miercuri, 9 aprilie 2014

Secretul Pădurii Bătrâne (9)

Şoarecele şchiop   
   Acolo unde se sfârşeşte Pădurea Bătrână (după Corno, care marchează vârful crestei), muntele se termină brusc prin mici văi prăvălite din pământ roşu surpat. Este Valle Secca, ce dă în Valle di Fondo, la şase kilometri de sat. Apa a scobit râpe adânci şi triste, iar din când în când, fără motive aparente, se prăvălesc pietre în jos, urmate de lungi surpături de bolovănişuri care mor încet-încet. Ziua şi noaptea tăcerea e întreruptă de aceste sinistre foşnete.


   În vârful fortificaţiei în prăbuşire se desprinde coroana brazilor din marginea Pădurii Bătrâne. Uneori buza văii se năruie şi trage în jos un copac care va putrezi pe-ncetul în fundul vreunui făgaş. Ar fi prea greu între acele râpe fragile să încerci să recuperezi trunchiul şi n-ar merita osteneala.

  Acolo sus, în Valle Secca, s-a refugiat în seara aceea Matteo ca să rămână complet singur. La trecerea sa, din pereţii roşii începură să curgă în jos mici surpături, care se strângeau lent, răbdătoare ca nisipul în clepsidre.
   Matteo mergea bombănind, departe de orice fiinţă vie, pentru a-şi mistui ruşi- nea. Nu mai scotea, ca în păduri, un acord armonios de sunete, ci un vaiet neclar străbătut de murmurul bolovănişurilor căzătoare.
  În realitate, acela nu era un loc potrivit pentru a plânge un regat pierdut. Tenebrele urcau din fundul văilor moarte. Matteo distrugea pământurile roşii care se desfăceau în bucăţi cu resemnare, murmurând fraze neînţelese.
   Un florinte întârziat, care nu ajunsese încă la cuib, trecând peste vale, auzi nişte vaiete prelungi şi se opri câteva minute să se rotească în aer pentru a vedea ce se întâmplă. Dar pământurile roşii erau ca de obicei pustii. Atunci pasărea înţelese că era vorba de Matteo şi plecă satisfăcută.
  Unicul martor, un mic păianjen roşu dintr-o specie ciudată, povesti apoi că Matteo nu cântase niciodată atât de bine ca în noaptea aceea. Păianjenul, trebuie spus, avea în materie de muzică gusturi cu totul deosebite, dar era considerat de cei mai mulţi cu adevărat competent.
   „Nu l-am auzit niciodată pe Matteo atât de inspirat, spunea el. De obicei, când cânta în pădure, să fim sinceri, scotea adeseori efecte ieftine. Oamenilor simpli le plăcea, nimic de zis, dar aceea nu era muzică. E inutil; pentru a fi artist adevărat trebuie să fii prost dispus. Şi Matteo înainte era prea satisfăcut, mereu prea mulţumit şi sigur de sine. Doar în ziua aceea, după lupta pierdută, mi s-a părut într-adevăr mare. Acolo nu erau grămezi de crengi pentru a da semitonurile şi suspinele; vâlcelele acelea de pământ, sub raport acustic, sunt grozav de nenorocite. Dacă nu e muzică autentică, nu iese nici o scofală, trucurile nu sunt permise. Şi totuşi, Matteo a făcut lucruri tare frumoase, cântând până dimineaţa, acompaniat doar de bombănitul surpăturilor. Nu eram decât eu să-l ascult - era de-a dreptul disperat. Nu, eu n-am plâns, pentru un păianjen ar fi ridicol, dar oricare altul v-o garantez, oricare altul…”.
   Abia în dimineaţa următoare se duse Matteo la colonel. În ziua aceea ploua, iar Sebastiano Procolo era în birou şi privea nişte hărţi vechi. Fereastra era larg deschisă.
   Colonelul nici măcar nu se întoarse când simţi venirea vântului. Aşeză o greuta- te pe hărţi, ca să nu zboare, şi spuse:
   — Credeam că eşti un vânt războinic. Mi te întorci în schimb încărcat de mires- me ca un zefir de poeţi. Nimic de zis, te-ai rafinat.
   — Aşa se-ntâmplă, îl întrerupse Matteo, în zilele cu ploaie. Miresmele pădurilor se prind de mine şi nu mai reuşesc să scap de ele.
    Apoi tăcu. Se făcu linişte.
   — Frumoasă afacere am mai făcut, reluă după puţin timp colonelul, frumoasă afacere am mai făcut eliberându-te… Voi distruge după voia ta duşmanii, spuneai, voi aduce furtuna sau seninul după voia ta… ar trebui să-ţi fie ruşine, cu atâta aroganţă, un vânt fără suflare ca tine.
   — Nu spune aşa, colonele, zise îndurerat Matteo. Întemniţarea m-a nenorocit. Tocmai Evaristo, contabilul ăla, să fie în stare să mă gonească!… Sunt slăbit, asta-i tot. E uşor de spus, douăzeci de ani să rămâi închis acolo înăuntru, un altul şi-ar fi lăsat pielea. Am nevoie de puţin timp, asta e. Dar în două, trei luni, să vezi dacă n-o să fiu tot Matteo cel de odinioară.
  — Îmi amintesc de un cunoscut de-al meu, observă Sebastiano Procolo, un cunoscut de-al meu tâlhar, care a fost condamnat la nouă ani. Când a ieşit din temniţă, se-nţelege, era plin de speranţe. Par îmbătrânit, spunea, dar aşteaptă şase sau şapte luni, să vezi dacă n-am să devin cel dinainte. La fel ca tine vorbea. Totul e zadarnic, dragul meu. Slujba era de-acum isprăvită. Şi în timpul din urmă îl mai întâlneam adeseori. Încă puţină odihnă, spunea, şi apoi voi fi restabilit, în schimb, din zi în zi arăta mai rău.
   — Asta merge la oameni, obiectă Matteo, pentru noi, vânturile, e cu totul altceva. De altfel, ţi-o voi arăta…
   — Până şi Benvenuto te-a batjocorit…
  — O, pentru asta, colonele, poţi sta liniştit. Treaba aceea va fi aranjată. O zi în plus, o zi în minus, în fond, pentru tine e totuna… Aşteaptă să mă refac puţin…
   — O zi în plus, o zi în minus, numai să nu devină ani… De altfel, dacă tu nu eşti în stare, mă voi îngriji eu singur. Vei vedea ce glumă bună o să fac. Acum vine aici în vacanţă, ar trebui să sosească chiar azi…
   Tocmai în acel moment, cum se-ntâmplă în unele poveşti vechi, se deschise uşa biroului şi se ivi Benvenuto, care ţinea o valiză în mână.
   — Iată-l, făcu colonelul, întorcând doar capul. Urmă o lungă tăcere, se auzeau doar foşnetul lui Matteo în golul ferestrei şi câte o pasăre îndepărtată care cânta în ploaie.
    — Iată-l, reluă colonelul. Priveşte cât e de palid şi de slab şi totuşi noaptea fuge din colegiu ca să meargă în codru…
    — Cu cine vorbeşti? Întrebă Benvenuto.
    — Cu Matteo, cu vântul Matteo, tu trebuie să-l cunoşti bine, ţi-a fost frică, nu-i aşa, zilele trecute?
    — Nu mi-a fost…
   — Nu minţi, îl întrerupse Procolo, şi aminteşte-ţi două lucruri: că noi, Procolo, nu am minţit niciodată şi niciunul dintre noi nu a cunoscut teama. Dar, desigur, tu ai alt fel de sânge. Nu ai nimic din rasa mea.
   Benvenuto asculta în picioare, privindu-l fix pe colonel. Avea o expresie serioasă.
  — Vei sta aici la mine, în vacanţă, continuă Sebastiano Procolo. Vettore te va duce în camera ta. Dacă ai nevoie de ceva, spune-i-o. Şi aminteşte-ţi că trebuie să înveţi, la colegiu n-ai fost prea strălucit. Eu sunt cel care are responsabilitatea studiilor tale.
   Apoi sosi Vettore, care luă valiza lui Benvenuto, îl conduse în cameră şi se apucă să pălăvrăgească binevoitor.
   Colonelul şi vântul mai rămaseră câteva minute împreună.
   — Ai văzut? întrebă Procolo.
   — Da, am văzut, răspunse Matteo, şi plecă încet, traversând pajiştea. Ploaia se sfârşise şi printr-o spărtură a norilor venea o rază de soare.
   Două şopârle bătrâne se aşezară repede la pândă pe un pietroi, pentru a prinde stropul acela de soare. Matteo trecu pe deasupra lor.
   — Hei, Carlo, făcu una, întorcându-şi capul spre tovarăşa sa, nu ţi se pare că e Matteo cel care trece?
    Şi cealaltă întoarse capul.
    — Matteo? Mă faci să râd, asta e o boare uşoară, nu simţi că e fără trup? Matteo avea o voce…
    Matteo băgă vag de seamă că cineva vorbea despre el. Pierdu puţin din înălţime şi începu să cerceteze pajiştea bănuitor, chiar în jurul pietroiului.
   Cele două şopârle îşi îndreptară repede capul. Rămaseră cu totul nemişcate, prefăcându-se că nu observă nimic.
     Matteo aşteptă câteva minute, căutându-l pe cel care ar fi putut vorbi. Erau voci subţiri, ale unor gâze mici. Observă cele două şopârle, dar cum le văzu atât de nemişcate, de păreau amorţite, se linişti şi-şi reluă drumul.
    În seara aceea, odată intrat în patul său, Benvenuto stinsese lumina şi era pe punctul să adoarmă când auzi râcâind ceva pe podea.
    Cu inima bătând, aprinse din nou lampa şi văzu un şoarece mare care înainta şchiopătând de laba stângă dinapoi.
     — Asta ce mai e? întrebă şoarecele cu voce subţire şi nazală. Cine mi-a ocupat locul?
     Benvenuto, încremenit, nu răspunse. Animalul, care se mai şi grozăvea, fu silit să-i dea nişte explicaţii. Era cel mai bătrân şoarece al casei, şeful comunităţii; colonelul Procolo, spuse, era prietenul său şi chiar cu permisiunea lui venea să doarmă în salteaua patului aceluia în toate nopţile de furtună. Electricitatea răspândită în aer îi dădea o serioasă indispoziţie şi doar în ascunzătoarea aceea reuşea să aibă pace.
     — Dar nu e nicio furtună în noaptea asta, observă Benvenuto.
   — Nu e acuma, dar în curând va veni. Nu mă-nşel în privinţa vremii, replică şoarecele. De altfel, dacă nu vrei să te mişti din pat, îţi dau voie să rămâi. Pot să intru în saltea şi aşa. Dar trage-te într-o parte, ca să nu mă striveşti.
   Benvenuto, foarte încurcat, se trase într-o parte şi şoarecele, printr-o gaură evident veche, intră în saltea, făcând mare gălăgie prin foile de porumb care-o umpleau.
    De două, trei ori Benvenuto adormi, dar puţin după aceea foşnetul uscat al foilor îl trezea.
    — De câteva zile sufăr de insomnie, spuse şoarecele, şi apoi nu sunt obişnuit să dorm aşa de înghesuit, am avut întotdeauna salteaua la dispoziţie.
    — Dar e furtună în fiecare noapte, aici?
    — Aproape în fiecare noapte, răspunse şoarecele. În orice caz, există posibilita- tea de verificare. Şi e mai bine să fii prevăzător.
     — Şi atunci vei veni în fiecare noapte?
     — Nu ştiu, dacă tu nu pleci de-aici, îi voi spune colonelului să-mi procure o altă saltea. Nu mai merge în condiţii atât de incomode.
     — Şi crezi că unchiul meu va aproba?
    — He, he, şi el a fost plictisit la început, ameninţa chiar să mă pocnească în cap. Apoi l-am făcut să devină rezonabil. Ştii de ce a murit Morro? Pentru că omorâse un şoarece, pe fratele meu. Poartă ghinion să omori şoareci. A rămas foarte impresionat de asta colonelul, ţi-o spun eu, nu mai e nicio primejdie ca să-mi facă vreun rău.
   Furtuna nu veni şi Benvenuto nu putu să adoarmă până în zori din cauza foşnetelor continue provocate de şoarece. Abia când începu să se lumineze, şoarecele plecă bombănind, pentru că prezenţa băiatului îl împiedicase să doarmă.
    Dimineaţa, de cum coborî, Benvenuto se duse la unchi să-i spună să procure un alt pat pentru şoarece.
  Colonelul răspunse că nu-nţelegea deloc să încurajeze animalul acela; Benvenuto, observă el, era acum destul de mare ca să se poată descurca singur în treburile astea. Dacă şoarecele îl plictisea, să-l pocnească. Cu cât mai puţini şoareci în casă, cu atât mai bine.
      — Dar nu aduce ghinion? Întrebă Benvenuto.
    — Să-ţi fie ruşine să crezi în născocirile astea, răspunse Sebastiano Procolo. Parc-ai fi o femeiuşcă.
    Seara, când se băgă în pat, Benvenuto stătu la pândă, cu un pantof în mână, gata să lovească şoarecele dacă ar fi reapărut. Lăsase obloanele deschise ca să intre puţină lumină în cameră şi să-i îngăduie să vadă animalul. După câteva minute se auzi într-adevăr apropiindu-se un târşâit slab. Apoi reapăru o pată întunecată pe podeaua de culoare deschisă din lemn de brad.
    — Tot aici! bombăni şoarecele, referindu-se în mod evident la prezenţa băiatului în pat. Ce mai sclavie şi asta!
    Cu toată puterea, Benvenuto aruncă pantoful. Se auzi o bufnitură înfundată, semn că lovitura fusese bine ochită. Dar şoarecele nu rămase mort. Cu strigăte ascuţite se retrase, târându-se încet.
    — Canalie, strigă el, într-o zi ai să te căieşti! Mi-ai rupt un picior. Fii sigur că nu ţi-o iert.
  Şoarecele dispăru puţin după aceea într-un colţ întunecat şi se lăsă tăcere deplină.
Dino Buzzati


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!