sâmbătă, 5 aprilie 2014

Secretul Pădurii Bătrâne (6)

Umbra
    Într-o noapte (2l iunie) a fost sărbătoare în pădure. Procolo îşi dădu singur seama, către zece seara.
<Notă> În anumite nopţi senine, cu lună plină, se fac serbări în pădure. E imposibil să se stabilească precis când şi nu există semne frapante care să te avertizeze. Se intuieşte din ceva special care în asemenea ocazii există în atmosferă. Mulţi oameni, ba chiar majoritatea, nu-şi dau seama niciodată de aceasta. Alţii, în schimb, intuiesc imediat. Nu e nimic de învăţat. E o chestiune de sensibilitate: unii o posedă de la natură; alţii nu o vor avea niciodată. Şi vor trece nepăsători, în acele nopţi norocoase, de-a lungul pădurilor întunecate, fără să bănuiască măcar ce se întâmplă acolo înăuntru.
  
     Fără să explice de ce, îl întrebă numaidecât pe Aiuti, care întârziase la el discutând despre afaceri, dacă ştie vreo potecă pentru a intra în Pădurea Bătrână şi dacă-l poate întovărăşi. Celălalt răspunse că da. (Vântul Matteo, pe-nserate, anunţase că trebuie să plece şi să lipsească până dimineaţa.) Într-o jumătate de oră ajunseră la marginea pădurii. Luminându-şi calea cu un felinar, cei doi înaintară pe un fel de potecă spre inima pădurii şi continuară să meargă iute până la marginea unui luminiş larg, luminat de lună.

    În jur erau brazi ameţitori, toţi pătrunşi de tenebre. In mijloc era o pajişte şi de-a curmezişul zăcea un copac, mort cine ştie de când, acum dezbrăcat de vreascuri şi ramuri.
    În locul acela se desfăşura serbarea. Nu era în realitate nimic bătător la ochi, dacă lăsăm deoparte flăcăruile de gaze care săltau de-a lungul brazilor, lumina extrem de limpede a lunii şi prezenţa nenumăratelor duhuri adunate la marginea luminişului. Colonelul abia le întrezărea, ghemuite în umbră, nemişcate şi tăcute ca şi cum ar fi aşteptat ceva.
   Abia ieşiseră cei doi din desişul pădurii că se stinse felinarul. (Asupra acestui amănunt se discută apoi mult: unii susţineau că Procolo stinsese dinadins lumina, de teamă să nu fie văzut; dar, evident, aceia nu ştiau ce fel de om era colonelul.)
    Cei doi se opriră unde se sfârşea umbra, ca să observe ce se întâmplă.
   — Mi se pare un lucru ridicol, nu-i nimic special, îi spuse Procolo lui Aiuti şi schiţă un fel de râs care răsună înspăimântător în liniştea adâncă.
    — Dacă-mi permiteţi, eu plec, făcu atunci Aiuti. Trebuie să merg până la Fondo. Mâine am de lucru.
  Colonelul nici măcar nu-l salută, atent cum era la un sunet amplu care se răspândea în pădure. Nu i se păru o voce nouă. Îndată după aceea îl recunoscu pe Matteo. În acel moment ajunseră, de la o imensă depărtare, bătăi nedesluşite de clopot. Procolo îşi privi ceasul de aur: era miezul nopţii.
  La orele 24, într-adevăr, vântul Matteo începu un concert. Se rotea în jurul luminişului, peste trunchiurile goale şi peste rămuriş, scoţând din ele muzică. Acordurile se făceau mereu mai ample până când se putu desluşi un cântec adevărat:
   — Oamenii nu l-au văzut niciodată pe când în după-amiezele de toamnă trecea pe lângă case semănându-şi urmele lungi pe pulberea drumurilor albe, drumuri de obicei pustii, acoperite de ceruri schimbătoare. Oamenii îşi vedeau de treburile lor – întorceau ochii într-altă parte – când el, îmbrăcat în culori închise, trecea prin apropierea caselor. Abia după aceea observau. „I-aţi văzut urmele?” spuneau. „Pe aici trebuie să fi trecut blestemul sufletelor noastre!” Doar mie mi s-a-ntâmplat să-l întâlnesc, mie, care în după-amiezele de toamnă galopez adeseori pe drumurile neglijate de oameni. În ziua aceea el ducea în spate…
    Aici vântul se întrerupse un moment:
    — El ducea în spate… Nu, nu era aşa, nu mai reuşesc să-mi amintesc, au trecut peste douăzeci de ani şi poveştile acestea nu le-am mai reluat niciodată. Spuneţi-mi, o, voi duhuri ale pădurii, vă amintiţi cum continua?
   — Prea mult timp a trecut de atunci, răspunse din umbră unul dintre duhuri, n-aş şti ce să-ţi spun. Dar încearcă alta, de altfel.
    Se auzi iarăşi vocea vântului:
    — Voi încerca povestea testamentului bufniţei regale, pe care nimeni n-a reuşit niciodată să-l găsească – şi totuşi se află într-un loc – în crăpătura vreunei stânci sau sub scoarţa unui copac sau îngropat în pământ într-o casetă de sticlă:
    — Imense erau bogăţiile sale – mormane de aur alternate cu mormane de rubine. Cu toate acestea, bufniţa se mistuia de insomnie pentru că fără a-şi acorda vreo oră de odihnă – continua să-şi scrie testamentul temându-se că nu va termina la timp. Scrisese trei mii de pagini.
    Aici vântul se întrerupse din nou:
   — Scrisese trei mii trei sute de pagini… Nu, nici aceasta nu merge, nu-mi mai amintesc bine. Bufniţe, hei, bufniţe, răspundeţi! Vă amintiţi continuarea?
    Din vârful unui brad sosi o voce răguşită:
    — Chiar dacă mi-aş aminti-o, nu ţi-aş sugera niciun cuvânt. Povestea aceasta a bufniţei regale mărturisesc că nu mi-a plăcut niciodată prea mult. Ba mai mult: mi se pare o poveste imorală.
   Atunci vântul începu pentru a treia oară. Se simţea în vocea lui o frământare sinceră; Matteo înţelegea că amneziile sale repetate ameninţau reuşita serbării.
   — Voi spune atunci povestea lui Dosso, copilul care nu avea teamă de nimic. Toate animalele îi ştiau de frică. ar fi vrut ca el să moară. Şi noaptea, când el dormea, se adunau în jurul casei sale şi urlau toate până în zori, cu intenţia de a-l înspăimânta. Dosso se trezea furios şi începea să tragă cu mica lui puşcă. Într-o noapte ucidea o vulpe, în altă noapte o nevăstuică sau câţiva câini, marmote sau arici.
    — Dar animalele reveneau în fiecare seară.
   — Animalele îi spuneau aşa: „Dacă ai curaj, du-te să deschizi grota cenuşie unde stă închis bizonul”. Şi într-o dimineaţă Dosso merse la grota cenuşie şi deschise cu greu uşa de fier. Bizonul nu ieşi dar scoase un muget, un muget înspăimântător care îl asurzi pe copil. Atunci… Şi aici Matteo se întrerupse din nou. Nici măcar pe asta n-o mai nimeresc… Le-am uitat chiar pe toate…
  Dar în clipa aceea, de la marginea luminişului, se înălţă o voce mică şi răsunătoare, o voce de copil:
    — Da! Eu mi-o amintesc! Am găsit-o într-un caiet vechi, şi continuă povestea lui Matteo, cântând melodia potrivită:
    — Atunci Dosso simţi mare spaimă şi fugi tremurând până la casa lui. De atunci n-a mai fost văzut fugind cu mica lui puşcă pe pajişti şi prin păduri ci rămânea aşezat în faţa casei. Animalele nu pricepeau ce are dar vedeau că era tare schimbat. Nu mai veniră să-l chinuiască noaptea ba chiar evitau să facă zgomot de teamă să nu-l trezească. Ele nu ştiau că Dosso nu mai auzea nimic. Chiar şi un cocoş care greşea ora fără doar şi poate şi obişnuia să cânte cu patru ceasuri înainte de zori tăcea şi el acum ca să nu-l deranjeze pe băiat în somn!
   Era un băiat care cânta. Colonelul, care era destul de aproape, observă cu atenţie, dar nu reuşi să-l vadă bine din cauza umbrei dese.
  Abia apăruse băiatul, continuând cântecul întrerupt, că vântul Matteo îşi revenise numaidecât şi îşi unise vocea cu a copilului. Amândoi cântau într-un glas de parcă făcuseră multe repetiţii împreună. Recăpătându-şi siguranţa, Matteo scotea din pădure sonorităţi perfecte, cum făcea cu douăzeci de ani în urmă. Vârfurile brazilor se legănau de o parte şi de alta, în ritmul cântecului. La urmă, băiatul înaintă doi, trei paşi, intrând în lumina lunii. Colonelul îl recunoscu pe Benvenuto.
    Fără să ezite, Procolo îi ieşi în faţă:
    — Cine ţi-a dat voie, strigă, să ieşi noaptea din colegiu?
   Înspăimântat de apariţia unchiului, Benvenuto, de la primele cuvinte, se întoarse şi fugi în pădure împreună cu trei sau patru colegi care până atunci rămăseseră în umbră.
  Odată îndepărtaţi copiii şi potolit cu mare trudă în desişul profund al pădurii ecoul cuvintelor sale, Procolo merse spre centrul luminişului poruncind cu voce tare:
  — Daţi-i înainte! Începeţi! Muzica aceea nu era rea. Cântecul lui Matteo se stinsese însă dintr-odată, lăsând loc unei tăceri grele. Procolo observă că, fără să facă zgomot, duhurile se îndepărtau repede. Unul dintre ele, cu un butoi mare, înainta pe pajişte şi, bătând cu nodurile degetelor în doage, chemă să se adune flăcăruile de gaze care una câte una se lăsară la pământ, lunecând în recipient. Când le culese pe toate, se afundă şi el în pădure.
    Procolo zări totuşi un ultim duh care întârziase la marginea luminişului.
    — Ce mai e şi povestea asta? Strigă el. Aţi întrerupt serbarea pentru că au plecat băieţii? Dar mai sunt şi eu pe aici, mi se pare.
    Duhul veni spre colonel. Era Bernardi.
   — Nu pot să fac nimic, răspunse. Matteo, după cum se pare, a plecat. Şi apoi tovarăşii mei, o mărturisesc, au avut întotdeauna o slăbiciune pentru copii.
    — Şi voi sunteţi la fel ca oamenii, spuse colonelul pe un ton amar. Cât suntem mici, nu ne mai ajung atenţiile; când am devenit apoi mari, am trudit şi suntem obosiţi, nu mai există niciun câine care să ne privească.
   — Problema poate e alta, replică Bernardi încet. La o anumită vârstă, voi toţi, oamenii, vă schimbaţi. Nu mai rămâne nimic din ce eraţi mici. Ajungeţi de nerecunoscut. Chiar şi tu, colonele, cândva trebuie să fi fost altfel…
    Cei doi rămaseră aşa unul în faţa celuilalt pentru câteva clipe, fără a spune un cuvânt. Apoi Bernardi îl salută, îndreptându-se încet spre desişul pădurii, care acum era toată singurătate şi tăcere.
   În cele din urmă porni şi colonelul, făcând să se clatine şi să scârţâie puţin felinarul stins. Făcu şase sau şapte paşi, apoi se opri, întorcându-se deodată înapoi: avusese impresia că cineva îl urma.
    Privi, dar nu era nimeni. Totul era nemişcat şi liniştit, în lumina lunii. El văzu însă atunci că lasă în urmă o imensă umbră neagră, cu totul disproporţionată. Faptul că luna apunea şi razele sale erau tare oblice nu ajungea să explice lungimea aceea neobişnuită.
     Colonelul făcu vreo câţiva paşi, apoi se întoarse din nou:
     — Ce vrei de la mine, umbră blestemată? întrebă cu un glas furios.
     — Nimic, răspunse umbra.
Dino Buzzati


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!