o să meargă totul ca pe roate? Dacă o să mă-mpiedic, să zicem, sau n-o să mă pot apăra la timp? Nu pot risca aşa, fără chibzuială! Nu ştii cumva vreo licoare, niscaiva farmece sigure?
Hi, hi, hi! chicoti bătrâna. Da' de unde, cavalere de oţel! Nu există niciun fel de farmece, de fapt n-o să ai deloc nevoie de ele, căci eu ştiu bine ce-o să fie şi te asigur că ai să învingi, fără-ndoială!
Farmecele ar fi fost totuşi mai sigure – îi răspunse cavalerul – mai ales în vis, sau... ia stai, poate că Hâtrian te-a trimis ca să-mi întăreşti siguranţa de sine?
Nu cunosc nici un Hâtrian – răspunde ciberitoarea – şi nu ştiu despre ce vis vorbeşti; te afli aievea, cavalerul meu de oţel, şi te vei convinge îndată de aceasta, când Ramolda îţi va da să guşti buzele ei magnetice!
Ciudat lucru! mormăi Prohabicus şi nu luă în seamă faptul că ciberitoarea a părăsit încăperea la fel de încet precum intrase. Oare să nu fie vis? Parcă aşa mi s-a părut. Ea a spus că toate sunt aievea. Hm, e greu să mă lămuresc, aşa că trebuie să fiu cu mai mare băgare de seamă! Se aud trâmbiţele, pasul de fier al cavalerilor înarmaţi, balcoanele înţesate de lume şi cu toţii îi aşteaptă pe viteji; Fârtan se apropie de arenă, genunchii i se-nmoaie, vede cu câtă dulceaţă îl priveşte minunata Ramolda, fiica lui Hetericus, dar nu la ea i-e gândul acum! Vinodur îşi face apariţia în curtea rotundă a palatului, luminată de torţe, şi săbiile se încrucişează scrâşnind. Prohabicus o sfecli de-a binelea şi hotărî să se trezească, se căzneşte din toate puterile, dar armura îl ţine bine, visul nu-l lasă – iar duşmanul atacă! Tăişurile sfâşie văzduhul, mâna îi amorţeşte, când duşmanul scoase un strigăt şi-i arătă sabia frântă, cavalerul vru să se arunce asupră-i, dar celălalt îi fuge din cale, slujitorii îi întind altă sabie şi în aceeaşi clipă Fârtan vede cum, din grămada de privitori, se îndreaptă spre el bătrâna ciberitoare şi-i şopteşte la ureche:
Cavalere de oţel! Când te vei afla lângă poarta deschisă care duce spre pod, Vinodur o să scape sabia, atunci loveşte-l cu curaj, acesta fi-va semnul sigur al izbânzii tale!
Spunând acestea în şoaptă, bătrâna dispăru pe dată, iar duşmanul, înarmat cu o nouă sabie, se îndreptă spre el. Lupta reîncepe, Vinodur loveşte, de parcă ar fi tăiat cu îmblăciul, dar parcă mai slab ca înainte, respinge tot mai greu loviturile, se descoperă, celălalt prinde clipa potrivită, sabia îi luceşte în mână, ameninţătoare, aşa că, văzând primejdia, Prohabicus îşi zise: "La naiba cu Ramolda şi farmecele ei!" după care se întoarse şi o şterse în întunericul nopţii pe podul suspendat, cu bârnele duduind. Se opri tocmai în pădure, urmărit de strigăte şi de hărmălaia batjocoritoare, şi se lovi aşa de tare cu capul de un pom că văzu stele verzi, clipi de câteva ori şi se pomeni iar în anticamera palatului, în faţa Dulapului Negru cu visuri, iar lângă el Hâtrian, inginerul sufletelor, zâmbindu-i strâmb. Zâmbetul acela îi masca cea mai mare dezamăgire, căci visul fârtanico-ramoldian fusese o capcană întinsă regelui; dacă ar fi ascultat Prohabicus sfatul bătrânei ciberitoare, Vinodur, care se prefăcuse numai că-l lăsaseră puterile, l-ar fi străpuns cu sabia lângă poarta deschisă, fapt pe care regele l-a putut evita numai datorită nemaipomenitei sale laşităţi.
 Ei, ţi-a plăcut, Milostive Stăpâne, cu Ramolda? – întrebă pişicherul.
Da' de unde! Am renunţat la ea, fiindcă nu era destul de atrăgătoare! – răspunde Prohabicus. Pe lângă asta, s-a mai iscat şi o bătaie. Mie-mi plac visurile fără arme şi bătălii, înţelegi?
Cum pofteşte Maiestatea Voastră – răspunse Hâtrian. Alege, stăpâne, în toate visurile din dulapuri te aşteaptă numai delicii.
O să vedem – răspunse regele şi-şi făcu contactul cu visul "Culcuşul prinţesei Hopsala". Vede o încăpere de o frumuseţe rară, toată numai aur. Prin geamurile de cristal străbat razele soarelui ca apa de izvor, iar în dormitorul sidefiu stă prinţesa, căscând, şi gătindu-se de culcare. Se miră regele Prohabicus văzând-o, vrea să tuşească tare, ca să-şi anunţe prezenţa, dar nu poate să scoată niciun sunet măcar, de parcă gura i-ar fi fost astupată. Vru atunci să-şi pipăie buzele, dar nici asta nu fu în stare – încercă să mişte un picior, dar degeaba, frica îl cuprinse, căută cu privirea un loc unde să se aşeze, căci îl pălise slăbiciunea de-atâta frică, dar nici asta nu se putea. În acest timp prinţesa căscă o dată, de două ori, mai căscă şi a treia oară şi unde nu se trânti în pat, toropită de somn, încât regele Prohabicus scârţâi tot, căci el în persoană era patul prinţesei Hopsala! Se vede ca visuri zbuciumate o tulburau pe fecioară, căci aşa se zvârcolea, aşa mi ţi-l lovea cu pumnii pe rege, aşa-l înghiontea cu picioruşele, că persoana regală, ajunsă pat datorită visului, fu cuprinsă de o teribilă mânie. Se încordă atunci regele, străduindu-se să învingă această a doua lui natură, şi garniturile slăbiră, încheieturile se desfăcură, picioarele patului zburară cât colo, în cele patru colţuri, prinţesa căzu cu zgomot pe podea, iar el, trezit de propria-i cădere, se pomeni iar în anticamerele palatului, lângă cibernerul Hâtrian, care-l aştepta cu capul plecat.
— A, tu, puşlama! – strigă regele. Cum îţi permiţi? Cum se poate una ca asta?! Am ajuns să fiu patul altcuiva, în loc ca patul să-mi aparţină mie însumi, lepădătură? Ai cam luat-o razna!
Hâtrian, temându-se de furia regelui, îşi cere scuze pentru greşeală, îl roagă să-ncerce alt vis şi într-atâta îl îndemnă, încât regele, îmbunat, apucă contactul cu două degete, făcând legătura cu visul intitulat "Delicii în braţele Octopinei, cea-de-opt-ori-mângâietoare". Se uită în jur şi se pomeneşte printre nişte gură-cască, într-o piaţă mare, pe unde trece un întreg alai, numai în mătăsuri, cu elefanţi mecanici, museline şi lectice din abanos; în mijloc o lectică asemenea unei capele de aur, şi în ea, dincolo de cele opt perdele, o fiinţă minunată, de o frumuseţe îngerească, cu un chip strălucitor, cu o privire galactică, cu cercei de înaltă frecvenţă, încât regele simţi cum îl străbate un fior prin şira spinării şi vru să întrebe cine e fiinţa aceasta, cu figura de o frumuseţe cerească, dar până să deschidă gura, auzi murmurele de admiraţie ale mulţimii: Octopina! Vine Octopina!
Şi într-adevăr, tocmai se sărbătorea cu cea mai mare pompă şi solemnitate logodna fiicei regelui cu un cavaler de peste mări, pe nume Domnusomnu.
Se miră regele că nu el se află în locul cavalerului. După ce trecu alaiul, iar porţile palatului se închiseră în faţa lui, o porni împreună cu alţii din mulţime spre hanul din apropiere; îl zări acolo pe Domnusomnu care, numai în haidaveri de Damasc bătuţi cu ţinte de aur, cu un ulcior gol după iontoforeză în mână, venea drept spre el; îl îmbrăţişă, îl strânse la piept şi-i şopti, înfrigurat, la ureche:
Am întâlnire la miezul nopţii cu prinţesa Octopina în curtea palatului, în crângul de sârmă ghimpată, lângă fântâna de mercur, dar nu cutez să mă duc, fiindcă de bucurie am băut prea mult şi de aceea, te implor, străine care-mi semeni ca două picături de apă, du-te în locul meu, sărută mâna prinţesei, numindu-te Domnusomnu, şi-ţi voi fi recunoscător pe veci!
De ce nu? – zise regele după o clipă de gândire. Pot să mă duc. Chiar acuma?
Da, da, grăbeşte-te, căci tocmai se apropie miezul nopţii, dar ţine minte, regele nu ştie de întâlnirea asta, nu ştie nimeni, în afară de prinţesă şi de un bătrân paznic; când ţi-o aţine calea, pune-i în mână pungă asta de galbeni şi-o să-ţi dea drumul fără vorbă!
Regele dădu din cap, luă săculeţul cu galbeni şi o porni îndată spre palat, căci tocmai atunci ceasurile, cu glas de bufniţe jeluitoare, anunţau miezul nopţii. Trecu ca o fantomă pe podul suspendat, aruncă o privire spre adâncul şanţurilor cu apă, se aplecă să nu fie văzut, ferindu-se de drugii ascuţiţi, care atârnau de bolta porţii şi zări în curte, într-un tufiş de sârmă ghimpată, lângă fântâna de mercur, figura, albind în lumina lunii, a minunatei prinţese Octopina, şi atât de atrăgătoare că-l cuprinse un tremur.
Văzându-l pe rege tremurând atâta în somn, Hâtrian, aflat în anticamera palatului, chicoti uşor şi-şi frecă mâinile, convins că pieirea regelui e aproape, fiindcă ştia cât de zdravăn ştie să îmbrăţişeze Octopina, iubita octamică, pe nefericitul îndrăgostit! Ştia bine cum se pricepe ea să-l împingă în adâncul visului cu sugătoarele şi mângâietoarele sale, ca să nu se mai întoarcă niciodată la realitate! Şi, într-adevăr, Prohabicus, nerăbdător să guste mai degrabă dulceaţa prinţesei, se furişă de-a lungul zidului, în umbra balcoanelor, ajungând până aproape de figura ei strălucind ca un înger, când, deodată, îi aţinu calea bătrânul paznic cu o halebardă în mână. Regele ridică mâna în care ţinea galbenii, dar simţind plăcuta lor greutate, îl cuprinse părerea de rău – cum aşa, să prăpădească o avere pentru o singură îmbrăţişare?
Uite, ţine un galben – îi zise, desfăcând punga – şi lasă-mă să trec.
Dă-mi zece – îi răspunde paznicul.
Zece galbeni pentru o clipă, ai înnebunit poate! – râse regele.
Mai ieftin nu se poate – răspunse paznicul.
Nu mai laşi deloc din preţ?
Nici un ban, domnul meu.
Ia te uită la el! – exclamă regele, care-şi cam ieşea repede din fire. Neruşinatule! Nu-ţi dau nimic!
Atunci paznicul îl pocni cu halebarda, că lui Prohabicus îi răsună totul în cap şi se prăvăli în neant cu balcoanele, cu cartea, cu podul suspendat şi cu tot visul, pentru ca în secunda următoare să deschidă ochii lângă Hâtrian, în faţa Dulapului Visurilor. Tare se mai necăji cibernerul şi socoti în sinea lui că pentru a doua oară o zbârcise; prima dată din cauza laşităţii regelui, a doua oară datorită zgârceniei acestuia. Dar prefăcându-se că nu-i pasă, îl invită pe rege să-şi aline sufletul cu un alt vis.
Atunci Prohabicus alese visul "Despre oştean-leuştean".
Ca rege al Epilepontului şi Maliţiei fu ales odată Paralizius, un bătrân răsîmbătrânit, tremurând din toate mădularele, deşucheat din cale afară, cu sufletul tânjind după aventuri. Dar la ce bun, când îi scârţâie încheieturile, mâinile nu ascultă picioarele, iar picioarele n-ascultă capul! "Poate că o să mă mai înzdrăvenesc" – îşi zise el şi trimise îndată pe doi din comandanţii săi, degeneralii Eclampton şi Torturius, ca să taie şi să ardă ce s-o putea, adunând trofee şi luând prizonieri. Aceştia plecară, tăiară, arseră, furară, apoi se întorc şi-i spun aşa:
Stăpâne! Am tăiat, am dat foc, am luat şi trofee, şi un prizonier: frumoasa Adoriţia, prinţesa enţilor şi penţilor, cu toată vistieria ei!
Cum? Cu ce? Cu vistieria? – murmură regele, răguşit şi tremurând. Dar unde-i? Nu văd nimic! Şi ce scârţâie şi fâşâie aşa?
Uite aici, pe canapeaua asta regală, Maiestatea Voastră! – răcniră degeneralii în cor. Scârţâitul e provocat de mişcarea alesei inimii, sus-amintita prinţesă Adoriţia, pe cuvertura de sidef a canapelei! Iar ceea ce fâşâie sunt veşmintele ei, ţesute cu aur; se mişcă fiindcă frumoasa Adoriţia sughite, văzându-se umilită.
Ha? Ce? Umilită? Asta-i bine, asta-i foarte bine! – icni regele, horcăind. Aduceţi-mi-o încoace, s-o strâng în braţe, să mă simtă!
Asta, din raţiuni superioare de stat, Maiestatea Voastră nu poate face – interveni medicatorul principal al regelui.
Cum? Nu pot s-o strâng în braţe? Nu pot să fac ce vreau cu ea? Ai înnebunit? Eu să nu pot? Da' ce altceva am făcut toată viaţa?
Tocmai de asta, Maiestatea Voastră! – răspunse medicatorul principal. Fiindcă Maiestăţii Voastre îi pot slăbi puterile din cauza asta!
Da? Atunci, daţi-mi... asta... o toporişcă şi... am... am s-o tai...
Cu îngăduinţa Maiestăţii Voastre, nici asta nu se poate, e la fel de obositor...
Cum? Ce? Atunci la ce naiba mai domnesc?! – horcăi regele, în culmea disperării. Vindecaţi-mă! întăriţi-mă! Întineriţi-mă, ca să pot... să... asta... cum puteam odată... Că de nu... pe voi toţi... am să vă...!
O cam băgară pe mânecă curtenii, degeneralii şi medicatorii şi o porniră care încotro să caute modul de întinerire a regelui; în sfârşit, îl chemară în ajutor pe însuşi Calcula, un foarte mare înţelept. Acesta veni şi-l întrebă pe rege:
Ce doreşte, la drept vorbind, Maiestatea Voastră?
Ei, ce? Asta-i bună, auzi!? – îngăimă regele. Să mă destrăbălez, să-mi fac de cap, să fac toate poznele pe placul meu, s-o strâng în braţe, cum numai eu ştiu, pe prinţesa Adoriţia pe care o ţin acuma în temniţă! Asta vreau!
Sunt două căi spre atingerea acestui ţel – răspunse Calcula. Sau Maiestatea Voastră binevoieşte să aleagă o persoană destul de demnă, care să facă per procuram ceea ce Maiestatea Voastră doreşte, fiind legat de acea persoană printr-o sârmuliţă, fapt datorită căruia tot ceea ce face acea persoană vei simţi de parcă ar fi fost făcut de propriile-ţi mâini, sau va trebui să o chemi pe bătrâna ciberitoare care sălăşluieşte în pădurea din afara oraşului, în coliba aceea pe trei picioare; este o geriatră renumită şi se ocupă de lecuirea fiinţelor îmbătrânite!
Da? Ei, bine, pentru început să încercăm cu sârmuliţa! îngăimă regele.
Îndată, cum porunci, aşa se făcu; electricarii făcură contactul între comandantul gărzii palatului şi monarh; regele însă dădu ordin ca înţeleptul Calcula să fie imediat tăiat cu ferăstrăul, căci procedeul acesta i se părea deosebit de păcătos, iar de altele nu-i ardea. Gemetele şi rugăminţile înţelepţilor n-ajutară la nimic, căci în timpul tăierii, izolaţia de pe sârmă s-a ros, aşa că regele prinse şi el numai jumătate din spectacolul acela oribil.
Proastă treabă! Bine-am făcut, poruncind să fie tăiat cu ferăstrăul aşa-zisul înţelept – îşi spuse. Aduceţi-mi-o pe bătrâna ciberitoare din coliba pe trei picioare!
Curtenii se duseră în pădure şi, nu după multă vreme, regelui îi fu dat să audă un cântecel uşor, care suna cam aşa:
Vindec oameni bătrâni! Lecuiesc, înzdrăvenesc, remontez, regenerez vânătăi, paralizie, e de ajuns o alifie, vindec mintea cea bolnavă, nu vreau plată, nu vreau slavă, ba şi pentru tremurici am leac bun, nu de pe-aici, ce spun eu e bine spus, dacă vreţi, de nu, m-am dus!
Ascultă ciberitoarea jeluirile regelui, apoi se înclină adânc înaintea tronului şi zise:
— Prea luminate stăpâne! Departe, departe, dincolo de Muntele Pleşuv, e un mic izvoraş, din care izvorăşte ulei de ricină; cu el se fierbe puţin oştean-leuştean, o buruiană care întinereşte nevoie mare, o lingură din uleiul ăsta te face mai tânăr cu patruzeci şi şapte de ani! Dar trebuie să fii cu mare grijă, ca să nu înghiţi prea mult oştean-leuştean, că s-ar putea din pricina asta, întinerind peste măsură, să pieri cu totul. Îngăduie-mi, stăpâne, şi eu am să-ţi pregătesc îndată leacul ăsta mult încercat!
Perfect! – răspunse regele. Şi pregătiţi-mi-o şi pe prinţesa Adoriţia, să ştie ce-o aşteaptă, hi, hi!
Şi cu mâinile tremurânde îşi numără şuruburile slăbite, mormăie, hârâie, ţopăind într-un picior, căci de prea multă bătrâneţe dăduse în mintea copiilor şi se înfuria din te miri ce.
Se duc atunci cavalerii să caute ulei de ricină, se fierb fierturile, fumegă fumurile şi aburesc aburii deasupra cazanului bătrânei ciberitoare, şi în sfârşit aceasta aleargă la tron, cade în genunchi şi, întinzând regelui o cupă plină ochi cu un lichid lucitor ca mercurul, îi spune cu glas solemn:
Rege Paralizius! Ai aici oştean-leuştean care întinereşte, întăreşte, îţi dă curaj ca-n luptă şi putere în dragoste până la uitare de sine; cine-l bea nu-i vor ajunge toate cetăţile de cucerit, toate fecioarele de iubit în toată galaxia! Bea, şi să fii sănătos!
Regele luă cupa, turnă câteva picături pe scăunelul lui, care îndată se mişcă, sări în sus, trase o lovitură pământului de se cutremură şi unde nu mi se aruncă asupra degeneralului Eclampton, ca să-l necinstească, nu alta! Dintr-un foc îi smulse din piept şase pumni de decoraţii, cât ai clipi.
Bea, Maiestate, bea, nu-ţi fie teamă! – îl îndemnă ciberitoarea. Vezi bine că e leac făcător de minuni!
Bea tu întâi – zise regele cu glas scăzut, căci avea câteva veacuri bune în spinare. Ciberitoarea o sfecli, se dădu înapoi, vru să refuze, dar, la un semn al regelui, trei paji o apucară şi-i turnară în silă pe gât printr-o pâlnie câteva picături din fiertura aceea lucitoare. Izbucni o flacără puternică, fumul se ridică sus, în înălţimi! Se holbară curtenii; se uită şi regele, deşi nu vedea prea bine – nici urmă de ciberitoare, numai o gaură mare, neagră, se zărea în podea, iar prin ea se vedea altă gaură, de data asta între vis şi realitate; în aceasta din urmă se vede cât se poate de clar piciorul cuiva, frumos încălţat, cu ciorapii arşi şi cu catarama înnegrită, de parcă ar fi fost roasă de acizi. Piciorul, ciorapul şi pantoful erau ale lui Hâtrian, arhiînţeleptul regelui Crapataricus. Aşa o putere teribilă avusese otrava, pe care ciberitoarea o numise oştean-leuştean, că nu numai pe ea şi podeaua le pătrunsese pe de-a-ntregul, dar până şi visul şi împroşcându-l pe Hâtrian, îi arse binişor piciorul. Vru regele să se trezească, plin de frică, dar spre norocul lui Hâtrian, degeneralul Torturius reuşi în ultima clipă să-l pocnească în cap cu sceptrul, fapt datorită căruia Prohabicus, trezindu-se, nu-şi mai putut aminti nimic din ceea ce i se întâmplase în vis. Aşadar pentru a treia oară scăpă de visul montat în mod viclean în calea lui, de data aceasta datorită nemăsuratei neîncrederi pe care o nutrea faţă de toţi şi de toate.
Parcă am visat ceva, dar ce, nu-mi amintesc – zise regele stând iarăşi în faţa Dulapului Visurilor. Dar de ce dumneata, dragă cibernerule, sari într-un picior, ţinându-te de celălalt?
Ei, un păcătos de... cibermatism... Maiestate, se vede că se schimbă vremea... Îngăimă şiretul arhiînţelept şi porni să-l îndemne iar pe rege să se lase pradă altui vis. Prohabicus stătu o clipă pe gânduri, citi "Lista visurilor" şi alese "Noaptea nunţii prinţesei Nemulsida". Şi se făcea că citeşte la para focului o carte mare cu coperte ferecate şi din cale-afară de ciudată, în care se povestea cu cuvinte alese, aşternute cu roşu pe pergament auriu, despre prinţesa Nemulsida care cu cinci veacuri în urmă stăpânea în Dandelia; despre Pădurea ei de Gheaţă, despre Turnul Spiralat, despre Crescătoria de Păsări cu Nechezat, despre Comoara cu Ochi Mulţi şi, înainte de toate, despre frumuseţea şi virtutea ei nemaiîntâlnită. Şi pofti Prohabicus frumuseţea aceea cu mare poftă şi toate dorinţele lui izbucniră în el cu flăcări arzătoare, că strălucirea lor de foc îi lumină pupilele, şi goni în adâncul visului s-o caute pe Nemulsida, dar ea nu era nicăieri, şi numai cei mai bătrâni roboţi îşi mai aminteau câte ceva despre existenţa acelei prinţese. Plictisit de hoinăreală, nimeri, în sfârşit, chiar în mijlocul pustiei regale, aurite pe alocuri, la o colibă sărăcăcioasă; intră înăuntru şi zări un bătrân în veşminte albe ca zăpada. Acesta, zărindu-l, se ridică şi-i zise:
O cauţi pe Nemulsida, nefericitule! Doar ştii bine că ea nu mai trăieşte de cinci sute de ani, vezi dar cât de zadarnică e pasiunea ta! Singurul lucru pe care-l pot face pentru tine, este să ţi-o înfăţişez neadevărată, modelată numai cifric, neliniar, stohastic şi splendid, în această Cutie Neagră, pe care mi-am meşterit-o în timpul liber din resturi găsite în pustii!
Da, da, arată-mi-o, arat-o! – strigă Prohabicus, iar bătrânul clătină din cap, citi din carte coordonatele prinţesei, o programă pe ea şi întregul Ev Mediu, dădu drumul curentului, deschise un căpăcel la suprafaţa Dulapului Negru şi-i zise lui Prohabicus:
Priveşte şi taci!
Se înclină regele, tremurând, şi zări cu adevărat Evul Mediu, modelat neliniar şi dublu, şi în el ţara pe nume Dandelia, Pădurea ei de Gheaţă şi palatul prinţesei cu Turnul Spiralat, Crescătoria de Păsări cu Nechezat şi Vistieria Cu Mulţi Ochi din subterane şi de asemenea pe însăşi Nemulsida, cum se plimba splendid şi stohastic prin pădurea modelată şi, prin geamul capacului Cutiei Negre se vedea cum miezul ei, cu totul roşu şi auriu de arderea electrică, foşnea uşor când prinţesa modelată rupea floricelele modelate şi fredona un cântecel modelat; iar Prohabicus sări pe Cutie şi începu să bată cu pumnii în capacul ei, ca să ajungă la gemuleţ, căci, în nebunia lui, voia să pătrundă în lumea închisă în ea. Dar bătrânul întrerupse repede curentul, îl trase pe rege la pământ şi-i spuse:
Nebun, de trei ori nebun! Vrei să atingi imposibilul, căci nu-i este dat unei fiinţe construite din materie reală să pătrundă în adâncul lumii, care este numai o rotire şi o circulaţie de elemente duble, în modelarea cifrică, neliniară şi discretă!
Trebuie să pătrund. Trebuie!!! – urla ca ieşit din minţi Prohabicus, lovind cu capul în Cutia Neagră, că i se îndoi tabla, iar bătrânul spuse:
— Dacă aceasta îţi e dorinţa, am să-ţi mijlocesc legătura cu prinţesa Nemulsida, dar să ştii că mai întâi îţi vei pierde actuala ta figură, căci va trebui să-ţi iau măsura după coordonatele tale şi să te modelez pe tine însuţi, atom cu atom, apoi am să te programez şi datorită acestui fapt vei deveni o parte a acestei lumi medievale modelate, care dăinuie în Cutie şi va dăinui atâta vreme cât vor ajunge electricitatea în firele de sârmă şi arderile în anozi şi catozi; dar tu însuţi, care stai acum înaintea mea, vei pieri şi nu vei mai exista altfel decât sub forma unor curenţi, rotindu-se stohastic, splendid, discret şi neliniar!
Cum să te cred? – întrebă Crapatoricus. De unde pot să ştiu că mă vei modela pe mine şi nu pe altcineva?
Să facem mai întâi o probă – zise bătrânul.
După care îl cântări, îl măsură aşa cum face un croitor, dar mai exact, căci lua măsura fiecăruia dintre atomii lui, în sfârşit, programă Cutia şi spuse:
Priveşte!
Se uită regele prin găurică şi vede cum el însuşi, stând lângă foc, citeşte o carte despre prinţesa Nemulsida, cum aleargă s-o caute, cum întreabă în stânga şi-n dreapta, până ce nimereşte în pustia aurită, la o colibă, iar în ea vede un bătrân care-l întâmpină cu cuvintele:
O cauţi pe Nemulsida, nefericitule! Şi aşa mai departe.
Te-am convins, cred – zise bătrânul întrerupând curentul – acum am să te programez în Evul Mediu, lângă minunata Nemulsida, ca să visezi împreună cu ea visul veşnic al modelării neliniare, cifrice...
Bine, bine – răspunse regele – dar ăsta-i numai portretul meu şi nu eu, fiindcă eu însumi sunt aici, nu în Cutie!
— Îndată n-ai să mai fii aici – răspunse bătrânul, binevoitor – fiindcă o să am eu grijă şi de asta...
Rostind aceste cuvinte, scoase de sub pat un ciocan greu, dar uşor de mânuit.
Când o vei strânge la piept pe iubita ta – îl lămuri bătrânul – am să fac în aşa fel ca să nu fii de două ori, o dată aici şi o dată acolo, în Cutie – într-un mod vechi şi simplu, aşa că binevoieşte şi apleacă-te, stăpâne...
Mai întâi trebuie să-mi arăţi încă o dată pe Nemulsida – zise regele – fiindcă vreau să verific perfecţiunea metodei tale...
Bătrânul îi arătă pe Nemulsida prin gemuleţul Cutiei Negre, regele privi, privi întruna, şi la urmă zise:
Descrierea din cartea cea veche este prea exagerată. Nimic deosebit, ce-i drept, dar nici aşa de nemaipomenit cum arată cronicile. La revedere, bătrâne...
Şi făcu calea-ntoarsă.
Cum aşa? Încotro, nebunule? – strigă bătrânul, strângând ciocanul în mână, căci regele se-ndrepta spre uşă.
Oriunde, numai nu în Cutie – răspunse Prohabicus şi ieşi; în aceeaşi clipă visul îi plesni sub tălpi ca un balon de săpun şi se pomeni înaintea lui Hâtrian, care era dezamăgit la culme, căci puţin mai lipsea ca regele să fie închis în Cutia Neagră, de unde niciodată Arhiînţeleptul nu i-ar mai fi dat drumul...
Dragă cibernerule, cam prea multe încurcături în visurile astea ale tale cu femei – zise regele. Sau îmi prezinţi unul în care pot gusta plăcerile fără tot felul de aventuri, sau cară-mi-te din palat, cu dulapurile tale cu tot!
Stăpâne! – îi răspunse Hâtrian. Am aici pentru tine un vis ca-n basme, nemaipomenit, încearcă-l numai şi ai să te convingi uşor şi singur!
Ia să vedem, care-i ăla de-l lauzi atâta? – întrebă regele.
Acesta stăpâne – zise Arhiînţeleptul arătând spre tăbliţa de sidef cu inscripţia "Mona Liza, sau labirintul dulcelui infinit".
Şi singur apucă contactul, care-i atârna regelui de lănţişor ca, fără să mai aştepte, să-l bage cât mai repede în priză, pentru că lucrurile mergeau destul de rău: Prohabicus evitase închiderea pentru totdeauna în Cutia Neagră fără îndoială datorită prostiei lui, care l-a împiedicat să se îndrăgostească aşa cum se cuvine de fermecătoarea Nemulsida.
Aşteaptă – zise regele – vreau eu singur!
Şi băgă contactul în priză. Intră în vis şi vede că e în continuare el însuşi, Prohabicus, că lângă el, în anticamera palatului, stă Hâtrian cibernerul, care-i spune că cel mai delicios dintre vise este cel numit "Mona Liza", căci în el se află infinitatea genului feminin; îl ascultă deci, făcu contactul şi se uită în jur după acea Mona Liza, căci îi lăsa gura apă după dulcile ei mângâieri, dar în visul următor iar se văzu în anticameră, lângă Arhiînţeleptul Coroanei, se grăbi atunci să se contacteze cu Dulapul, intră astfel în visul următor şi văzu acelaşi lucru, anticamera, apoi dulapurile, cibernerul şi pe el însuşi. – Visez oare? – strigă el şi făcu contactul; iar anticamera, cu dulapuri şi cu Hâtrian; încă o dată, tot mai repede. – Unde-i Mona Liza, şarlatanule? – urlă el, şi vru să scoată contactul ca să se trezească, dar degeaba! Rămâne mai departe în anticamera cu dulapuri. Începu să bată din picior şi apoi să treacă de la un vis la altul, de la un dulap la altul, de la un Hâtrian la alt Hâtrian, pe urmă nici asta nu mai vru, nimic, numai să se-ntoarcă la realitate, la tronul iubit, la intrigile şi abuzurile de la palat, smulgea prizele, le băga la nimereală, pe urmă iar le scotea. – O, Doamne! – strigă el. – Ajutor, regele în primejdie! – Mona Liza! Hei! Alo! – şi sărea în sus de frică şi se băga prin colţuri, căutând câte o gaură, care să-l ducă spre trezire – dar totul era în zadar. Nu ştia de ce se întâmplă toate astea, căci nu era peste măsură de isteţ, dar de data asta nici prostia, nici panica, nici slăbiciunea lui nemernică nu-l mai puteau salva. În prea multe visuri se încurcase, prea multe visuri îl înconjurau cu coconi ermetici; cu toate că scăpa de unul sau altul, luptându-se din răsputeri, nu-i folosea totuşi la nimic, deoarece cădea în adâncul visului vecin, iar când smulgea contactele din dulapuri, şi unele şi altele erau visate, iar când îl pocnea pe Hâtrian, aflat lângă el, acesta nu era decât o iluzie, ca un vis. Prohabicus începu să împingă şi să sară în toate părţile, dar peste tot numai vis şi iar vis, căci canaturile, podelele de marmură, draperiile cusute cu aur, fireturile şi panaşele, el însuşi în sfârşit – toate erau o iluzie, o aparenţă, o închipuire goală; se cufundă în această colcăială de visuri, pieri în labirintul lor, deşi mai împungea şi lovea cu picioarele, dar ce folos, când până şi împunsăturile erau iluzorii, şi loviturile, de asemenea! Ii sparse capul lui Hâtrian, dar a fost tot degeaba, căci acesta nu urla aievea, nu scotea strigăte cu adevărat, iar când, zăpăcit şi ameţit, reuşi la un moment dat să se întoarcă la realitate, fără s-o poată deosebi de vis, făcu din nou contactul şi iar se rostogoli înapoi în vis; aşa trebuia să se întâmple şi degeaba cerşea, implora să se trezească, căci nu ştia că "Mona Liza" este o abreviere diabolică de la cuvântul "monarcholiză", adică "desfrânare regală", căci fusese cea mai teribilă capcană, pregătită de trădătorul de Hâtrian...
Aceasta a fost povestea didactico-tulburătoare pe care Trurl i-a istorisit-o regelui Sugrumunc; auzind-o, l-a apucat o teribilă durere de cap şi de aceea l-a expediat îndată pe constructor, după ce l-a decorat mai întâi cu ordinul Sfânta Ciberna, cu semnul crinului cu ambreiaj, încrustat pe fond de nestemată informaţie verde.

Zicând acestea, a doua maşină de povestit scrâşni sonor cu pinioanele ei de aur, râse ciudat din cauza uşoarei supraîncălziri a unora dintre clistroni, îşi micşoră tensiunea anodică, începu apoi să fileze, se stinse şi o porni spre lectică în aplauzele generale care răsplăteau elocvenţa şi talentele sale.
P16


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!