sâmbătă, 12 aprilie 2014

Secretul Pădurii Bătrâne (10)

Noua santinelă
  Iată-ne la faimosul episod întâmplat la începutul lui iulie l925: Sebastiano îl luă cu sine pe băiat în pădure, cu intenţia de a-l abandona, ca să moară acolo.
  Ii poruncise lui Matteo să nu se apropie deloc de copil; lui Bernardi, să suspende strângerea lemnelor în pădure; toate duhurile trebuiau să stea închise în copacii lor şi să nu dea semn de viaţă. Astfel Benvenuto nu ar fi putut fi ajutat de nimeni.

 Îi spuse băiatului că trebuie să meargă să facă nişte măsurători în Pădurea Bătrână şi-l invită să vină şi el. Benvenuto ar fi preferat să rămână, cum făcea în fiecare zi, cu prietenii de la colegiu, dar nu avu curajul să refuze.
  Colonelul îi ceru lui Vettore să-i prepare patru sandvişuri şi luă cu sine o ploscă plină cu apă, un binoclu de artilerie şi o busolă de buzunar. Traversând pajiştea, merse cu paşi mari şi repezi în sus prin pădure şi Benvenuto îşi dădu toată silinţa să-l urmeze.
  La marginea Pădurii Bătrâne, găsiră mormane de lemne uscate, îngrămădite cu mare grijă. Duhurile îndeplineau zilnic serviciul pentru care se-nvoiseră şi un negustor din Fondo, cu care Procolo făcuse un contract, trimitea să ia lemnele cu ajutorul unui mic autocamion.
  Pătrunseră în Pădurea Bătrână, îndreptându-se spre Corno, spre zona cea mai sălbatică şi aproape cu totul necunoscută. Trunchiurile păreau că devin tot mai negre şi mai masive, penumbra mereu mai întunecată, cântecul păsărilor pe ramuri tot mai înalt. Era o zi cenuşie, cu cerul în întregime acoperit.
  Drumul era obositor din cauza pantei abrupte, a ramurilor uscate îngrămădite pe pământ, a numeroaselor trunchiuri prăbuşite, a miasmei grele de putrefacţie, a umbrei ostile care se îngrămădea tot mai deasă cu cât urcau cei doi. După trei ore terenul începu să devină neted. Probabil că era podişul dominat de Corno del Vecchio. Dar nu se putea şti, deoarece copacii foarte înalţi împiedicau orice vizibilitate. Colonelul mai trecuse probabil pe acolo, atunci când se dusese să elibereze vântul Matteo. Dar nu mai reuşea să se orienteze.
  În sfârşit, Procolo întâlni o colină din vârful căreia se putea domina o mică parte a pădurii, în formă de albie; Corno însă nu se vedea de acolo. Când ajunse în vârf, colonelul scoase din buzunar o panglică de pânză cerată, divizată de nişte dungi roşii. Era o stadie de măsurat distanţele cu binoclul.
   — Lasă panglica asta să atârne vertical, ţinând-o de un capăt, îi spuse Procolo lui Benvenuto. Eu merg jos, în luminişul acela îl vezi, pe versantul opus? Merg să măsor distanţa. Apoi te voi lua de aici.
  Aşa spuse şi coborî repede colina, lăsându-l pe băiat singur. În douăzeci de minute ajunse pe versantul albiei şi înaintă pe bucata de pajişte pe care i-o arătase înainte lui Benvenuto. Cu ocheanul reuşi să vadă panglica telemetrică, dar, în umbra care se-ndesa la picioarele brazilor, nu-l putu distinge pe nepot.
  — Oho! strigă colonelul ca o chemare.
  — Oho! răspunse puţin după aceea Benvenuto.
  — Ohoho!… făcură după câteva clipe două sau trei ecouri din inima pădurii.
  Colonelul privi cu atenţie în jur şi apoi intră din nou în pădure, în direcţia opusă colinei pe care aştepta Benvenuto. Aşa îl părăsi.
  S-a aflat că era o după-amiază de plumb, fără nicio adiere de vânt. Brazii erau negri.
  Procolo nu merse mult că şi simţi nevoia să scoată busola din buzunar ca să se orienteze: nu mai înţelegea în ce direcţie se-ndrepta. Dar chiar în momentul acela se-mpiedică şi căzu. Scăpându-i din mână, busola se lovi de o piatră, spărgându-se.
  Colonelul lăsă să-i scape o înjurătură. Ridicându-se, privi în jur bănuitor, dar totul era absolut liniştit. Brazii stăteau impasibili ca nişte coloane de granit.
  Dat fiind că de sus cobora prea puţină lumină, colonelul nu mai reuşi să găsească acul magnetic care ieşise din cutia metalică. În locul acela nu cânta nicio pasăre. Era o asemenea linişte, încât Procolo auzi bătaia ceasului său de aur din buzunarul vestei.
   Aşa se pierdu Sebastiano Procolo în pădure. Desigur, când făcuse el Academia Militară, trebuie să-l fi învăţat acolo că în păduri te poţi orienta cu ajutorul lichenilor care se formează pe partea nordică a trunchiurilor; nu există manual de topografie care să omită noţiunea aceasta. Dar, evident, colonelul o uitase.
   Mai întâi nu-şi făcu gânduri, pentru că era încă devreme. Dar încet-încet ziua trecea şi pădurea se făcea mai deasă. Colonelul se hotărî în fine să urmeze povârnişul, ar fi ajuns oricum în fundul văii. Şi totuşi, nu era aşa; coborâşul se oprea la un anumit punct şi terenul începea din nou să urce. Brazii, apropiindu-se seara, deveneau mai mari. Colonelul era acum obosit mort, dar continua cu încăpăţânare drumul.
  La orele l9 (lucrul e cert) începu să-l cheme pe Matteo; dar vântul nu dădu semne de viaţă. La l9,30 îl chemă de repetate ori pe Bernardi; dar nimeni nu-i răspunse. Era opt seara când Sebastiano Procolo strigă numele lui Benvenuto; auzi un ecou îndepărtat trimis de cine ştie unde şi apoi se făcu din nou tăcere.
  Soarele coborî după bolta norilor, păsările se duseră la culcare şi tenebrele nopţii căzură în desişurile pădurii. Procolo rămase singur în mijlocul copacilor întunecaţi, aşa cum rămăsese singur Benvenuto. La 2l,30 era complet întuneric.
  Colonelul se aşeză pe pământ, la picioarele unui brad. De jur împrejur era codrul, străbuna Pădure Bătrână, plină de o viaţă misterioasă. Tăcerea se umplu încet-încet de voci subţiri. La ora 22 percepu zgomotul vântului.
  — Matteo! Matteo! mai strigă Sebastiano Procolo, însufleţit de speranţă. Dar vântul acela nu era Matteo şi continuă să foşnească indiferent în vârful brazilor. Şi zece, douăsprezece ecouri răspunseră de data aceasta chemării, mereu mai slabe şi îndepărtate, până când în aer rămase suspendată doar o rezonanţă fragilă.
  Sebastiano Procolo plecă obosit capul. Venerabila pădure începea să trăiască o nouă noapte şi se trezea iar din toropeala zilnică. Poate că în întuneric duhurile ieşeau din trunchiuri şi colindau cu felurite treburi necunoscute. Poate erau adunate ca o mulţime chiar în jurul lui, al lui Procolo, nevăzute în noaptea întunecoasă. Poate se-nălţase, după bolta norilor, luna. Poate tenebrele nu se vor mai sfârşi. Poate soarele nu se va mai ivi. Întunericul acela era pentru totdeauna, se putea să se-ntâmple şi asta.
  Sebastiano Procolo nu avea cu el nici măcar chibriturile şi în zadar încercă să citească ora pe ceasul său de aur. Tuşi de două ori, desigur nu pentru a-şi face curaj, ci pentru a-şi degaja puţin gâtlejul. Mirosul intens de brad, vaporii grei de descompunere vegetală îl necăjeau întrucâtva.
   La el nu ajunse sunetul clopotului din Fondo ca să-i anunţe orele, nici vocea lui Benvenuto, rămas cine ştie unde, care desigur urla de groază, nici zgomotul unor automobile îndepărtate, nici vreun alt sunet omenesc. Colonelul rămase aşezat să aştepte noua zi şi pentru prima oară în viaţa lui cunoscu zgomotele pădurii. În noaptea aceea au fost cincisprezece. Procolo le-a numărat unul câte unul.
  l. Din când în când, vagi vuiete adânci, care păreau că ies de sub pământ, parcă s-ar fi pregătit un cutremur.
  2. Foşnet de frunze.
  3. Trosnet de ramuri plecate de vânt.
  4. Fâşâit de frunze uscate pe sol.
  5. Zgomot de ramuri uscate, frunze şi conuri de brad care cădeau pe pământ.
  6. O voce tare îndepărtată de ape curgătoare.
  7. Zgomot al unei păsări mari care se ridică din când în când să zboare cu mare vuiet de aripi (poate un cocoş sălbatic).
 8. Zgomote de mamifere (veveriţe sau nevăstuici sau vulpi sau iepuri) care traversau pădurea.
  9. Ţăcănit de insecte care loveau sau mergeau pe trunchiuri.
 l0. La lungi intervale, bâzâitul unui ţânţar mare,
  ll. Fâsâitul probabil al unui şarpe de noapte.
 l2. Strigătul unei cucuvele.
 l3. Cântecul dulce al greierilor.
 l4. Urlete şi vaiete îndepărtate ale unui animal necunoscut poate atacat de bufniţe sau lupi.
  l5. Strigăte cu totul misterioase.
 Dar de două sau trei ori, în noaptea aceea, a fost chiar şi tăcere adevărată, tăcerea solemnă a pădurilor bătrâne, de necomparat cu nicio alta din lume şi pe care puţini oameni au auzit-o.
 Colonelul adormi în cele din urmă. Când se trezi, noaptea era pe sfârşite. Tenebrele, deşi încă dense, îşi arătau clar oboseala.
 Procolo observă imediat o şoaptă stranie care şerpuia prin pădure. Da, nu era decât vocea unui vânt oarecare; dar răspândea printre brazi un freamăt anume. Cel puţin aşa i se păru colonelului.
  Apoi auzi vântul necunoscut vorbind printre vârfurile copacilor. La început nu era decât un murmur confuz, pe urmă se distinseră nişte fraze şi un foarte lung fior de teamă urcă pe spinarea colonelului.
  — Da, spunea vântul, se pare c-a fost părăsit… Aici, în pădure, un băiat singur… Se pare c-a fost părăsit… Cineva trebuie să fi fost… Un băiat găsit singur…
 Ori că nu înţelegea colonelul, ori că era într-adevăr aşa, vântul continua să repete acelaşi lucru. Procolo rămase nemişcat, închis în tenebre. Totuşi, respiraţia îi devenise gâfâită: dacă n-ar fi fost vocea vântului, s-ar fi auzit şi la câţiva metri distanţă.
  Cum se stinse murmurul acela peste vârfuri şi începură zorile umede şi reci, colonelul îşi reveni şi încercă să priceapă din ce parte aveau să se ivească, pentru a se orienta. Dar privind în sus, printre ramuri, nu văzu decât o bucăţică îngustă de cer departe, departe, ca din fundul unei fântâni; fâşia aceea de cer se făcea pe-ncetul mai luminoasă, dar era imposibil să pricepi din ce parte venea lumina. Mai era încă, deasupra pădurii, o boltă densă de nori. Obosit, Procolo îşi reluă drumul, căutând calea pentru a ieşi din codru. Între copacii imenşi încă îmbibaţi de noapte, înainta în direcţia care i se părea potrivită, propunându-şi să urmeze mereu în linie dreaptă. Ici, colo păsările începeau să cânte şi se auzeau foşnete neaşteptate ca de animale în fugă.
   Către ora 6 (mergea deja de o oră jumătate), colonelul se pomeni pe neaşteptate înaintea lui Benvenuto care, întins pe pământ, dormea. Procolo se opri dintr-o dată.
   Stingându-se atunci zgomotul paşilor săi, păru că se aşterne o mare tăcere, dar foarte curând un tremur se răspândi sus în înalt printre ramuri, la fel cu cel dinainte. Era iar vântul care vorbea:
   — Părăsit în pădure, se pare că e aici aproape… Un băiat adormit… Bineînţeles, nici măcar dac-ar colinda ani întregi… Mulţi spun c-a fost…
   În acest timp, ca şi cum ar fi simţit în somn apropierea cuiva, Benvenuto se trezi şi privi în jur.
    — A, eşti aici? Întrebă băiatul.
    — Cum vezi, zise colonelul după o pauză, cu ezitare, ca şi cum ar fi fost surprins asupra faptului. Dar n-ai auzit chemările mele ieri seară?
    — Nu, n-am auzit nimic.
   — Am spart busola, adăugă Procolo, şi am pierdut orientarea. Abia de când s-a luminat umblu iar. Dar nu e uşor să găseşti drumul.
    — Şi atunci? spuse Benvenuto.
   — Atunci o să-l căutăm până-l vom găsi. Aşa îşi reluară drumul. După nici măcar cinci sute de metri, Procolo îşi dădu perfect seama că sus, printre vârfuri, începeau iarăşi flecărelile dinainte; ba chiar vocea vântului părea mai tare, încât se putea auzi foarte bine, cu tot zgomotul paşilor:
   — Pozitiv, părăsit în pădure… N-aş şti ce justificare… Trebuie să fi fost chiar el… Ei da, părăsit în pădure…
  Ca să acopere vocea aceea nefastă, colonelul mări pasul şi începu să vorbească zgomotos punându-i mii de întrebări băiatului care-l privea mirat. Totuşi, nu putu să reziste la acest marş forţat şi la un moment dat se opri, gâfâind. Vocea vântului continua şi, cu toate acestea, Benvenuto nu părea să se sinchisească.
   — Benvenuto! strigă atunci colonelul cu o forţă teribilă, nu auzi că vorbesc acolo sus?
   Băiatul ascultă şi răspunse că nu aude nimic special.
   — Mi s-a părut, fireşte, zise calmat colonelul, când eşti obosit se-ntâmplă să auzi sunete stranii.
  Puţin mai departe vântul încetă să mai vorbească. Dar asta nu fu de ajuns ca să înlăture îngrijorarea colonelului. Şi apoi, cum să ieşi din infernul acela? Umblau, umblau şi totul era mereu la fel, un trunchi la fel cu altul, mereu aceeaşi lumină slabă.
 Din când în când colonelul, oprindu-se, striga numele lui Matteo şi al lui Bernardi. Dar amândoi ascultaseră de ordinul său şi nu se arătau. Deocamdată timpul trecea şi pădurea părea infinită.
  În sfârşit, la un nou apel al lui Procolo, răspunse din înalt o voce răguşită; era o coţofană pe o ramură foarte înaltă.
   — Colonelul Procolo? Tu eşti colonelul? întrebă.
   Procolo se opri şi privi în sus.
   Pasărea repetă întrebarea, dar colonelul nu răspunse. Desigur, el era convins că în noaptea aceea coţofana-paznic căzuse moartă la picioarele copacului; nu rămăsese nicio îndoială. Şi totuşi, Procolo avu deodată bănuiala, un gând mai mult instinctiv, că era tot ea, coţofana-paznic, cea pe care el o ucisese, care-l chema dintr-un brad. De aceea nu-i răspunse.
   A fost însă un gând scurt şi când pasărea repetă pentru a treia oară întrebarea, colonelul răspunse sec:
   — Da, eu sunt, ce e?
  — Auzisem strigând, zise coţofana, şi când te-am văzut mi-am spus imediat: acela de colo e faimosul colonel. Am auzit vorbindu-se de tine. Eu mă duc să-mi caut fratele, care face pe santinela la casa ta. Nu l-am văzut de mulţi ani.
  — Aşa, spuse colonelul uşor încurcat. De asta ai venit?
 — Am venit anume pentru asta, frumoasă călătorie, nimic de zis. Eu şi părinţii mei locuim în Spania.
  Colonelul tăcu câteva clipe. Apoi întrebă:
  — Tu, care eşti acolo sus, vezi casa mea?
  — Văd o casă mare în mijlocul unei pajişti, dar nu ştiu dacă e a ta.
  — Ascultă, spuse colonelul, în ce parte o vezi?
  — Am înţeles, răspunse coţofana. Ai vrea să-ţi indic direcţia?
  — Da, direcţia, ne-am rătăcit.
 — Văd, văd, zise coţofana. Nu-i greu să te pierzi acolo înăuntru. Se întâmplă uneori. Unii şi-au lăsat viaţa: morţi de foame în mijlocul pădurii. Am auzit spunându-se că se găsesc schelete ici şi colo.
  — Da, spuse colonelul.
  — Schelete mai ales de copii, insistă coţofana, uneori sunt părăsiţi aici copii, ca să moară de foame. Se poate întâmpla ca cineva să vrea să scape de un copil. Pădurea Bătrână e foarte indicată.
   — Ce vrei să spui? o întrerupse pe un ton sec Procolo.
   — Ce vreau să spun?
  — Ce rost au toate poveştile astea prosteşti ale tale? întrebă colonelul, care trăgea cu ochiul la Benvenuto. Dar băiatul nu era atent, mort de oboseală cum era.
   — Nimic nu voiam să spun. Sunt lucruri care mi s-au povestit. Să mergem acum, dacă vreţi.
   Coţofana începu să sară din copac în copac în direcţia casei şi din când în când privea în urmă să vadă dacă cei doi o urmează.
   Timp de aproape o oră colonelul şi Benvenuto merseră în tăcere, privind mereu în sus spre pasăre. Apoi umbrele întunecate ale Pădurii Bătrâne se sfârşiră. Era graniţa vechii păduri. De acolo începea pădurea mică. Colonelul văzu imediat poteca spre casă.
   — De ajuns! îi strigă el atunci coţofenei, oprindu-se. Te poţi duce, acum am ajuns.
    — La revedere, colonele! răspunse coţofana şi se desprinse din vârful unui brad imens. Făcu două ocoluri bătând lent din aripi şi apoi începu să se îndepărteze. Dar Procolo o chemă pe neaşteptate.
    — Pasăre! Aşteaptă un moment! Trebuie să-ţi spun ceva!
   Coţofana făcu brusc stânga împrejur şi se duse să se aşeze pe o cracă lungă ieşită în afară, la doi metri deasupra capului lui Procolo.
    — Unde voiai să te duci acum? întrebă colonelul.
    — Ţi-am spus, mă duc la fratele meu, care îţi este paznic.
    — E inutil, făcu Procolo, fratele tău nu mai e.
    — A plecat? Nu ştiam. Şi unde s-a dus?
  — Nu a plecat, a murit. L-am omorât eu într-o noapte pentru o serie de semnalizări greşite.
   Coţofana tăcu vreo câteva clipe. Pieptul ei se zbătea într-o respiraţie dureroasă. Apoi murmură încet:
  — Am venit aşa de departe… De trei ani nu l-am văzut… Şi acum trebuie să mă-ntorc.
   — Da, spuse Procolo, nu-i nimic de făcut. Din partea mea, fă cum vrei. Dacă vrei să rămâi, rămâi. Şi dacă vrei să fii santinelă…
  O porni apoi cu paşi lungi spre casă, urmat de Benvenuto. Coţofana nu mai spuse nimic. Întorcând capul după vreo sută de metri, Benvenuto o mai văzu stând nemişcată, cocoţată pe o creangă.
   În seara aceea, când Aiuti veni de la Fondo pentru a vorbi cu colonelul, se auzi peste tăcerea codrilor o voce înaltă singuratică, asemănătoare cu aceea de altădată: semnalul noii coţofene-paznic.
Dino Buzzati
    Cap9

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!