marți, 8 aprilie 2014

Secretul Pădurii Bătrâne (8)

Evaristo
  N-a fost cea mai mare amărăciune a lui Matteo în zilele acelea. In seara următoare, alunecând de-a lungul lui Valle di Fondo, el întâlni alt vânt, cu o putere mai mare.
    — Ce faci tu aici? întrebă Matteo pe un ton grosolan.
  — Sunt vântul văii, dacă-mi dai voie, făcu celălalt, mă numesc Evaristo.


    După eliberarea din peşteră, Matteo încă nu aflase, într-adevăr, că fusese înlocuit, în cei douăzeci de ani, în Valle di Fondo, de alt vânt. Nimeni, nici măcar pietrele, nu îndrăzniseră să-i spună adevărul, de teama furiei sale. Aşa o află chiar de la rivalul său.
  Trebuie să remarcăm că toată lumea era, în mare, destul de mulţumită de Evaristo. Nu că el ar fi fost vântul ideal. Dar în cei douăzeci de ani nu făcuse niciodată mari pagube şi, deşi cam leneş, răspundea aproape totdeauna la chemări, când locuitorii văii, disperaţi din cauza secetei, organizau procesiuni menite să înduplece cerul. Atunci Evaristo ieşea din somnolenţa lui obişnuită şi aduna, fără a se gândi prea mult la calitate, un număr suficient de nori cât să adape pajiştile uscate.
   La întoarcerea lui Matteo, cum e de la sine înţeles, Evaristo nu se arătă deloc dispus să-i cedeze locul ocupat cu atâta prestigiu, dacă nu cu glorie, atâţia ani. In ziua aceea, la ordinul dat de Matteo de a pleca, răspunse că nu dorea nedreptăţi; la întrebarea cui ar trebui să-i revină stăpânirea asupra văii trebuia să se răspundă cu chibzuinţă; să se facă o probă: cel mai puternic ar fi avut dreptate.
   Matteo prinse foarte bine batjocura care se ascundea în acea propunere; şi Evaristo îşi închipuia că el nu mai era Matteo cel de odinioară, semănătorul de spaimă. Pierzându-şi minţile, el izbucni în invective şi ameninţări de o vulgaritate neobişnuită.
   — Ai uitat multe lucruri, şuieră Matteo. Te voi face să ţi le reaminteşti. Mâine chiar, la ora astal, eu voi face o furtună în valea asta cum nimeni n-a mai văzut niciodată. Împiedică-mă dacă poţi.
    — Tu nu te gândeşti că anii trec, răspunse Evaristo, care nu-şi pierduse calmul. Ai face mai bine să te adaptezi; acum mai ai încă un oarecare renume, o rămăşiţă din vechea glorie, dar mâine ai putea s-o pierzi şi pe aceasta. Există un destin care e la fel pentru toţi: pentru unul timpul trece mai repede, pentru alţii merge mai încet, dar în fond e tot aia. Ia seama, Matteo, la ce faci, aş putea să-ţi spun lucruri crude. Resemnează-te cât mai e timp!
    Dar Matteo plecă cu un cor de blesteme. Provocarea era de-acum stabilită.
   Mesaje misterioase, care scapă cunoaşterii omeneşti, răspândiră ca un fulger ştirea în toată valea. Şi în după-amiaza de 26 iunie l925, întreaga populaţie, baricadând cu grijă casele, urcă pe culmea munţilor înconjurători pentru a asista la luptă.
<Notă> Era aproximativ cinci după-amiaza.
   Fundul văii unde era de temut că se va descătuşa uraganul rămase aproape pustiu. Bătrânii infirmi se lăsară transportaţi în cărucioare în cele mai bune puncte panoramice. Şi animalele, cele care aveau posibilităţi, fură conduse în cabane îndepărtate şi bine ascunse. Au fost văzute pisici hoinare care părăseau casele din Fondo şi se căţărau pe pantele cele mai abrupte. Şi iepurii, veveriţele, unii spun că şi cârtiţele, se adăpostiră în munţi. Fundul văii rămase complet pustiu şi tăcut; nu se auzea vocea niciunei păsări. Dintre toţi, doar clopotarul voise să rămână la postul său, pentru a face să se audă, în caz de mare primejdie, bătăile clopotului celui mare.
   Profilul munţilor, acolo unde nu era acoperit de pădure, mişuna de figuri umane. S-ar fi spus că e o grandioasă serbare dacă ar fi fost mai multă veselie între oameni. Toţi, în schimb, simţeau o frică blestemată. Cei care cunoşteau episodul cu Benvenuto, nu-i acordau mare importanţă; se gândeau, în schimb, la furiile distrugătoare ale lui Matteo, la digul prăbuşit, la copacul despicat în două bucăţi, la podul prăvălit, la vacile aruncate cu violenţă în prăpastie.
    Despre forţa lui Evaristo, fie şi după douăzeci de ani, nu se ştia mare lucru. Dar părea prea flegmatic, prea iubitor de viaţă liniştită. Ce garanţie putea să dea un vânt care douăzeci şi trei de ore din douăzeci şi patru stătea înghesuit între zidurile unei vechi biserici în ruină?
   Evaristo obişnuia într-adevăr să stea într-un foarte vechi templu gotic, de proporţii grandioase, numit San Gregorio al licuricilor, din cauza extraordinarei abundenţe a acestui fel de gâze între zidurile sale. Se-nălţa într-o localitate izolată la circa 300 de metri de Fondo, în mijlocul codrilor. O parte a acoperişului său mai ţinea încă, şi structura de bază se menţinea foarte solidă. Într-adevăr, pare inexplicabil faptul că cercetătorii de istorie şi de artă nu s-au ocupat absolut niciodată de monumentul acela original de arhitectură preţioasă şi bogat, desigur, în întâmplări ciudate.
    Ziua se menţinuse limpede şi răcoroasă, cu tot anotimpul mai degrabă înaintat. Trei sau patru nori micuţi izolaţi făcuseră obişnuitul drum deasupra văii venind dinspre nord-vest şi dispăruseră unul câte unul după crestele verzi. Abia spre orele l6 atmosfera începu să se agite uşor; evident, Evaristo se-nvârtea nervos în aşteptarea duşmanului.
   Bătrânii văii, cei care se pricepeau, observară că, din fericire, condiţiile erau defavorabile lui Matteo. Dată fiind marea transparenţă a atmosferei, vântul ar fi trebuit să meargă să ia nori foarte de departe şi nu ar mai fi putut ajunge odihnit pe câmpul de luptă.
  Într-adevăr, la l6,30 Matteo nu găsise încă niciun nor. Alerga cu nelinişte îngrijorată de-a lungul lanţurilor munţilor, menţinându-se la mare înălţime pentru a avea vizibilitate mai bună. Dar în toate părţile orizontul era perfect senin.
    Era gata să se întoarcă, blestemând destinul, când vocea lui furioasă fu auzită de un preaputernic vânt transcontinental, de putere nemăsurată, care plutea la o cotă foarte înaltă. Era un celebru vânt-pirat care avusese întotdeauna simpatie pentru Matteo. Ceru să i se explice treaba şi, deşi se grăbea, vru să-l ajute pe prietenul mai slab. Îndepărtându-se cu viteza fulgerului, după câteva minute se înapoie transportând un castel ciclopic de nori care se instală repede în cer; erau nori solizi şi compacţi, de o factură minunată. Erau, pentru Matteo, din belşug.
    Cum văzu că Matteo era foarte nervos şi deja puţin istovit de căutarea obositoare, vântul transcontinental vru să-l ajute împingându-i norii până la intrarea în Valle di Fondo. Matteo mergea pe urmele lui, adunând, deşi era de prisos, fâşii de nori care în mod inevitabil rămâneau semănate pe drum.
    Cu toate acestea, Matteo întârzie. Deja mulţi credeau că faimosul vânt nu va mai veni. Unii, fluierând, erau chiar pe punctul să coboare spre sat şi Evaristo (asta puţini o ştiură) se simţea uşurat moralmente, când, pe la l7,l5, se profilă spre sud capul argintiu al imensului nor.
   Datorită impulsului foarte puternic dat de protectorul său, Matteo putu să aducă fără greutate grămada de nori, în câteva minute, până aproape de creasta văii. Manevra a fost foarte rapidă, dar foarte dezordonată. Risipiţi în grabă, norii pierdură din densitate. Valea fu cuprinsă de o umbră funerară, doar ici şi colo pe cer rămâneau fâşii prin care se mai cernea parcă soarele. Atât timp cât norii rămâneau atât de prost aşezaţi, era imposibil să pornească furtuna.
    Efectul, în orice caz, a fost impresionant. Bărbaţii rămaseră fără suflare, femeile căzură în genunchi, închinându-se, şi dinspre sat începu să se reverse vocea clopotului celui mare.
    Evaristo însă nu-şi pierdu calmul. Să înfrunte direct şi să alunge dincolo de vale grămada aceea de nori ar fi fost cu neputinţă chiar pentru un vânt mai puternic decât el. Înţelese că era vorba de minute. Dacă Matteo ar fi reuşit să adune din nou norii de furtună, bătălia ar fi fost pierdută.
    Sprinten, dar deloc în pripă, Evaristo încercă atunci să mărească dezordinea, să lărgească locurile de trecere încă deschise şi să atace în acelaşi timp corpul marilor nori mai negri, fugind în jurul lor şi rozându-i încet-încet. Aceea era ultima speranţă.
    Evaristo, care se crezuse pierdut la năpustirea acelei mase înspăimântătoare de nori de furtună, îşi regăsi repede încrederea, observând că Matteo nu-i opunea rezistenţă.
   Trosneau la dreapta şi la stânga tunete năprasnice, dar ansamblul norilor se desfăcea progresiv în fâşii. Strigăte înalte de încurajare porneau din mijlocul mulţimii adunate pe munţi.
   Pe o stâncă foarte expusă urcase Simone Divari, paznicul digului din Valle O, care, cu vorbele sale, stârnise cu atâţia ani în urmă furiile lui Matteo. In prăbuşire, fusese grav rănit şi acum umbla în cârje.
    Lupta între cele două vânturi îl aprinsese teribil.
  — Ai revenit, ei? strigă el, agitându-şi pumnii. Vânt infernal! De-o vrea Dumnezeu, ţi-a sunat şi ţie ceasul! Mi se părea mie chiar din primul moment că lucrurile s-au schimbat puţin. Bătrân blestemat, acum îţi dai seama. Azi pot să ţi-o spun fără grijă ce eşti, ticălosule, azi când nu mai faci doi bani.
   Între şuierături şi tunete, în culmea luptei furioase, Matteo auzi vocea aceea batjocoritoare. Se-ndreptă fără să-şi dea seama în partea aceea, încercă să distingă, între sutele de oameni care mişunau pe pajişti, duşmanul.
   Astfel pierdu clipe preţioase. În schimb, Evaristo sufla fără oprire în mijlocul norilor, sfâşiindu-i unul câte unul. Petele de soare de pe povârnişurile munţilor se lărgeau tot mai mult. Norii îşi pierduseră culoarea frumoasă de negru smolit şi se încolăceau sleiţi de puteri. Oamenii urlau de fericire. Din vârful unei coline se auziră puternicele sunete nepăsătoare de trompetă ale unei fanfare.
    Armata de nori fu distrusă încet-încet. Sleit de puteri, Matteo se mai înverşuna încă, dar totul îi scăpa în mod inexplicabil. Atacurile sale furioase se risipeau lovindu-se de rezistenţa ordonată a lui Evaristo. In prezenţa miilor de oameni care acum îl batjocoreau cu fluierături ascuţite de tot, Matteo se încăpăţâna într-o luptă inutilă, deşi simţea că se sfârşeşte.
   Începea să apună soarele când, din imensa armată de nori, nu mai rămăsese decât un mic norişor, care, privit de jos, nu era mai mare decât o nucă; un norişor portocaliu aprins, la o înălţime de circa opt sute de metri, ridicol de singur în vastul cer pur şi adânc.
    Matteo se agăţă de el într-un efort suprem pentru a nu-l lăsa să-i scape. Bătălia era acum pierdută, dar rezerva aceea ultimă nu trebuia să-i fie smulsă. Se-nvârtea în jurul lui ca un vârtej, aşteptând ultimul atac al lui Evaristo.
    Atunci se-ntâmplă un lucru neprevăzut. Deşi mai era încă destulă lumină, se văzu în mod distinct ţâşnind din norişor un fulger splendid; tunetul produse un bubuit sinistru.
   Fulgerul, după trei zigzaguri, se prăbuşi perpendicular pe acoperişul vechii biserici, o zgudui cu o forţă teribilă, o prăbuşi toată odată, într-o prăfăraie galbenă de ruine. Şi cerul rămase liber şi senin.
    Pierderea bătrânului templu nu-i întristă deloc pe locuitorii văii, care exultau de înfrângerea lui Matteo; ba, ei găsiră chiar foarte comic finalul acela neaşteptat. Izbucni un imens hohot de râs, care se răspândi din munte în munte şi se lăţi în toată valea, pe când păsările îşi reîncepeau cântecele pentru a saluta soarele care plecase să se culce.
Dino Buzzati


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!