Capcaunul Cumsecade si libertatea de expresie

Întrucît crima s-a petrecut în redacţia unei gazete, în urma unor caricaturi socotite de musulmani ca fiind blasfematoare, tema crimei a fost asociată strict temei dreptului la liberă exprimare. În realitate, e vorba de două subiecte diferite, pe care doar circumstanţele recente le-au adus laolaltă. Pentru orice jurnalist, pentru orice scriitor, pentru oricine se manifestă public, problema ”libertăţii de expresie” trebuie să fie materia unei reflecţii constante. Ea este temeiul etic al meseriei, cheia legitimităţii ei, virtutea şi riscul ei cotidian. Nenorocirea de la „Charlie Hebdo” nu e decît un caz extrem, de natură să confere noţiunii cu pricina un palpit dramatic, un nimb de ”imperativ absolut”, o aură mistică. ”Nu există limite pentru libertatea de expresie!” spun, surescitaţi, gazetarii şi ”oamenii de bine” din întreaga lume. ”Nimic nu poate îndreptăţi glonţul care ţinteşte spre creion!” Aşa e! 

Oricît de inacceptabil ar fi, pentru unii, conţinutul unei fraze sau al unei caricaturi, „corecţia” nu poate veni pe ţeava puştii. E una dintre achiziţiile salutare ale civilizaţiei noastre. Pe de altă parte, ”libertatea de expresie” nu trebuie definită doar în condiţii de criză, de negociere acută. Sigur că, dacă am de ales între crimă şi libertatea de expresie, aleg libertatea de expresie. Numai că nu pot avea o imagine rezonabilă şi nuanţată a „libertăţii de expresie”, dacă o analizez doar în condiţii de provocare ultimativă. Problema nu e ce fac cu libertatea de expresie, cînd sunt cu pistolul la tîmplă. Problema e ce fac cu această libertate în exerciţiul zilnic al profesiunii. Ce răspunderi îmi creează acest drept? Ce responsabilitate îmi revine, cînd mi se dă voie să mă comport liber? Dacă vrem să dezbatem cu folos acest subiect, trebuie să gîndim cuviincios, calm, fără emotivitatea colaterală a unei împrejurări fierbinţi. Or, toate reglementările lumii vorbesc despre inevitabile, necesare, igienice limite ale acestei preţioase libertăţi. E oare permis să putem spune orice despre oricine şi despre orice? Şi dacă avem dreptul să ne riscăm viaţa pentru opiniile noastre, avem dreptul să punem în pericol şi viaţa altora (care, eventual, sunt de altă opinie)? E băşcălia o valoare atît de înaltă, încît merită să învrăjbim lumea de dragul ei? Merită un banc bun consecinţa unei hecatombe? Care sunt graniţele tolerabile ale batjocurii? Poate fi ea un sens de viaţă? În articolul 10 (punctul 2) al celebrei ”Convenţii pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” se spune, totuşi, că orice libertate comportă îndatoriri şi poate fi supusă unor ”condiţii, restrîngeri şi sancţiuni”, ”necesare într-o societate democratică”. Chiar şi codul nostru civil (art. 15) stabileşte că ”nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Constituţia României, atîta cîtă e, interzice şi ea ”îndemnul la ură religioasă” şi ”incitarea la discriminare”. În aceste condiţii, idolatrizarea ”libertăţii de expresie” devine o licenţă primejdioasă, o formă de exaltare ”post-modernă”. ”Anything goes!” Administrarea inteligentă şi cuviincioasă a libertăţii de expresie e una dintre probele profesionistului adevărat. Dacă, pentru a face rating, sau pentru a-ţi face un profil interesant, alegi obscenitatea, kitsch-ul, impertinenţa demolatoare, hărţuirea grobă, ”angajarea ”trendy”, nu se cheamă că îţi exerciţi libertatea de expresie, ci că abuzezi de ea şi că, în fond, pui umărul la compromiterea unei valori obţinute cu greu, la capătul unor îndelungi sacrificii. Pe scurt: cred că am dreptul, în numele libertăţii de expresie, să cer public limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie, mai exact să cer legiuitorului şi spiritului civic, dar şi bunei cuviinţe, civilizaţiei interioare, bunului simţ să mă ajute.

Sursa

Nu am nimic de adaugat decat ca sunt perfect de acord cu pozitia exprimata de Andrei Plesu

Libertatea de expresie. Întrucît crima s-a petrecut în redacţia unei gazete, în urma unor caricaturi socotite de musulmani ca fiind blasfematoare, tema crimei a fost asociată strict temei dreptului la liberă exprimare. În realitate, e vorba de două subiecte diferite, pe care doar circumstanţele recente le-au adus laolaltă. Pentru orice jurnalist, pentru orice scriitor, pentru oricine se manifestă public, problema ”libertăţii de expresie” trebuie să fie materia unei reflecţii constante. Ea este temeiul etic al meseriei, cheia legitimităţii ei, virtutea şi riscul ei cotidian. Nenorocirea de la „Charlie Hebdo” nu e decît un caz extrem, de natură să confere noţiunii cu pricina un palpit dramatic, un nimb de ”imperativ absolut”, o aură mistică. ”Nu există limite pentru libertatea de expresie!” spun, surescitaţi, gazetarii şi ”oamenii de bine” din întreaga lume. ”Nimic nu poate îndreptăţi glonţul care ţinteşte spre creion!” Aşa e! Oricît de inacceptabil ar fi, pentru unii, conţinutul unei fraze sau al unei caricaturi, „corecţia” nu poate veni pe ţeava puştii. E una dintre achiziţiile salutare ale civilizaţiei noastre. Pe de altă parte, ”libertatea de expresie” nu trebuie definită doar în condiţii de criză, de negociere acută. Sigur că, dacă am de ales între crimă şi libertatea de expresie, aleg libertatea de expresie. Numai că nu pot avea o imagine rezonabilă şi nuanţată a „libertăţii de expresie”, dacă o analizez doar în condiţii de provocare ultimativă. Problema nu e ce fac cu libertatea de expresie, cînd sunt cu pistolul la tîmplă. Problema e ce fac cu această libertate în exerciţiul zilnic al profesiunii. Ce răspunderi îmi creează acest drept? Ce responsabilitate îmi revine, cînd mi se dă voie să mă comport liber? Dacă vrem să dezbatem cu folos acest subiect, trebuie să gîndim cuviincios, calm, fără emotivitatea colaterală a unei împrejurări fierbinţi. Or, toate reglementările lumii vorbesc despre inevitabile, necesare, igienice limite ale acestei preţioase libertăţi. E oare permis să putem spune orice despre oricine şi despre orice? Şi dacă avem dreptul să ne riscăm viaţa pentru opiniile noastre, avem dreptul să punem în pericol şi viaţa altora (care, eventual, sunt de altă opinie)? E băşcălia o valoare atît de înaltă, încît merită să învrăjbim lumea de dragul ei? Merită un banc bun consecinţa unei hecatombe? Care sunt graniţele tolerabile ale batjocurii? Poate fi ea un sens de viaţă? În articolul 10 (punctul 2) al celebrei ”Convenţii pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” se spune, totuşi, că orice libertate comportă îndatoriri şi poate fi supusă unor ”condiţii, restrîngeri şi sancţiuni”, ”necesare într-o societate democratică”. Chiar şi codul nostru civil (art. 15) stabileşte că ”nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Constituţia României, atîta cîtă e, interzice şi ea ”îndemnul la ură religioasă” şi ”incitarea la discriminare”. În aceste condiţii, idolatrizarea ”libertăţii de expresie” devine o licenţă primejdioasă, o formă de exaltare ”post-modernă”. ”Anything goes!” Administrarea inteligentă şi cuviincioasă a libertăţii de expresie e una dintre probele profesionistului adevărat. Dacă, pentru a face rating, sau pentru a-ţi face un profil interesant, alegi obscenitatea, kitsch-ul, impertinenţa demolatoare, hărţuirea grobă, ”angajarea ”trendy”, nu se cheamă că îţi exerciţi libertatea de expresie, ci că abuzezi de ea şi că, în fond, pui umărul la compromiterea unei valori obţinute cu greu, la capătul unor îndelungi sacrificii. Pe scurt: cred că am dreptul, în numele libertăţii de expresie, să cer public limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie, mai exact să cer legiuitorului şi spiritului civic, dar şi bunei cuviinţe, civilizaţiei interioare, bunului simţ să mă ajute.

Citeste mai mult: adev.ro/ni1vm8

Libertatea de expresie. Întrucît crima s-a petrecut în redacţia unei gazete, în urma unor caricaturi socotite de musulmani ca fiind blasfematoare, tema crimei a fost asociată strict temei dreptului la liberă exprimare. În realitate, e vorba de două subiecte diferite, pe care doar circumstanţele recente le-au adus laolaltă. Pentru orice jurnalist, pentru orice scriitor, pentru oricine se manifestă public, problema ”libertăţii de expresie” trebuie să fie materia unei reflecţii constante. Ea este temeiul etic al meseriei, cheia legitimităţii ei, virtutea şi riscul ei cotidian. Nenorocirea de la „Charlie Hebdo” nu e decît un caz extrem, de natură să confere noţiunii cu pricina un palpit dramatic, un nimb de ”imperativ absolut”, o aură mistică. ”Nu există limite pentru libertatea de expresie!” spun, surescitaţi, gazetarii şi ”oamenii de bine” din întreaga lume. ”Nimic nu poate îndreptăţi glonţul care ţinteşte spre creion!” Aşa e! Oricît de inacceptabil ar fi, pentru unii, conţinutul unei fraze sau al unei caricaturi, „corecţia” nu poate veni pe ţeava puştii. E una dintre achiziţiile salutare ale civilizaţiei noastre. Pe de altă parte, ”libertatea de expresie” nu trebuie definită doar în condiţii de criză, de negociere acută. Sigur că, dacă am de ales între crimă şi libertatea de expresie, aleg libertatea de expresie. Numai că nu pot avea o imagine rezonabilă şi nuanţată a „libertăţii de expresie”, dacă o analizez doar în condiţii de provocare ultimativă. Problema nu e ce fac cu libertatea de expresie, cînd sunt cu pistolul la tîmplă. Problema e ce fac cu această libertate în exerciţiul zilnic al profesiunii. Ce răspunderi îmi creează acest drept? Ce responsabilitate îmi revine, cînd mi se dă voie să mă comport liber? Dacă vrem să dezbatem cu folos acest subiect, trebuie să gîndim cuviincios, calm, fără emotivitatea colaterală a unei împrejurări fierbinţi. Or, toate reglementările lumii vorbesc despre inevitabile, necesare, igienice limite ale acestei preţioase libertăţi. E oare permis să putem spune orice despre oricine şi despre orice? Şi dacă avem dreptul să ne riscăm viaţa pentru opiniile noastre, avem dreptul să punem în pericol şi viaţa altora (care, eventual, sunt de altă opinie)? E băşcălia o valoare atît de înaltă, încît merită să învrăjbim lumea de dragul ei? Merită un banc bun consecinţa unei hecatombe? Care sunt graniţele tolerabile ale batjocurii? Poate fi ea un sens de viaţă? În articolul 10 (punctul 2) al celebrei ”Convenţii pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” se spune, totuşi, că orice libertate comportă îndatoriri şi poate fi supusă unor ”condiţii, restrîngeri şi sancţiuni”, ”necesare într-o societate democratică”. Chiar şi codul nostru civil (art. 15) stabileşte că ”nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Constituţia României, atîta cîtă e, interzice şi ea ”îndemnul la ură religioasă” şi ”incitarea la discriminare”. În aceste condiţii, idolatrizarea ”libertăţii de expresie” devine o licenţă primejdioasă, o formă de exaltare ”post-modernă”. ”Anything goes!” Administrarea inteligentă şi cuviincioasă a libertăţii de expresie e una dintre probele profesionistului adevărat. Dacă, pentru a face rating, sau pentru a-ţi face un profil interesant, alegi obscenitatea, kitsch-ul, impertinenţa demolatoare, hărţuirea grobă, ”angajarea ”trendy”, nu se cheamă că îţi exerciţi libertatea de expresie, ci că abuzezi de ea şi că, în fond, pui umărul la compromiterea unei valori obţinute cu greu, la capătul unor îndelungi sacrificii. Pe scurt: cred că am dreptul, în numele libertăţii de expresie, să cer public limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie, mai exact să cer legiuitorului şi spiritului civic, dar şi bunei cuviinţe, civilizaţiei interioare, bunului simţ să mă ajute.

Citeste mai mult: adev.ro/ni1vm8

Libertatea de expresie. Întrucît crima s-a petrecut în redacţia unei gazete, în urma unor caricaturi socotite de musulmani ca fiind blasfematoare, tema crimei a fost asociată strict temei dreptului la liberă exprimare. În realitate, e vorba de două subiecte diferite, pe care doar circumstanţele recente le-au adus laolaltă. Pentru orice jurnalist, pentru orice scriitor, pentru oricine se manifestă public, problema ”libertăţii de expresie” trebuie să fie materia unei reflecţii constante. Ea este temeiul etic al meseriei, cheia legitimităţii ei, virtutea şi riscul ei cotidian. Nenorocirea de la „Charlie Hebdo” nu e decît un caz extrem, de natură să confere noţiunii cu pricina un palpit dramatic, un nimb de ”imperativ absolut”, o aură mistică. ”Nu există limite pentru libertatea de expresie!” spun, surescitaţi, gazetarii şi ”oamenii de bine” din întreaga lume. ”Nimic nu poate îndreptăţi glonţul care ţinteşte spre creion!” Aşa e! Oricît de inacceptabil ar fi, pentru unii, conţinutul unei fraze sau al unei caricaturi, „corecţia” nu poate veni pe ţeava puştii. E una dintre achiziţiile salutare ale civilizaţiei noastre. Pe de altă parte, ”libertatea de expresie” nu trebuie definită doar în condiţii de criză, de negociere acută. Sigur că, dacă am de ales între crimă şi libertatea de expresie, aleg libertatea de expresie. Numai că nu pot avea o imagine rezonabilă şi nuanţată a „libertăţii de expresie”, dacă o analizez doar în condiţii de provocare ultimativă. Problema nu e ce fac cu libertatea de expresie, cînd sunt cu pistolul la tîmplă. Problema e ce fac cu această libertate în exerciţiul zilnic al profesiunii. Ce răspunderi îmi creează acest drept? Ce responsabilitate îmi revine, cînd mi se dă voie să mă comport liber? Dacă vrem să dezbatem cu folos acest subiect, trebuie să gîndim cuviincios, calm, fără emotivitatea colaterală a unei împrejurări fierbinţi. Or, toate reglementările lumii vorbesc despre inevitabile, necesare, igienice limite ale acestei preţioase libertăţi. E oare permis să putem spune orice despre oricine şi despre orice? Şi dacă avem dreptul să ne riscăm viaţa pentru opiniile noastre, avem dreptul să punem în pericol şi viaţa altora (care, eventual, sunt de altă opinie)? E băşcălia o valoare atît de înaltă, încît merită să învrăjbim lumea de dragul ei? Merită un banc bun consecinţa unei hecatombe? Care sunt graniţele tolerabile ale batjocurii? Poate fi ea un sens de viaţă? În articolul 10 (punctul 2) al celebrei ”Convenţii pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” se spune, totuşi, că orice libertate comportă îndatoriri şi poate fi supusă unor ”condiţii, restrîngeri şi sancţiuni”, ”necesare într-o societate democratică”. Chiar şi codul nostru civil (art. 15) stabileşte că ”nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Constituţia României, atîta cîtă e, interzice şi ea ”îndemnul la ură religioasă” şi ”incitarea la discriminare”. În aceste condiţii, idolatrizarea ”libertăţii de expresie” devine o licenţă primejdioasă, o formă de exaltare ”post-modernă”. ”Anything goes!” Administrarea inteligentă şi cuviincioasă a libertăţii de expresie e una dintre probele profesionistului adevărat. Dacă, pentru a face rating, sau pentru a-ţi face un profil interesant, alegi obscenitatea, kitsch-ul, impertinenţa demolatoare, hărţuirea grobă, ”angajarea ”trendy”, nu se cheamă că îţi exerciţi libertatea de expresie, ci că abuzezi de ea şi că, în fond, pui umărul la compromiterea unei valori obţinute cu greu, la capătul unor îndelungi sacrificii. Pe scurt: cred că am dreptul, în numele libertăţii de expresie, să cer public limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie, mai exact să cer legiuitorului şi spiritului civic, dar şi bunei cuviinţe, civilizaţiei interioare, bunului simţ să mă ajute.

Citeste mai mult: adev.ro/ni1vm8