sâmbătă, 8 august 2015

Grăunțele pentru câini salvează vieți

A doua zi dupa ce am coborat din canion, m-am trezit de dimineata si m-am apucat sa-mi strang lucrurile risipite prin casa lui Gogol. Le-am pus pe toate langa usa, apoi am iesit pe terasa, cu cafeaua. Si cum stateam eu asa, savurand tot ce se putea savura, numai ce-l vad pe Ares, cainele curtii, jucandu-se cu ceva care initial mi s-a parut a fi o bucata de cauciuc din cel pe care-l foloseam in copilarie pentru confectionat prastii. Il arunca, il prindea, il scutura, ce mai, o joaca necurmata. M-am apropiat si, ce sa vezi: era un pui de veverita. Am scos repede niste graunte de caini si le-am pus langa scari, Ares s-a repezit sa le infulece, iar eu am apucat puiul de coada si l-am dus pe balustrada terasei.
Nu era mort. Nu misca si nu deschidea ochii, dar respira cu o frecventa incredibila. I-am spus cateva cuvinte de incurajare, l-am mangaiat, dar n-a avut reactie. I-am picurat lapte pe botic, insa nu parea sa fie interesat. Cred ca se resemnase cu gandul ca va muri si acum tot ce i se intampla facea parte din agonie. 
Dupa un timp, s-au sculat si ceilalti. Gogol i-a dus puiul Danei, care l-a tinut in dreptul inimii si l-a tot mangaiat. Dupa vreo ora, a dat primele semne ca se trezeste. I-au dat niste apa, apoi niste lapte, apoi l-au pus intr-o cutie.


A venit apoi Eliza, care a preluat pacientul. L-a hranit, l-a ingrijit, apoi l-a dus la veterinar, care a recomandat lapte praf. Zis si facut. Dupa inca o zi, puiul s-a inzdravenit complet.
In final, a primit numele Raul, in cinstea celui care l-a scos din coltii cainelui.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!