În opinia mea, mişcarea “Je suis Charlie” nu are un temei serios să existe acum mai degrabă decât cu un an în urmă. Cei care au aderat susţin că punându-şi în pieptul virtual sau real insigne cu acel text, apără libertatea de exprimare, pusă în pericol de cei doi fraţi terorişti care au lichidat redacţia revistei. Dar asta este o exagerare şi o pistă falsă.
Dreptul la liberă exprimare, în ţările civilizate, este garantat prin constituţie. Nu ştiu cum sună în Franţa, dar în România, la articolul 30 din Legea Fundamentală, scrie aşa: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.” Cu siguranţă ceva similar există în Constituţia Franceză. Cum poate fi pusă în pericol libertatea de exprimare în aceste condiţii? În două moduri: prin modificarea constituţiei şi prin suspendarea ei.
Cum poate fi însă modificată constituţia? Prin referendum naţional. Asta presupune că un partid, un grup de partide sau procentul legal de cetăţeni cu drept de vot să iniţieze acest referendum, având clar stabilit obiectul lui. Spre exemplu „se anulează Art. 30” sau, în Franţa, articolul corespunzător. În acel moment, membrii mişcării „Je suis Charlie” pot susţine pe bună dreptate că libertatea de exprimare este periclitată şi pot demara acţiuni de amploare pentru a apăra acest drept.
Constituţia poate fi suspendată. Dacă se dă o lovitură de stat, spre exemplu. În acest caz nu numai dreptul la liberă exprimare este suspendat, ci toate drepturile care decurg din constituţie. Membrii „Je suis Charlie” ar avea atunci prilejul să apere dreptul la liberă exprimare la pachet cu celelalte drepturi, periclitându-şi vieţile şi, unii dintre ei, devenind eroi.
Dreptul la liberă exprimare poate fi ameninţat şi în cazul în care pe scena politică apare un partid care include în programul lui modificarea constituţiei, cu scopul declarat de a elimina articolele care garantează libertatea de exprimare. Şi în acest caz, membrii „Je suis Charlie” ar putea să lupte pentru salvarea acelui drept. Cum? Simplu: prin manifestaţii paşnice, prin acţiuni de conştientizare a electoratului cu privire la pericolele care îl pândesc dacă votează cu partidul în cauză, prin campanii de amploare desfăşurate pe internet etc.
Ţinând cont de toate astea, ne putem întreba: cum a pus în pericol dreptul la liberă exprimare a francezilor acţiunea criminală a fraţilor terorişti Kouachi? Răspunsul este surprinzător de simplu: în niciun fel. Mai mult decât atât, acţiunea lor a prilejuit statului francez ocazia de a dovedi că libertăţile fundamentale sunt apărate în situaţii de criză. Pentru că statul francez s-a mobilizat şi i-a lichidat pe terorişti, arătând că nimeni nu poate încălca legea fără să plătească. Dacă guvernul, preşedintele, ar fi spus „nu-i nicio problemă, au murit câţiva oameni, să sperăm că nu o să se mai întâmple, apelăm la fraţii Kouachi rugându-i să părăsească teritoriul francez şi să nu mai ucidă pe nimeni”, atunci sigur că toate libertăţile constituţionale ar fi fost periclitate şi motivaţia celor de la „Je suis Charlie” ar fi fost corectă.
A susţine că împuşcarea de către fraţii terorişti Kouachi a reprezentat punerea în pericol a dreptului la liberă exprimare este acelaşi lucru cu a susţine că împuşcarea unor profesori în cancelarie pune în pericol dreptul la educație, ori că lichidarea unor medici periclitează dreptul la ocrotirea sănătăţii. Ori asta este complet absurd. Chiar dacă, să zicem, un grup de chirurgi ar fi omorâţi, în sala de operaţie, de cineva care susţine că militează pentru abolirea sistemului de sănătate şi renunţarea la orice tratament pentru că numai Dumnezeu poate dispune de noi, asta nu ar însemna că dreptul la sănătate este pus în pericol.
Ce spun, însă, adepţii mişcării „Je suis Charlie”? Că acţiunea celor doi fraţi terorişti a vizat înfricoşarea tuturor celor care scriu liber în ziare şi reviste, în ideea că ei vor renunţa să scrie şi presa liberă va dispărea. Să admitem că exact asta au avut ei în cap. Înseamnă oare că libertatea de exprimare a fost sau este pusă cu adevărat în pericol? Era libertatea de exprimare mai puţin în pericol înainte ca cei doi fraţi terorişti să apese pe trăgaci? Cu siguranţă nu.
Caricaturiştii de la Charlie Hebdo ştiau foarte bine că se află, ca persoane, în pericol, drept pentru care umblau cu gardă de corp, iar sediul redacţiei era păzit de oameni înarmaţi. Aşadar atât ei cât şi opinia publică ştiau exact că există riscul de a se produce o tragedie. Oare atunci libertatea de exprimare nu era ameninţată? De ce oare nu a apărut atunci o mişcare de tipul „Je suis Charlie” care să avertizeze că libertatea de exprimare se află în pericol? Se putea da, ca şi acum, un exemplu concret: „iată, cei de la Charlie Hebdo sunt obligaţi să umble cu pază armată - există riscul ca libertatea de exprimare a francezilor să fie suprimată”.
Cu alte cuvinte, pericolul ca membrii redacţiei să fie atacaţi, răniţi şi chiar ucişi exista şi înainte de tragedie. Toată lumea era conştientă că există, dar nimeni nu făcea campanii la nivel planetar pe tema „dreptul la liberă exprimare este ameninţat”. Ceva nu se leagă aici.
Ca o concluzie, dreptul constituţional la liberă exprimare nu a fost şi nu este în pericol în Franţa. În pericol se află siguranţă noastră, a tuturor, într-o lume în care există terorişti. Dar asta nu a început acum, în redacţia Charlie Hebdo.
Cum poate fi însă modificată constituţia? Prin referendum naţional. Asta presupune că un partid, un grup de partide sau procentul legal de cetăţeni cu drept de vot să iniţieze acest referendum, având clar stabilit obiectul lui. Spre exemplu „se anulează Art. 30” sau, în Franţa, articolul corespunzător. În acel moment, membrii mişcării „Je suis Charlie” pot susţine pe bună dreptate că libertatea de exprimare este periclitată şi pot demara acţiuni de amploare pentru a apăra acest drept.
Constituţia poate fi suspendată. Dacă se dă o lovitură de stat, spre exemplu. În acest caz nu numai dreptul la liberă exprimare este suspendat, ci toate drepturile care decurg din constituţie. Membrii „Je suis Charlie” ar avea atunci prilejul să apere dreptul la liberă exprimare la pachet cu celelalte drepturi, periclitându-şi vieţile şi, unii dintre ei, devenind eroi.
Dreptul la liberă exprimare poate fi ameninţat şi în cazul în care pe scena politică apare un partid care include în programul lui modificarea constituţiei, cu scopul declarat de a elimina articolele care garantează libertatea de exprimare. Şi în acest caz, membrii „Je suis Charlie” ar putea să lupte pentru salvarea acelui drept. Cum? Simplu: prin manifestaţii paşnice, prin acţiuni de conştientizare a electoratului cu privire la pericolele care îl pândesc dacă votează cu partidul în cauză, prin campanii de amploare desfăşurate pe internet etc.
Ţinând cont de toate astea, ne putem întreba: cum a pus în pericol dreptul la liberă exprimare a francezilor acţiunea criminală a fraţilor terorişti Kouachi? Răspunsul este surprinzător de simplu: în niciun fel. Mai mult decât atât, acţiunea lor a prilejuit statului francez ocazia de a dovedi că libertăţile fundamentale sunt apărate în situaţii de criză. Pentru că statul francez s-a mobilizat şi i-a lichidat pe terorişti, arătând că nimeni nu poate încălca legea fără să plătească. Dacă guvernul, preşedintele, ar fi spus „nu-i nicio problemă, au murit câţiva oameni, să sperăm că nu o să se mai întâmple, apelăm la fraţii Kouachi rugându-i să părăsească teritoriul francez şi să nu mai ucidă pe nimeni”, atunci sigur că toate libertăţile constituţionale ar fi fost periclitate şi motivaţia celor de la „Je suis Charlie” ar fi fost corectă.
A susţine că împuşcarea de către fraţii terorişti Kouachi a reprezentat punerea în pericol a dreptului la liberă exprimare este acelaşi lucru cu a susţine că împuşcarea unor profesori în cancelarie pune în pericol dreptul la educație, ori că lichidarea unor medici periclitează dreptul la ocrotirea sănătăţii. Ori asta este complet absurd. Chiar dacă, să zicem, un grup de chirurgi ar fi omorâţi, în sala de operaţie, de cineva care susţine că militează pentru abolirea sistemului de sănătate şi renunţarea la orice tratament pentru că numai Dumnezeu poate dispune de noi, asta nu ar însemna că dreptul la sănătate este pus în pericol.
Ce spun, însă, adepţii mişcării „Je suis Charlie”? Că acţiunea celor doi fraţi terorişti a vizat înfricoşarea tuturor celor care scriu liber în ziare şi reviste, în ideea că ei vor renunţa să scrie şi presa liberă va dispărea. Să admitem că exact asta au avut ei în cap. Înseamnă oare că libertatea de exprimare a fost sau este pusă cu adevărat în pericol? Era libertatea de exprimare mai puţin în pericol înainte ca cei doi fraţi terorişti să apese pe trăgaci? Cu siguranţă nu.
Caricaturiştii de la Charlie Hebdo ştiau foarte bine că se află, ca persoane, în pericol, drept pentru care umblau cu gardă de corp, iar sediul redacţiei era păzit de oameni înarmaţi. Aşadar atât ei cât şi opinia publică ştiau exact că există riscul de a se produce o tragedie. Oare atunci libertatea de exprimare nu era ameninţată? De ce oare nu a apărut atunci o mişcare de tipul „Je suis Charlie” care să avertizeze că libertatea de exprimare se află în pericol? Se putea da, ca şi acum, un exemplu concret: „iată, cei de la Charlie Hebdo sunt obligaţi să umble cu pază armată - există riscul ca libertatea de exprimare a francezilor să fie suprimată”.
Cu alte cuvinte, pericolul ca membrii redacţiei să fie atacaţi, răniţi şi chiar ucişi exista şi înainte de tragedie. Toată lumea era conştientă că există, dar nimeni nu făcea campanii la nivel planetar pe tema „dreptul la liberă exprimare este ameninţat”. Ceva nu se leagă aici.
Ca o concluzie, dreptul constituţional la liberă exprimare nu a fost şi nu este în pericol în Franţa. În pericol se află siguranţă noastră, a tuturor, într-o lume în care există terorişti. Dar asta nu a început acum, în redacţia Charlie Hebdo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu